Drepturile potestative (secundare)
| Comentarii |
|
drepturile potestative (secundare), în literatura de specialitate, prin drepturi potestative (numite şi drepturi secundare) sunt desemnate acele drepturi subiective civile care, ca regulă, nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică acele prerogative constând în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de voinţă unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, în cazurile admise de lege; dreptul terţilor de bună-credinţă, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real; dreptul de a ratifica o gestiune a intereselor altuia; dreptul de opţiune al utilizatorului, în contractul de leasing, ce constă în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului de leasing; dreptul de a revoca o ofertă fără termen etc.
Drepturile potestative şi prescripţia extinctivă
Întrucât nu dau naştere direct şi imediat unui drept la acţiune, drepturile secundare sunt apreciate ca fiind imprescriptibile extinctiv. Totuşi, efectele prescripţiei extinctive se vor produce indirect, anume în ceea ce priveşte dreptul la acţiune care se naşte din raportul juridic referitor la care s-a exercitat dreptul secundar. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii alternative, nu se prescrie dreptul (de regulă, al debitorului) de a efectua alegerea între cele două prestaţii ce formează obiectul obligaţiei, însă, prescripţia extinctivă poate interveni în privinţa dreptului creditorului de a pretinde de la debitor prestaţia aleasă.
Subliniem că în categoria drepturilor secundare poate fi inclus şi dreptul de opţiune succesorală (dreptul persoanei care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni de a alege între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire), însă acesta trebuie exercitat într-un anumit termen (de decădere). De asemenea, unele drepturi potestative se pot exercita prin intermediul unei acţiuni în justiţie, ipoteză în care ar putea fi incidenţă prescripţia extinctivă.
drepturile potestative, 1. Preliminarii 2. Obiectul drepturilor potestative este o situaţie juridică. 3. Exercitarea drepturilor potestative se face printr-un act unilateral de voinţă şi presupune o ingerinţă în sfera de interese a altei persoane. 4. Subiectul pasiv are îndatorirea de supunere. 5. Concluzii.
1. Preliminarii.
În Codul civil român, ca de altfel şi în modelul său francez, cuvântul potestativ este folosit în legătură cu unul dintre felurile condiţiei, ca modalitate a actelor juridice. Astfel, potrivit art. 1006 C.civ, condiţia potestativă este “aceea care face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla, sau poate să-l împiedice”; iar potrivit art. 1010 C. civ. “Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea acelui ce se obligă.”
Prin urmare, în contextul reglementărilor din Codul civil, potestativitatea evocă, în cele din urmă, puterea discreţionară pe care una dintre părţi o are cât priveşte convenţia şi raportul juridic obligaţional care rezultă din aceasta, iar dispoziţiile art. 1010 C. civ., menţionate în cele ce precedă, sunt menite tocmai să limiteze o astfel de putere.
în schimb, în contextul literaturii actuale de specialitate, potestativitatea evocă relaţia directă care se stabileşte între o persoană - numită doctrinar “potentior” - şi o situaţie juridică care implică interesele altuia, situaţie asupra căreia această persoană (“potentior”) poate să intervină prin voinţa sa unilaterală.
Pe de altă parte, doctrina a asociat cuvântul potestativ cu cuvântul drept (subiectiv) pentru a forma sintagma drept potestativ, menită să denumească o categorie aparte de drepturi subiective, distinctă atât de aceea a drepturilor reale cât şi de aceea a drepturilor de creanţă. Acestea se caracterizează, îndeosebi, prin faptul că atribuie titularului lor puterea de a interveni în situaţii juridice existente - pentru a le modifica sau stinge -, ori de a crea noi situaţii juridice, printr-o activitate proprie, unilaterală.
Izolat şi ocazional, în literatura noastră juridică anterioară anului 1989, categoria drepturilor potestative a fost semnalată de M. Eliescu, însă sub denumirea de drepturi secundare. în opinia sa aceste drepturi sunt “prerogative constând în puterea de a da naştere, prin act unilateral de voinţă, unui efect juridic, ce afectează şi interesele unei alte persoane”.
Literatura noastră de specialitate, de dată recentă, s-a mărginit fie doar la a examina o seamă de aplicaţii ale acestor drepturi, fie doar la a semnala existenţa categoriei drepturilor
potestative, în contextul clasificării drepturilor subiective, apreciindu-se că ea este specifică doctrinei germane. în realitate însă, această categorie aparte de drepturi este recunoscută şi de doctrina franceză, italiană şi elveţiană.
Drepturile potestative, privite ca realităţi juridice, nu sunt o creaţie a legiuitorului contemporan. Ele au fost şi sunt de multă vreme o realitate şi în dreptul nostru, căci numeroase drepturi potestative de sorginte legală, cum este, spre pildă, dreptul de opţiune succesorală, au ca sursă textele Codului civil. Graţie demersurilor doctrinare, ceea ce a fost doar o realitate insuficient semnalată - sau, poate mai exact, nesemnalată - tinde să devină astăzi o realitate ce nu poate fi ocolită. Aceasta atât datorită amplorii pe care a luat-o discuţia doctrinară privitoare la drepturile potestative cât şi pentru motivul, lesne de observat, că clasificarea drepturilor subiective în drepturi de creanţă şi drepturi reale, privită multă vreme ca o adevărată “summa divisio”, este neîndestulătoare. Ea lasă deoparte o serie întreagă de drepturi care în mod vădit nu sunt drepturi de creanţă şi cu atât mai mult nu sunt nici drepturi reale. Este, de exemplu, cazul următoarelor drepturi subiective: dreptul de opţiune succesorală; dreptul de a denunţa unilateral un contract, prevăzut fie de lege fie de o clauză contractuală; dreptul de preempţiune; dreptul de retract; dreptul de a comuniza un zid care desparte două fonduri învecinate; dreptul de a consimţi la încheierea contractului, dobândit de beneficiarul unei promisiuni unilaterale de a contracta; dreptul de a confirma un act anulabil, dreptul de opoziţie la căsătorie; dreptul de reziliere unilaterală a contractelor pe durată nedeterminată; dreptul de a renunţa la beneficiul unei condiţii ş.a. Datorită faptului că aceste drepturi prezintă o serie întreagă de caractere comune, ele au fost grupate doctrinar în categoria drepturilor potestative.
Examinarea, chiar numai la modul general, a acestei categorii de drepturi nu se poate face însă decât în spaţiul unei lucrări monografice. De aceea ne vom mărgini, în cele ce urmează, ia evidenţierea principalelor caractere ale lor.
2. Obiectul drepturilor potestative este o situaţie juridică.
Drepturile reale au ca obiect un bun asupra căruia titularul poate să exercite anumite prerogative, iar drepturile de creanţă au ca obiect o prestaţie pe care titularul dreptului este îndreptăţit să o pretindă şi să o obţină de la o altă persoană.
Aşa cum rezultă însă şi din exemplele ce precedă, drepturile potestative, spre deosebire de cele reale şi de creanţă, au un obiect imaterial, respectiv o situaţie juridică. Această situaţie juridică poate fi prezentă, la fel cum poate fi viitoare sau chiar eventuală.
Uneori, drepturile potestative au ca obiect chiar o situaţie juridică incertă. Această incertitudine nu se referă însă la existenţa ori inexistenţa situaţiei juridice în sine ci la faptul că în conţinutul acelei situaţii juridice se pot produce mutaţii care sunt în puterea titularului dreptului potestativ. Aşa, spre pildă, în cazul unei obligaţii alternative, atâta timp cât nu se pronunţă cel care este îndreptăţit să facă alegerea (debitorul sau, după caz, creditorul) nu se poate şti dacă obligaţia se va realiza prin executarea uneia sau alteia dintre prestaţiile care formează obiectul ei. De îndată ce această alegere a fost făcută, incertitudinea dispare, întrucât în situaţia juridică (raportul obligaţional) se produce o mutaţie în sensul că obligaţia încetează să mai fie una alternativă, devenind o obligaţie simplă.
Drepturile potestative corespunzătoare unor astfel de situaţii juridice au fost denumite doctrinar drepturi de opţiune sau drepturi opţionale. Ele se caracterizează şi se disting de celelalte drepturi potestative, în special, prin două trăsături şi anume: în primul rând, incertitudinea situaţiei juridice care constituie obiectul dreptului; în al doilea rând, alternativa care se oferă titularului dreptului, alternativă care face ca deznodământul operaţiunii juridice să fie incert până în momentul în care s-a făcut opţiunea. De aceea se poate spune că drepturile opţionale, ca varietate a drepturilor potestative, se exercită prin alegerea de către titularul lor a uneia dintre alternativele oferite de lege ori de o clauză contractuală.
3. Exercitarea drepturilor potestative se face printr-un act unilateral de voinţă şi presupune o ingerinţă în sfera de interese a altei persoane.
Evidenţierea faptului că obiectul acestor drepturi îl constituie o situaţie juridică, care se modifică ori se stinge ca urmare a exercitării lor, este necesară şi esenţială pentru conturarea drepturilor potestative ca o categorie distinctă. în acelaşi timp însă, definirea drepturilor potestative doar prin evocarea obiectului lor pare a fi neîndestulătoare, în special datorită faptului că şi exerciţiul altor drepturi subiective poate avea, în cele din urmă şi în esenţă, aceleaşi consecinţe, respectiv modificarea unei situaţii juridice. Aşa, spre pildă, plata unei datorii corespunzătoare unui drept de creanţă (ceea ce în ultimă instanţă înseamnă realizarea dreptului de creanţă) conduce la stingerea unei situaţii juridice, respectiv a raportului obligaţional. Dar, în acest caz, pe lângă alte deosebiri esenţiale, se poate remarca faptul că cel care acţionează pentru modificarea (stingerea) unei situaţii juridice nu este subiectul activ (titularul dreptului), ca în cazul drepturilor potestative, ci subiectul pasiv (titularul obligaţiei).
De aceea, pentru conturarea fizionomiei drepturilor potestative apare ca necesară şi precizarea faptului că exerciţiul unui drept potestativ implică interesele altuia, în sensul că
este o ingerinţă în “sfera juridică” a altei persoane. Se învederează astfel că nu este vorba de drepturi potestative şi nici de acte potestative atunci când rezultatul unui act unilateral de voinţă se materializează, cu precădere, în modificarea situaţiei juridice proprii, ca de exemplu atunci când titularul unui drept renunţă abdicativ la acesta.
în altă ordine de idei, este de observat că exerciţiul dreptului potestativ, caracterizat prin ingerinţa în “sfera juridică” a altei persoane, având ca rezultat modificarea, stingerea sau chiar crearea unei situaţii juridice, se face, aşa cum a rezultat din cele ce precedă, printr-un act unilateral de voinţă care, pe de o parte, nu implică, de regulă, nici o obligaţie din partea celui ce îl săvârşeşte şi căruia, pe de altă parte, persoana ce trebuie să îi suporte efectele (subiectul pasiv), fără a avea la rândul ei vreo obligaţie, nu i se poate opune.
Actul unilateral de voinţă în care se concretizează exerciţiul dreptului potestativ poate îmbrăca diverse forme. Astfel, în funcţie de specificul dreptului poate fi vorba, după caz, de un act juridic unilateral, de o acţiune în justiţie, de un act material etc.
4. Subiectul pasiv are îndatorirea de supunere.
Posibilitatea subiectului activ de a acţiona unilateral şi de a angaja prin aceasta interesele altuia este, în cele din urmă, expresia unei inegalităţi în raporturile dintre cele două persoane, inegalitate care nu caracterizează îndeobşte raporturile juridice civile. Explicaţia acestei inegalităţi a subiectului activ - titularul dreptului potestativ, care poate acţiona unilateral - şi a subiectului pasiv - persoana care trebuie să suporte consecinţele acestei acţiuni -, rezidă în faptul că relaţia ce se stabileşte între cei doi subiecţi ai dreptului potestativ se caracterizează întotdeauna prin îndatorirea (legală sau convenţională) de supunere pe care o are subiectul pasiv.
în virtutea acestei îndatoriri subiectul pasiv nu este obligat să dea, să facă ori să nu facă ceva, aşa cum se întâmplă în cazul drepturilor de creanţă, ci este dator să lase pe altul (pe titularul dreptului potestativ) să facă, respectiv să-şi exercite dreptul şi să suporte, fără a se putea opune, consecinţele care decurg de aici. Aşa, de exemplu, în cazul unei obligaţii alternative, atunci când printr-o clauză contractuală dreptul de opţiune a fost conferit creditorului, debitorul este dator să se supună alegerii făcute de creditor şi, fără a se putea opune, să execute obligaţia având obiectul ales de către acesta. De aceea, s-a apreciat că îndatorirea de supunere a subiectului pasiv sau, altfel spus, relaţia de supuşenie este o altă trăsătură a drepturilor potestative; iar faptul că subiectul pasiv nu se poate opune exerciţiului dreptului potestativ a făcut ca, în literatura de specialitate, să se vorbească despre inviolabilitatea drepturilor potestative.
O consecinţă a acestei inviolabilităţi este şi faptul că, pentru exercitarea dreptului potestativ, titularul său nu are nevoie de concursul instanţei de judecată. Sigur că posibilitatea ivirii unor litigii, supuse spre soluţionare instanţelor de judecată, nu este exclusă. Aceste litigii nu vor privi însuşi dreptul potestativ, întrucât el se exercită prin simpla manifestare de voinţă a titularului său şi ca atare, de regulă, nu lasă loc de litigii, afară de cazul în care s-ar reclama faptul că exerciţiul dreptului s-a făcut fraudulos, abuziv ori cu rea-credinţă.
Ca urmare, eventualele litigii, ivite în contextul exercitării normale a dreptului potestativ, vor privi dreptul real, dreptul de creanţă ori dreptul nepatrimonial care, după caz, face parte din conţinutul situaţiei juridice ce formează obiectul dreptului potestativ. Este ceea ce, după părerea noastră, îndreptăţeşte, printre altele, şi concluzia că drepturile potestative nu au, de regulă, o existenţă izolată, ele fiind ataşate altor drepturi subiective, patrimoniale sau nepatrimoniale.
5. Concluzii.
încercând o sinteză a aspectelor expuse în cele ce precedă, am putea spune că deşi, în ansamblul lor, drepturile potestative alcătuiesc o categorie aparte de drepturi subiective, ele sunt departe de a forma şi o categorie omogenă şi bine conturată cum este, spre pildă, aceea a drepturilor de creanţă. Acestea, atât datorită fizionomiei proprii a fiecăruia dintre ele, determinate, printre altele, de trăsăturile particulare ale obiectului (o situaţie juridică ce poate fi actuală, viitoare, eventuală, incertă, patrimonială, nepatrimonială) de modul specific de exercitare (care poate fi un act material, un act juridic unilateral, o acţiune în justiţie etc.) ş.a., cât şi datorită faptului că uneori însăşi calificarea lor ca atare (ca drepturi potestative) poate fi pusă în discuţie.
Totuşi ele pot fi puse laolaltă, în sânul aceleiaşi categorii, datorită următoarelor trăsături comune: au ca obiect o situaţie juridică: se exercită prin voinţa unilaterală a titularului; exercitarea lor este, în cele din urmă, o ingerinţă în sfera de interese juridice a altei persoane; subiectul pasiv nu se poate opune la exercitarea dreptului potestativ de către titularul său, ceea ce înseamnă că, din acest punct de vedere, el trebuie să se supună faţă de subiectul activ.
