Legea aplicabilă contractului
| Comentarii |
|
legea aplicabilă contractului, potrivit art. 6 din Noul Cod Civil, „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”.
În contextual de mai sus, precizăm că, pentru delimitarea criteriului neretroacti-vităţii, trebuie să se ţină seama, pe de o parte, de diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi viitorul), iar, pe de altă parte, de elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).
în materia contractului, legiuitorul din 2011 a stabilit ca regulă, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, atât în privinţa condiţiilor de validitate (şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii), cât şi pentru alte aspecte precum: cauzele de ineficacitate; regulile de interpretare a actului; efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi) ori încetarea contractului.
în condiţiile art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate sau ineficace la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. Astfel, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiţie de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiţie.
De exemplu: art. 102 din Legea nr. 71/2011 prevede că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, iar elementele ce nu fac obiectul modificării sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat contractul; art. 202 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 2515 C. civ. (care permit părţilor să modifice, în anumite condiţii, durata termenelor sau cursul prescripţiei) nu validează convenţiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior intrării lor în vigoare etc.
Potrivit art. 6 alin. 2 C. civ. şi al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, (adică efectele care s-au produs sub imperiul), cât şi efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).
De exemplu, în susţinerea regulii de mai sus, art. 108 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţiile art. 1274 C. civ. privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea lui în vigoare.
Secţiunea a IX-a. Efectele contractului: mijloace juridice de realizare a intereselor părţilor
Momentul încheierii contractului este un element de referinţă a construcţiei juridice, la care trebuie raportată întreaga sa structură. El este cel care desparte (şi, totodată, uneşte) formarea contractului de faza executării obligaţiilor.
Din momentul încheierii, contractul îşi produce propriile consecinţe juridice, cunoscute şi ca „efectele contractului”.
în doctrină, efectele actului juridic se confundă, de regulă, cu cauza (scopul) contractului. Astfel, actul juridic este definit, curent, ca „o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice!’.
Nu împărtăşim opinia majoritară de mai sus şi apreciem că „producerea efectelor juridice” nu constituie scopul contractului (în sine). Astfel, ne raliem opiniei potrivit căreia efectele contractului reprezintă (numai) mijloace juridice de realizare a intereselor urmărite de părţi'. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, scopul final urmărit de cumpărător este acela de a-şi apropria total lucrul (dobândirea dreptului de proprietate fiind numai expresia juridică „aproprierii” respective).
Ca efect (principal) al contractului, părţile intră în raporturi juridice. Obligaţia civilă (în sens larg) este alcătuită din două laturi inseparabile: una activă (creditorul) şi alta pasivă (debitorul şi datoria ce-i incumbă).
în general „Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor (prin contract, s.n.) chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen” (art. 1273 alin. 1 C. civ.).
Potrivit dispoziţiilor Noului cod civil, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară (art. 885 alin. 1 C. civ.). De reţinut însă că, în prezent, dispoziţiile art. 885 C. civ., nu sunt aplicabili.
Rezultă că în concepţia Noului cod civil, în materie imobiliară, încheierea contractului nu va mai fi translativă de drepturi reale (urmând ca transferul dreptului real imobiliar să de realizeze, inclusiv între părţi, ulterior, cu ocazia înscrierii în cartea funciară).
în caz de transmitere succesivă a proprietăţii unui bun mobil corporal către mai multe persoane, cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară (art. 1275 alin. 1 C. civ.).
Potrivit art. 1282 C. civ., „La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul.
în doctrina recentă s-a afirmat că efectele contractului au natură normativă. Astfel, efectul contractului constă în „norma privată” - normă de conduită generată de contract (deosebită de norma obiectivă adoptată sau sancţionată de stat).
