Organizațiile sindicale
| Comentarii |
|
organizațiile sindicale, apărută inițial în Anglia, istoria mișcării sindicale este tumultoasă, sindicatele alternând între reglementare și prohibiție, cunoscând adevărata consacrare odată cu creșterea semnificativă a numărului lucrătorilor și dezvoltarea fulminantă a industriei. În România, Legea sindicatelor din anul 1921 a constituit un moment de referință în materie, deoarece a fost prima lege care reglementa regimul juridic al organizațiilor sindicale.
Regimul juridic al sindicatelor a fost influențat de momentele politice care s-au succedat, sindicatele având un rol restrâns sub aspectul revendicărilor sociale în cadrul sistemului socialist, însă, după anul 1989, dreptul sindical a cunoscut un adevărat reviriment, sindicatele dobândind, cel puțin din punct de vedere legal, un rol însemnat în cadrul dialogului social. Cele mai importante legi din țara noastră care au reglementat sindicatele, intrate în vigoare ulterior anului 1921, au fost Legea nr. 52/1945 asupra sindicatelor profesionale, Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate și Legea nr. 54/2003 (a sindicatelor). În prezent, sediul materiei se află în Legea nr. 62/2011 și parțial în Codul muncii.
Accepțiunea legală a sindicatelor
A. La nivel internațional
Datorită importanței sale, dreptul sindical își află sediul juridic și în documentele internaționale. Evidențiem, cu titlu de exemplu, următoarele:
- Convenția nr. 87 (1948) a O.I.M. asupra libertății sindicale și protecției dreptului sindical;
- Carta socială europeană revizuită;
- Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene141;
- Convenția europeană a drepturilor omului din anul 1950;
- Pactul internațional privind drepturile civile și politice, ONU, 1966.
B. În dreptul intern
Dreptul de asociere este un drept fundamental, care se regăsește și în art. 40 alin. (1) din Constituția României conform căruia: „cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere”. Prevederile constituționale sunt dezvoltate și concretizate de Legea nr. 62/2011 și parțial de Codul muncii. Codul muncii nu reglementează în mod exhaustiv regimul juridic al sindicatelor, ci stabilește doar cadrul legal general, lăsând, conform art. 214 alin. (2), constituirea, organizarea și funcționarea sindicatelor în sarcina legii. Codul muncii, în art. 214 alin. (1), definește organizațiile sindicale după cum urmează: „Sindicatele, federațiile și confederațiile sindicale, denumite în continuare organizații sindicale, sunt constituite de către salariați pe baza dreptului de liberă asociere, în scopul promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale, precum și al apărării drepturilor individuale și colective ale acestora prevăzute în contractele colective și individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu, precum și în legislația națională, în pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte”.
Legea nr. 62/2011 definește la art. 1 atât organizațiile sindicale, cât și sindicatele. Articolul 1 lit. u) din legea amintită definește organizația sindicală astfel: „denumire generică pentru sindicat, federație sau confederație sindicală. Se constituie pe baza dreptului de liberă asociere, în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislația națională, în contractele colective și individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă, precum și în pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, pentru promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor săi”. Articolul 1 lit. w) din Legea nr. 62/2011 definește sindicatul ca fiind o „formă de organizare voluntară a angajaților, în scopul apărării drepturilor și promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale în relația cu angajatorul".
Din aceste accepțiuni legale ale sindicatelor se deduc următoarele:
În primul rând, deși legiuitorul a reglementat în mod distinct sindicatele de organizațiile sindicale, din analiza definițiilor de mai sus nu rezultă elemente notabile care să justifice diferența de abordare a legiuitorului, ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că, în lumina prevederilor legale, organizațiile sindicale sunt sinonime cu sindicatele.
În al doilea rând, din decelarea conținutului definițiilor analizate, reies anumite aspecte controversate. Legea nr. 62/2011 cuprinde și dispoziții referitoare la funcționarii publici, respectiv la acordurile colective de muncă. Tot în cuprinsul acestei legi este folosit termenul de „angajat", fapt care confirmă într-un mod fără echivoc opțiunea legiuitorului de a se referi și la funcționarii publici. Codul muncii face referire în art. 214 alin. (1) și la drepturile colective din cadrul acordurilor colective de muncă și al raporturilor de serviciu, astfel încât se poate afirma că și definiția din Codul muncii îi privește deopotrivă atât pe salariați, cât și pe funcționarii publici.
În al treilea rând, dincolo de aspectele precizate anterior, în ceea ce privește conținutul, cele trei definiții sunt consonante.
Accepțiunea doctrinară a sindicatelor
În cadrul doctrinei juridice, sindicatele au fost definite ca fiind „organizații profesionale autonome care desfășoară o activitate de interes public”. Conform altei opinii, „sindicatele pot fi definite ca acele organizații profesionale, fără caracter politic, constituite în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor prevăzute în legislația muncii și în contractele colective de muncă, ce își desfășoară activitatea potrivit statutelor proprii”. Într-o altă viziune, „sindicatul este o grupare de persoane fizice și juridice, ce se asociază în mod liber, având ca scop reprezentarea, apărarea și promovarea intereselor membrilor săi, în condițiile și în limitele impuse de lege".
În ceea ce ne privește, considerăm că sindicatele pot fi definite ca fiind: „organizații profesionale ale angajați lor, independente de organizațiile patronale, de instituțiile și autoritățile publice și de factorul politic, înființate conform legii și având ca principal scop apărarea și promovarea drepturilor și intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor".
Trăsăturile și principiile organizațiilor sindicale
A. Trăsăturile organizațiilor sindicale
În doctrina juridică, au fost evidențiate o serie de trăsături specifice ale organizațiilor sindicale, după cum urmează:
- sunt persoane juridice de drept privat;
- sunt înființate după o procedură stabilită de lege, desfășu-rându-și activitatea în conformitate cu prevederile statutare;
- dobândesc reprezentativitate pentru fiecare palier de negociere colectivă în funcție de anumite criterii stabilite de lege, care țin în principal de numărul de membri, de autonomia patrimonială și de criterii teritoriale;
- au la bază principiul libertății sindicale, fiind independente (în conformitate cu prevederile naționale și internaționale în materie) de orice ingerință a patronatelor, a instituțiilor și autorităților publice și a politicului;
- se înființează în vederea apărării drepturilor și intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor. Sunt excluse drepturile de natură politică, pentru care sindicatele nu pot milita în activitatea lor.
B. Principiile dreptului sindical
Organizațiile sindicale funcționează în conformitate cu o serie de principii care le guvernează activitatea. Doctrina juridică a relevat următoarele principii ale organizațiilor sindicale: principiul libertății sindicale, principiul pluralismului sindical și principiul independenței sindicale.
Principiul libertății sindicale este un principiu esențial, consacrat atât în cadrul dreptului intern, cât și în documentele internaționale de referință în materie. Structura acestui principiu este dihotomică, înglobând atât libertatea individuală în materie sindicală, cât și libertatea colectivă, prin faptul că organizațiile sindicale au dreptul de a se asocia liber în federații și confederații sindicale. Sub aspectul dimensiunii individuale a libertății sindicale, nicio persoană nu poate fi obligată să facă sau nu parte dintr-o organizație sindicală sau să se retragă dintr-o asemenea organizație. Singura limitare se referă la imposibilitatea unei persoane de a face parte din mai multe organizații sindicale, salariații neputând fi membri decât ai unui singur sindicat.
În ceea ce privește aspectul colectiv al libertății sindicale, Legea nr. 62/2011 prevede la art. 41 alin. (1) că „sindicatele legal constituite se pot asocia după criteriul sectoarelor de activitate”. Astfel, două sau mai multe sindicate care se constituie în cadrul aceluiași sector de activitate pot constitui o federație sindicală [art. 41 alin. (2) din Legea dialogului social]. Două sau mai multe federații sindicale din sectoare de activitate diferite pot constitui confederații sindicale [art. 41 alin. (3) din Legea dialogului social]. Federațiile și confederațiile sindicale se pot constitui în uniuni sindicale teritoriale, care dobândesc personalitate juridică în conformitate cu prevederile Legii nr. 62/2011. Dobândirea personalității juridice se realizează în cadrul unei proceduri necon-tencioase, asemănătoare celei pentru sindicate, doar că, în acest caz, competența aparține tribunalului în raza căruia se află uniunea sindicală respectivă. Momentul dobândirii personalității juridice de către uniunea sindicală este cel al înscrierii în registrul special al federațiilor, al confederațiilor și al uniunilor sindicale, ținut de fiecare tribunal.
În virtutea principiului pluralismului sindical, se pot înființa mai multe sindicate, atât la nivel de unitate, cât și la nivelurile superioare. Fiind mai multe sindicate, drepturile și interesele salaria-ților pot fi mult mai bine promovate. Numai că, după modificările legislative din anul 2011, la nivel de unitate doar un singur sindicat poate fi reprezentativ, putând negocia și încheia contractul colectiv de muncă, respectiv cel care întrunește jumătate plus unu din numărul salariaților. Sindicatele legal constituie, dar nereprezentative pot încheia numai acorduri, convenții și înțelegeri conform art. 153 din Legea nr. 62/2011. Reprezentativitatea sindicatelor este o condiție esențială pentru ca acestea să poată exercita deplinătatea drepturilor lor în materia reprezentării anga-jaților. Legiuitorul român a optat pentru reglementarea condițiilor pentru dobândirea reprezentativității prin lege, nefuncționând recunoașterea reciprocă a partenerilor sociali ca în sistemul de tip common law.
Principiul independenței sindicale se referă la faptul că autoritățile și instituțiile publice, precum și ceilalți angajatori, nu pot limita sau împiedica exercițiul dreptului sindical [art. 7 alin. (2) din Legea dialogului social]. Nici partidele politice nu pot limita activitatea sindicală. Acest principiu se întinde pe toată durata existenței organizațiilor sindicale, de la momentul întemeierii lor și până la cel al încetării. În acest sens, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, stabilește că „organizațiile sindicale nu pot fi dizolvate și nu li se poate suspenda activitatea în baza unor acte de dispoziție ale autorităților administrației publice sau ale patronatelor”.
Persoane care se pot sindicaliza
Legiuitorul a stabilit o gamă largă de persoane care pot constitui un sindicat sau care pot adera la o organizație sindicală. S-ar putea afirma că regula în materie o constituie posibilitatea de a face parte dintr-un sindicat, fapt care consonează și cu prevederile constituționale în materie. Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, pot constitui sau adera la un sindicat fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă „persoanele încadrate cu contract individual de muncă, funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special în condițiile legii, membrii cooperatori și agricultorii încadrați în muncă”.
Persoane care nu se pot sindicaliza
Având în vedere natura activității desfășurate, care implică de cele mai multe ori exercitarea autorității de stat, unele categorii de angajați nu au dreptul de a constitui sau adera la o organizație sindicală. Conform art. 4 din Legea nr. 62/2011, „Persoanele care dețin funcții de demnitate publică conform legii, magistrații, personalul militar din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Telecomunicații Speciale, unitățile și/sau subunitățile din subordinea ori coordonarea acestora nu pot constitui și/sau adera la o organizație sindicală”.
În doctrină, s-a afirmat că din rândul celor care nu se pot sindicaliza fac parte și pensionarii, elevii, studenții, șomerii, deși aceste categorii pot înființa anumite asociații, un fel de „sindicate”, care să la apere drepturile. Cu privire la posibilitatea asocierii în alte tipuri de asociații pentru categoriile de lucrători care nu au dreptul de a se sindicaliza. Curtea Constituțională a stabilit că, „prevăzând posibilitatea constituirii mai multor tipuri de asociații, nedeterminate în mod limitativ, art. 40 alin. (1) din Legea fundamentală are în vedere și posibilitatea limitării sferei persoanelor care pot constitui ori pot adera la diferite feluri de asociații (...) categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite tipuri de asociații pot face parte din alte tipuri de asociație, dreptul lor la liberă asociere nefiind atins''.
Un aspect controversat în ceea ce privește dreptul de sindicalizare îl constituie eventuala posibilitate a preoților de a constitui sau adera la o organizație sindicală. În anul 2008, în Mitropolia Olteniei a fost înființat sindicatul „Păstorul cel Bun" de către preoți și mireni. Decizia clericilor de a înființa un sindicat a stârnit o serie de controverse legate în special de activitatea specifică a preoților, care este una de tip vocațional. Pe de altă parte, în nicio lege nu există un text care să interzică înființarea sindicatelor de către preoți și de către alte categorii de personal clerical. În atari condiții, Tribunalul Dolj a respins cererea de înființare a sindicatului „Păstorul cel Bun".
Decizia instanțelor din România a fost atacată la una dintre camerele C.E.D.O., care, în ianuarie 2012, s-a pronunțat în sensul admiterii cererii reclamanților. statul român având evident și obligația de a recunoaște legal acest sindicat. Considerentele care au stat la baza adoptării acestei decizii de către Curte au constat în aceea că Biserica primește bani de la stat, preoții fiind plătiți din bani publici, astfel încât, având în vedere și calitatea lor de contribuabili, se cuvine ca și ei să poată înființa organizații sindicale. Principalul temei de drept a constat însă în faptul că în dreptul românesc nu este interzisă înființarea organizațiilor sindicale de către clerici, cadrul legal existent nefiind, așadar, potrivnic unui asemenea demers.
Statul român a atacat această decizie la Marea Cameră a
C.E.D.O., care, infirmând decizia dată în primă instanță de către una dintre Camere, a considerat că statul român nu a încălcat prevederile art. 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire la libertatea de întrunire și asociere. Având în vedere că hotărârile CEDO sunt obligatorii, nu se pot constitui sindicate ale preoților. Aceeași interdicție vizează și preoții militari.
