Reprezentativitatea organizațiilor sindicale
| Comentarii |
|
reprezentativitatea organizațiilor sindicale, Legea nr. 62/2011 stabilește criteriile de reprezentativitate pentru partenerii sociali pentru fiecare nivel de negociere. Atât sindicatele, cât și patronatele, trebuie să îndeplinească anumite condiții care țin în special de statutul lor legal, independența organizatorică și patrimonială și numărul de membrii sau de organizații care intră în compunerea lor. Spre deosebire de legea anterioară, respectiv Legea nr. 130/1996 a contractului colectiv de muncă, abrogată de art. 224 lit. d) din Legea nr. 62/2011, legiuitorul a stabilit condiții mai stricte, în principal în sarcina sindicatelor, pentru care negocierea colectivă la nivel de unitate devine un deziderat destul de dificil de îndeplinit.
Nivelul de ramură a fost înlocuit cu nivelul de sector de activitate, în acest sens fiind emisă și H.G. nr. 1260/2011, care reglementează sectoarele de activitate stabilite conform Legii nr. 62/201V31. Aceeași lege stabilește la art. 51 următoarele con-
diții pe care organizațiile sindicale trebuie să le îndeplinească în vederea obținerii reprezentativității pentru diferitele niveluri de negociere colectivă:
„A. la nivel national:
a) au statut legal de confederație sindicală;
b) au independență organizatorică și patrimonială;
c) organizațiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puțin 5% din efectivul angajaților din economia națională;
d) au structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu dintre județele României, inclusiv municipiul București;
B. la nivel de sector de activitate sau grup de unități:
a) au statut legal de federație sindicală;
b) au independență organizatorică și patrimonială;
c) organizațiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puțin 7% din efectivul angajaților din sectorul de activitate sau grupul de unități respectiv;
C. la nivel de unitate:
a) au statut legal de sindicat;
b) au independență organizatorică și patrimonială;
c) numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puțin jumătate plus unu din numărul angajaților unității".
Cu privire la îndeplinirea condițiilor de reprezentativitate, și practica judiciară s-a pronunțat în sensul obligativității lor, stabilind că „neîndeplinirea uneia din aceste condiții la momentul încheierii contractului colectiv de muncă, atrage nulitatea acestuia, fiind condiții imperativ prevăzute de lege".
Se poate afirma că există o tendință a legiuitorului de a „descentraliza” negocierea colectivă, în sensul că, dacă până în anul 2011 nivelul național era cel mai important, deoarece se stabileau drepturi și obligații care odată convenite de părți și inserate în contractul colectiv de muncă unic la nivel national deveneau obligatorii pentru toți salariații din toate unitățile din țară, odată cu modificările legislative din anul 2011, principalul nivel de negociere a devenit cel de unitate. Însă, odată cu această tendință a legiuitorului, era normal ca negocierea colectivă de la nivelul unității să fie reglementată într-un mod adecvat, astfel încât partenerii sociali să fie încurajați să negocieze, acest lucru nereali-zându-se însă.
În doctrină, s-a afirmat că „putem admite că există o tendință centrifugală în negocierea colectivă, care deplasează spre unitate centrul de greutate al piramidei contractelor colective de muncă, dar atunci trebuie adoptată orice măsură legislativă posibilă pentru întărirea negocierii colective la acest nivel". În continuarea aceleiași opinii, se consideră că, în ceea ce privește reprezentativi-tatea sindicatelor de la nivel de unitate, întrunirea numărului de membri solicitat de lege este o condiție „dificil, iar uneori chiar imposibil de îndeplinit’’. Acest aspect ignorat de legiuitorul român contravine scopului negocierii colective, deoarece, îngrădind acest drept, legiuitorul periclitează scopurile urmărite prin negocierea colectivă, respectiv asigurarea păcii sociale, care poate fi înfăptuită prin stabilirea unui regim juridic echitabil pentru negocierea colectivă, iar, în subsidiar, asigurarea la nivelul unității a unor relații de muncă echilibrate între angajatori și angajați.
Cele afirmate de noi sunt în consens și cu prevederile în materie ale O.l.M., care, prin intermediul documentelor sale, stabilește că, dacă la nivel de unitate nu este constituit un sindicat reprezentativ, negocierea colectivă va fi purtată de sindicatul legal constituit, dar nereprezentativ, dacă există, pentru angajații care îl compun. În același spirit de interpretare a legii s-au pronunțat și instanțele de judecată, stabilind următoarele: „Or, în speță, negocierea și încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate cu reprezentanții salariaților, în condițiile în care nu se poate încheia decât un singur contract colectiv de muncă la nivel de unitate și există un sindicat reprezentativ al salariaților, contravine prevederilor internaționale citate anterior".
Prin condiția impusă reprezentativității sindicatelor de la nivel de unitate cu privire la numărul de membri de jumătate plus unu este diminuat un important principiu al dreptului sindical, respectiv cel al pluralismului sindical. În virtutea acestui principiu, după cum am arătat, se pot constitui mai multe sindicate chiar și la nivel de unitate. Legiuitorul român, deși permite constituirea mai multor sindicate la nivel de unitate, nu va putea negocia colectiv și nu va putea încheia contract colectiv de muncă decât un singur sindicat, respectiv cel care are jumătate plus unu din numărul salariaților. Or, această dispoziție diminuează principiul pluralismului sindical, deoarece principala prerogativă a sindicatelor rămâne negocierea și încheierea contractului colectiv de muncă.
Nu este singurul risc pentru unitățile cu un singur sindicat reprezentativ, deoarece ar exista posibilitatea ca angajatorul să își apropie sindicatul de propriile sale interese, iar acesta să devină un sindicat așa-numit „de casă”, care să nu mai răspundă în mod fidel nevoilor salariaților, ceea ce ar fi mult mai greu de realizat în cazul mai multor sindicate reprezentative. Prin aceasta, se periclitează un alt principiu important al dreptului sindical, și anume independența sindicatelor. De aceea, este întemeiată propunerea de lege ferenda prin care legiuitorul ar urma să revină din nou la soluția de 1/3 din numărul salariaților necesară constituirii unui sindicat reprezentativ31.
De remarcat că, sub imperiul Legii nr. 130/1996 a contractului colectiv de muncă, a existat un episod legislativ similar, în legătură cu reprezentativitatea sindicatelor la nivel de unitate. Astfel, legea amintită cuprindea, ca în prezent, condiția de jumătate plus unu din numărul total al salariaților pentru reprezentativitatea sindicatelor de la nivelul unității. Conștientizând că, prin această dispo-
ziție, desfășurarea eficientă a negocierii colective era pusă în pericol, legiuitorul a revenit asupra acestei prevederi, prin Legea nr. 143/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, stabilind pragul de repre-zentativitate pentru sindicatele de la nivelul unității la 1/3 din numărul salariaților unității. Având în vedere aceste aspecte, revenirea legiuitorului, în prezent, la reglementarea inițială, pe care a considerat-o încă de atunci ca fiind greșită, este realmente surprinzătoare. Este vorba despre un regres în ceea ce privește reglementarea negocierii colective, fapt care reverberează și în activitatea practică a partenerilor sociali.
Aspecte controversate privind deciziile CCR în materia reprezentativității sindicatelor
Opțiunea legiuitorului de a stabili criterii de reprezentativitate pentru organizațiile sindicale a făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate în anul 1999, susținându-se că stabilirea unor condiții de reprezentativitate pentru organizațiile sindicale este de natură a afecta buna reprezentare a drepturilor salariaților de către organizațiile sindicale. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 161/1999 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și Decizia nr. 862/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17, art. 18 și art. 26 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, a respins această excepție de neconstituționalitate.
Motivarea Curții, s-a axat în special pe faptul că dreptul la asociere în sindicate nu este un drept absolut, ci se desfășoară în condițiile legii, astfel încât statul are dreptul de a stabili modul în care se desfășoară activitatea sindicală. Stabilirea criteriilor de reprezentativitate se face atât pentru organizațiile sindicale, cât și pentru cele patronale stabilindu-se criterii care să asigure o reprezentativitate semnificativă pentru participanții la negocierea colectivă. De asemenea, sindicatele pot să reprezinte interesele salariaților și în alte moduri, nu numai prin negocierea colectivă și încheierea contractelor colective de muncă.
Sub imperiul actualei legi, au fost atacate din nou la Curtea Constituțională prevederile similare, respectiv dispozițiile art. 51 alin. (1) pct. C. lit. c) din Legea nr. 62/2011. Autorii excepției de neconstituționalitate au afirmat că prevederile contestate permit ca la nivelul unei unități să existe doar un singur sindicat reprezentativ, care să participe la negocierile colective, încălcându-se dreptul constituțional și internațional al salariaților de a se asocia liber în sindicate. Avocatul Poporului a apreciat că dispozițiile legale amintite sunt constituționale, deoarece legiuitorul are dreptul de a stabili cadrul legal pentru desfășurarea activității de către sindicate, inclusiv cu privire la condițiile de reprezentativitate. În speță, Avocatul Poporului a apreciat că aceste prevederi legale sunt justificate cu atât mai mult, cu cât activitatea sindicatelor reprezentative se răsfrânge asupra tuturor salariaților.
Prin Decizia nr. 886 din 25 octombrie 2012 asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (1) pct. C. lit. c) și art. 223 din Legea dialogului social nr. 62/2011, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, invocând faptul că dreptul de asociere al cetățenilor nu este un drept absolut, fiind țărmurit chiar de prevederile constituționale în materie. Curtea a făcut trimitere și la jurisprudența mai veche referitoare la numărul de membri necesar pentru constituirea unui sindicat: „stabilirea numărului minim de membri constituent se impune pentru a se asigura organizației sindicale constituite o reprezentativitate minimă în vederea desfășurării activităților specifice de apărare a drepturilor și intereselor membrilor săi”.
Suntem de părere că instanța constituțională nu a oferit o argumentație pertinentă cu privire la stabilirea unui prag atât de ridicat de reprezentativitate pentru nivelul unității. Referirile la dreptul general al legiuitorului de a stabili un prag de reprezentativitate, cât și la numărul minim de membri necesar pentru constituirea unui sindicat nu sunt pe deplin relevante pentru excepția în cauză, nejustificând decizia legiuitorului de a ridica nivelul pragului de reprezentativitate pentru sindicatele de la nivelul unităților.
Prin Decizia nr. 883 din 25 octombrie 2012 asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (1) pct. C. lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, Curtea Constituțională, respingând și această excepție, și-a păstrat aceeași optică în soluționarea constituționalității dispozițiilor legale privind repre-zentativitatea sindicatelor de la nivelul unității. Într-o speță asemănătoare, Curtea, în Decizia nr. 24 din 24 ianuarie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (1) lit. C.c) din Legea dialogului social nr. 62/2011 și ale art. 28 alin. (2) C. proc. civ., a stabilit următoarele: „Faptul că reprezen-tativitatea la nivel de unitate se dobândește doar dacă numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puțin jumătate plus unu din numărul angajaților unității ține exclusiv de opțiunea și politica legiuitorului. Acesta are posibilitatea de a opta între un anumit număr sau altul cu condiția de a nu afecta dreptul de asociere în sindicate și de a nu atinge rolul constituțional al sindicatelor. Constituția garantează posibilitatea nelimitată a angajaților de a se asocia în sindicate și rolul sindicatelor de apărare a drepturilor și de promovare a intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor săi, fără a prevedea posibilitatea nelimitată a sindicatelor de a participa în orice condiții la negocierile ce privesc contractele colective de muncă. Acest din urmă drept este garantat, însă exercitarea sa se face în condițiile legii, ceea ce înseamnă că legiuitorul este competent să stabilească proceduri, condiții și exigențe în ceea ce privește activitatea sindicală (...) Rolul sindicatelor nu este nici afectat și nici minimalizat, din contră, legea are în vedere unitatea de acțiune a membrilor de sindicat, aceștia putând fi mai bine reprezentați în fața angajatorului doar dacă au o reprezentativitate mai mare. De asemenea, Curtea reține că este anacronică existența mai multor sindicate reprezentative care să susțină diverse puncte de vedere și. de aceea, soluția legislativă nu poate fi decât una pozitivă pentru modul unitar de reprezentare a angajaților (...)”.
Prin Decizia nr. 574/2011 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii dialogului social în ansamblul său, precum și, în special, ale art. 3 alin. (1) și (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic și Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) și (2), art. 186 alin. (1), art. 202, art. 205, art. 209 și art. 224 lit. a) din lege, Curtea Constituțională a stabilit că, în ceea ce privește „critica de neconstituționalitate ce vizează posibilitatea constituirii unui sindicat numai de către angajați provenind din aceeași unitate, Curtea observă că aceasta este o opțiune a legiuitorului justificată de unitatea de interese a acestora. Numai această unitate de interese justifică înființarea unui sindicat, pentru că, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale economice și sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor”.
