Elementele acordului de voinţe
| Comentarii |
|
elementele acordului de voinţe, prin contract înţelegem acordul de voinţe realizat între două sau mai multe persoane cu intenţia de a da naştere la efecte juridice. Prin urmare, atunci când vrem să analizăm problema încheierii contractului, în realitate, ne referim la mecanismul formării acordului de voinţe. Care este însă gradul de consens la care trebuie să ajungă părţile pentru a putea fi considerat încheiat contractul? Pentru a soluţiona această problemă extrem de delicată, legiuitorul1 a prevăzut că „este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.” Fără a beneficia de o lămurire cu privire la distingerea între elementele esenţiale şi cele secundare, presupunem că legiuitorul s-a referit la distincţia între prestaţiile „caracteristice” rezultate din contract pentru fiecare parte. Astfel, de exemplu, putem spune că, într-un contract de vânzare, elementele esenţiale sunt stabilirea preţului şi a bunului vândut. Faţă de aceste elemente, toate celelalte sunt secundare - locul predării, cheltuielile contractuale etc. Şi în plus, de cele mai multe ori, elementele secundare decurg din cele esenţiale, graţie reglementărilor existente. Dacă există şi exigenţe de formă pentru încheierea valabilă a contractului, atunci acordul asupra elementelor esenţiale este subordonat respectării acestei forme (art. 1242 şi 1243 Noul Cod Civil).
Din prevederile aceluiaşi art. 1182 alin. (2) noul cod civil rezultă că determinarea elementelor secundare poate să aibă loc ulterior (printr-un nou acord, accesoriu primului) sau poate fi încredinţată unui terţ4. în cazul în care părţile nu ajung la un acord sau terţul nu determină elementele secundare rămase în suspensie, „instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor” [art. 1182 alin. (3) noul Cod Civil]. Această „completare” a contractului, nu poate fi considerată o „construire” de către instanţă a contractului, lucru care nu poate fi permis. Aşa-numita „completare” a contractului (acordul primar asupra elementelor esenţiale) nu poate fi, în realitate, decât o interpretare a voinţei tacite a părţilor1 sau o completare prin intermediul normelor supletive sau a uzanţelor.
Pe de altă parte, este posibil şi reversul situaţiei de mai sus: în loc să se ajungă la un acord asupra unor elemente esenţiale, una dintre părţi sau ambele, „esenţializează” un element care ar fi fost considerat în mod obişnuit secundar. Intr-o atare situaţie, contractul nu poate fi considerat încheiat, în pofida regulii prevăzute de art. 1182 alin. (2) şi (3) noul Cod Civil, decât în momentul în care se ajunge la un acord şi cu privire la elementul în discuţie (art. 1185 noul Cod Civil).
Acordul de voinţe se realizează prin întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale. Această întâlnire are loc prin propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un contract şi prin acceptarea pură şi simplă, fără nicio rezervă, a acelei propuneri de către cel căruia i-a fost făcută. Propunerea de a încheia un contract se numeşte ofertă. Consimţământul exprimat, fără rezervă, de către destinatarul ofertei de a încheia contractul respectiv, poartă denumirea de acceptare. Se poate deci spune că acordul de voinţe este alcătuit din ofertă şi acceptare. Este motivul pentru care abordarea problemei încheierii contractului face necesară, în primul rând, analiza ofertei şi acceptării. Analiza acestora are loc, astfel cum am subliniat mai sus, din perspectiva acordului extern de voinţe sau a ceea ce am numit „consensul extern”, ceea ce presupune că nu ne vom ocupa decât accidental de condiţiile de fond ale acestui acord de voinţe (consimţământ, capacitate, obiect, cauză) şi că vom urmări, în principal, mecanismul realizării acordului de voinţe.
