Suveranitatea
| Comentarii |
|
suveranitatea, în mod tradiţional s-au conturat două doctrine, suveranitatea populară şi suveranitatea naţională.
Suveranitatea populară. Potrivit acestei doctrine, suveranitatea aparţine poporului, conceput ca un ansamblu de oameni care trăiesc pe un teritoriu determinat. Acest popor este considerat ca o fiinţă reală, poate deci să exercite el însuşi suveranitatea sa.
Doctrina suveranităţii populare implică trei consecinţe:
- sufragiul universal;
- elemente ale democraţiei directe, adică sufragiul universal;
- mandatul imperativ.
Suveranitatea naţională postulează că titularul suveranităţii este naţiunea, adică o entitate abstractă, care nu este compusă numai din cei care trăiesc pe un teritoriu la un moment dat, ci este definită ţinând cont de continuitatea generaţiilor sau un interes general care transcende interesele particulare. Cum este vorba de o entitate abstractă, ea nu va putea exercita suveranitatea în mod direct, ci numai prin reprezentanţi.
în conformitate cu această teorie, sufragiul nu este un drept, ci o funcţie încredinţată de naţiune. Odată aleşi, reprezentanţii nu pot fi supuşi niciunui control.
Suveranitatea naţională antrenează deci consecinţe simetrice inverse de cele pe care le presupune suveranitatea populară:
- refuzul democraţiei directe sau semi-directe;
- teoria electoratului funcţie şi posibilitatea sufragiului restrâns;
- interdicţia mandatului imperativ.
