dreptul de a ataca pe căi legale hotărârea judecătorească, element component al conţinutului principiului disponibilităţii, exprimând facultatea părţilor de a sesiza instanţa competentă, prin folosirea căii de atac prevăzute de lege, în vederea exercitării de către această instanţă a controlului judiciar asupra hotărârii atacate. In principiu, această facultate aparţine părţilor, ele fiind cele mai în măsură să aprecieze atât justeţea hotărârii, cât şi oportunitatea punerii în mişcare a procedurii de control judiciar. Cu toate acestea, în sistemul nostru procesual, şi procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac şi să ceară punerea în executare a hotărârii. Partea îşi păstrează însă dreptul să renunţe la calea de atac, declarându-se mulţumită cu hotărârea atacată. In privinţa recursului în interesul legii, părţile nu pot exercita dreptul de dispoziţie, această cale extraordinară de atac putând fi promovată de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi de colegiile de conducere ale curţilor de apel [sin. dreptul de a exercita căile legale de atac]
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Dreptul de a ataca pe căi legale hotărârea judecătorească
