Locuinţa familiei
| Comentarii |
|
locuinţa familiei, definiție: Art. 321 alin. (1) Noul cod civil defineşte noţiunea de locuinţă a familiei ca fiind „locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii”. Aceasă definiție pornește de la prezumția că, în mod firesc, oricărui cuplu constituit în familie, cu atât mai mult soţilor care au copii, le este absolut necesară o locuinţă.
Legiuitorul a avut în vedere faptul că, şi în reglementările străine, locuinţa familială nu se identifică automat cu domiciliul conjugal. De pildă, Codul civil francez, în art. 215, reglementează regimul juridic al locuinţei familiale mai restrictiv decât pe cel al domiciliului conjugal'. Locuinţa familiei are o dublă importanţă: în primul rând, în mod obiectiv, aceasta este imobilul de locuit al soţilor şi, în al doilea rând, soţii, în mod subiectiv, au afectat acest imobil ducerii vieţii lor de familie.
Noul Cod civil permite, prin art. 321 alin. (2), oricăruia dintre soţi să ceară notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu el este proprietarul imobilului. Această notare conferă în mod imperativ locuinţei respective un regim juridic special. Astfel, potrivit art. 322 alin. (1), „Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia”. De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ [art. 322 alin. (2)].
Cu alte cuvinte, chiar dacă unul dintre soţi este proprietar exclusiv al imobilului ce constituie locuinţa familiei, el nu o va putea înstrăina singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, care nu este proprietar. De acelaşi regim se bucură şi bunurile care mobilează casa.
Nerespectarea acestor dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii relative, potrivit cu art. 322 alin. (4), care dispune că „Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial”.
Observăm că, prin inserarea în noul Cod civil a acestor dispoziţii speciale cu privire la locuinţa familiei, se aduce o derogare dreptului de dispoziţie al soţului proprietar asupra imobilului locuit de familie, în sensul unei restrângeri exprese a acestui drept. Această restrângere a dreptului de dispoziţie al proprietarului trebuie privită numai în contextul notării imobilului său în cartea funciară ca „locuinţă de familie”. Scoasă din context, ea ar putea fi interpretată ca o încălcare a normelor constituţionale care garantează exerciţiul dreptului de proprietate. în lipsa notării locuinţei în cartea funciară, soţul neproprietar al imobilului, care nu şi-a dat consimţământul în caz de înstrăinare a acestuia de către soţul proprietar, nu poate pretinde decât daune-interese.
Locuinţa familiei poate să fie şi este, uneori, un spaţiu închiriat, care în prevederile noului Cod civil are o reglementare specială.
