Dialogul Social
| Comentarii |
|
dialogul social, dialogul ține într-un mod exclusiv de ființa umană, fiind principala formă de comunicare între oameni. O societate umană fără dialog ar fi de neconceput. Din multitudinea de accepțiuni pe care Dicționarul explicativ al limbii române le conferă vocabulei „dialog”, cele mai relevante pentru demersul nostru sunt următoarele: „Convorbire între două sau mai multe persoane. ♦ Spec. Convorbire (cu caracter oficial) care are loc între reprezentanții a două părți, a două țări etc.
Datorită importanței sale, dialogul se manifestă atât la nivelul persoanelor privite în mod individual, cât și între colectivități. Având în vedere această perspectivă a dialogului, se poate afirma că și statele se află în dialog, negociind cu privire la probleme de interes comun. S-a afirmat că în sistemele democratice dialogul de la nivelul societății se concretizează în următoarele forme: dialogul social, dialogul civic și dialogul politic. Desigur că, în afară de aceste forme principale de dialog, pot fi imaginate și alte categorii de domenii care implică dialogul la nivelul societății, cum ar fi dialogul cultural.
Dialogul social este purtat între principalii actori ai relațiilor de muncă. Este vorba despre angajați, reprezentați de sindicate sau în alt mod prevăzut de lege, angajatori, reprezentați, la rândul lor, conform legii, și, în cazul dialogului social tripartit, și de guvern. Această formă de dialog se numește „dialog social”, deoarece are ca obiect ajungerea prin dialog la consens în probleme care țin de politica socială. Dialogul social evoluează în fiecare stat în funcție de factorii economici și politici care influențează modul de desfășurare a acestei forme de dialog. Principalul obiectiv al dialogului social este înfăptuirea păcii sociale. Mai mult, după cum vom arăta pe parcursul acestei lucrări, datorită importanței sale, dialogul social este reglementat și în cadrul dreptului internațional, în special la nivelul Organizației Internaționale a Muncii (O.I.M.) și în cadrul Uniunii Europene (U.E.). În România, dialogul social s-a consolidat după anul 1989, în prezent, dialogului social fiindu-i consacrată și o lege care îi reglementează regimul juridic (este vorba despre Legea nr. 62/2011). Prevederi legale relevante sunt cuprinse și în Codul muncii, care reglementează parțial regimul juridic al dialogului social.
Accepțiunea legală
Articolul 211 C. muncii prevede că „pentru asigurarea climatului de stabilitate și pace socială, prin lege sunt reglementate modalitățile de consultări și dialog permanent între partenerii sociali”. Este o dispoziție deosebit de relevantă, deoarece cuprinde principalul scop al dialogului social, și anume asigurarea păcii sociale. În articolele subsecvente, respectiv art. 212 și art. 213, Codul muncii cuprinde dispoziții succinte referitoare la Consiliul Economic și Social (C.E.S.) și la comisiile de dialog social din cadrul ministerelor și prefecturilor, subliniind așadar incidența statului în cadrul dialogului social.
Legea nr. 62/2011, în art. 1 lit. b), definește dialogul social ca fiind „procesul voluntar prin care partenerii sociali se informează, se consultă și negociază în vederea stabilirii unor acorduri în probleme de interes comun". În decelarea regimului juridic al dialogului social, legiuitorul, în cuprinsul aceleiași legi, definește cele două forme în care se poate manifesta dialogul social, respectiv dialogul social de tip bipartit și cel de tip tripartit. În virtutea art. 1 lit. c) din Legea nr. 62/2011, dialogul social bipartit este „dialogul desfășurat numai între sindicate sau organizații sindicale și angajatori ori organizații patronale”. Conform art. 1 lit. d) din Legea nr. 62/2011, dialogul social tripartit este „dialogul desfășurat între sindicate sau organizații sindicale, angajatori ori organizații patronale și autoritățile administrației publice”.
Accepțiunea doctrinară
Importanța dialogului social este recunoscută într-un mod fără echivoc la nivelul doctrinei juridice. În acest sens, s-a afirmat că „dialogul între partenerii sociali - organizațiile sindicale și organizațiile patronale - și între ei și factorii guvernamentali constituie în ziua de azi o cerință obiectivă, o axiomă a dezvoltării econo-mico-sociale a statului de drept. Într-o opinie asemănătoare, se susține că „în lumea de azi este de neconceput existența păcii sociale și a unui climat de stabilitate fără menținerea unui dialog și consultări permanente între partenerii sociali în vederea armonizării intereselor acestora.
Dialogul social a fost definit ca fiind „o modalitate suplă și concretă care urmărește explicit realizarea democrației econo-mico-sociale prin aducerea la masa dialogului, a discuțiilor și a negocierilor a celor doi mari parteneri sociali care se întâlnesc atât în procesul muncii, dar și în diverse activități de gestionare a treburilor societății”. S-a susținut corect că dialogul social se poate desfășura la nivel de unitate, la nivel de sector sau local, la nivel național, la nivel continental și, respectiv, internațional.
Pacea socială - scopul esențial al dialogului social
Pacea socială a fost definită ca fiind „o stare de înțelegere, de concordie între membrii unui grup social sau ai unei națiuni, în ansamblul său”. Acest deziderat este cu atât mai complex, cu cât una dintre caracteristicile societății umane este lupta de clasă. În acest sens, s-a afirmat că „transpusă în plan social, teoria luptei contrariilor se înfățișează sub forma luptei dintre clase-, istoria tuturor societăților împărțite în clase antagoniste ar fi istoria luptelor de clasă, care constituie principala forță motrice a dezvoltării acestora''.
Cel mai potrivit termen care ar defini pacea socială este cel de „echilibru" social, care poate fi atins atunci când nu există neînțelegeri majore între principalii actori de la nivelul societății. Filosoful grec Aristotel denumea această stare de echilibru „autarhie”, constituind proiectarea stării de echilibru interior al omului la nivelul cetății. Negocierea colectivă, ca principal instrument de desfășurare a dialogului social în scopul realizării păcii sociale, apare într-o epocă a relațiilor dintre părți în care acestea exclud conflictul, încercând să ajungă la consens în ceea ce privește principalele aspecte referitoare la relațiile de muncă.
Dreptul colectiv al muncii contribuie într-un mod decisiv la instaurarea păcii sociale. Aceasta datorită faptului că obiectul său de activitate îl constituie reglementarea regimului juridic al organizațiilor sindicale și patronale, al reprezentanților salariaților, stabilind și cadrul legal pentru implicarea statului în dialogul social. Pacea socială reprezintă, în acest context, asigurarea unui echilibru între scopurile opuse urmărite de partenerii sociali.
Pacea socială reprezintă un deziderat urmărit atât de state privite în mod individual, cât și de societatea internațională, acest obiectiv fiind prevăzut în cele mai reprezentative documente de drept internațional. Conflictele de muncă și, după caz, greva, alături de alte mișcări sociale de protest sunt expresii ale eșecului dialogului social la nivelul unei societăți și trecerii la starea de conflict, sub auspiciile căreia pacea socială nu se poate înfăptui.
Modalitățile de realizare a dialogului social
Modurile prin care se poate înfăptui dialogul social sunt următoarele: informare, consultare, negociere și acord, gestionare în comun. Legea nr. 62/2011 reglementează în art. 1 informarea, consultarea și negocierea colectivă ca fiind principalele moduri de realizare a dialogului social.
Conform art. 1 lit. b) pct. (i), informarea reprezintă „transmiterea de date de către angajator către sindicat sau, după caz, către reprezentanții aleși ai angajaților, pentru a le permite să se familiarizeze cu problematica dezbaterii și sa o examineze în cunoștință de cauză". Pentru ca dialogul social să fie eficient, părțile participante la dialog trebuie să se informeze reciproc cu privire la problemele care se circumscriu obiectului dialogului social. Doar că legiuitorul, în definiția dată informării, o prezintă ca o obligație ce incumbă numai angajatorului, ceea ce apare ca fiind eronat. Suntem de părere că și organizațiile sindicale, respectiv reprezentanții salariaților, trebuie să-l informeze pe angajator referitor la problematica dezbaterii, deoarece angajatorul trebuie să fie în temă cu solicitările angajaților, astfel încât să poată răspunde într-un mod cât mai corespunzător acestor solicitări™. Mai mult, în cadrul dialogului social tripartit, factorii guvernamentali trebuie informați cu privire la obiectul dialogului social, respectiv cu privire la solicitările părților, astfel încât să se poată stabili în concret posibilitatea de intervenție a statului în cadrul dialogului social. Așadar, nu se poate afirma că informarea are un caracter unilateral, privind doar una dintre părți. S-a afirmat, în mod judicios, că reciprocitatea obligației de informare în cadrul dialogului social izvorăște din principiul bunei-credințe, fiind un mijloc concret de împiedicare a abuzului de drept.
Conform art. 1 lit. b) pct. (ii), consultarea reprezintă „schimbul de opinii în cadrul dialogului social”. Principalele modalități prin care se realizează consultarea sunt stabilirea cadrului normativ aplicabil raporturilor juridice de muncă și determinarea elementelor concrete de conținut ale raporturilor de muncă. Legiuitorul a stabilit în anumite situații și obligativitatea consultării în cadrul relațiilor de muncă, fără însă ca cealaltă parte să fie obligată să respecte solicitările primite în cadrul consultării respective. Cu titlu de exemplu. Codul muncii stabilește în sarcina angajatorului obligația de a-i consulta pe salariați în legătură cu regulamentul intern. Chiar dacă în urma consultărilor nu se ajunge la un consens cu privire la conținutul regulamentului intern, angajatorul poate adopta regulamentul intern în forma inițială. Cu toate acestea, dincolo de formalismul stabilit de lege pentru consultări, în vederea unui dialog social eficient, este indicat ca partenerii sociali să se consulte cât mai des cu putință și să respecte solicitările rezonabile venite de la partenerii de dialog.
Legea nr. 62/2011, în art. 1 lit. b) pct. (iii), definește negocierea colectivă ca fiind „negocierea dintre angajator sau organizația patronală și sindicat ori organizația sindicală sau reprezentații angajaților, după caz, care urmărește reglementarea relațiilor de muncă ori de serviciu dintre cele doua părți, precum și orice alte acorduri în probleme de interes comun”.
Rolul statului în dialogul social
Un dialog social eficient implică și participarea statului prin diferitele forme stabilite de lege, astfel încât să garanteze aplicabilitatea dispozițiilor negociate de părți. Statul își manifestă rolul său, în primul rând, prin stabilirea cadrului legislativ în care se desfășoară dialogul social. Legislația în materie trebuie să prevadă dispoziții imperative cu privire la protejarea drepturilor salariaților.
Instituțiile statale pot avea și rol de mediator, în cazul apariției conflictelor colective de muncă, asigurând continuitatea dialogului social. Statul poate încheia acorduri tripartite cu reprezentanții organizațiilor sindicale și patronale. Statul poate fi considerat un participant la dialogul social și prin delegarea reprezentanților în instituțiile de profil, precum C.E.S. și Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social, pe care le vom analiza în cele ce urmează. Un aspect nou introdus prin Legea nr. 62/2011, cu relevanță în materia rolului statului în cadrul dialogului social, îl reprezintă instituția extinderii contractelor colective de muncă de la nivel de sector de activitate.
