Faza de precontractare
| Comentarii |
|
faza de precontractare, încheierea contractului poate să aibă loc într-o manieră spontană (varianta simplă a achiziţiilor de consum alimentar, de exemplu), astfel încât, cu greu se poate determina o eventuală fază precontractuală, care de altfel s-ar putea să nici nu fi existat sau, în orice caz, să prezinte un interes juridic restrâns. Dimpotrivă, există numeroase ipoteze în care, datorită intereselor în joc, negocierea precontractuală joacă un rol considerabil. De regulă, pe măsura creşterii complexităţii obiectului viitorului contract, creşte şi intensitatea negocierilor prealabile încheierii acestuia. O asemenea distincţie este făcută chiar de legiuitor în art. 1182 alin. (1) Noul Cod Civil, conform căruia: „Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Adesea, faza negocierii contractului este una îndelungată, marcată de diverse acte preparatorii care prefigurează structura şi conţinutul viitorului contract. O asemenea fază nu putea fi trecută cu vederea, astfel încât, în versiunea finală a Codului civil, regăsim câteva texte care îi sunt dedicate.
Faza precontractuală poate să presupună o progresie sau regresie în sensul realizării consensului contractual, în sensul că poate sau nu să ducă la încheierea unui contract. Indiferent de soluţia finală a acestei etape, ea se desfăşoară sub semnul libertăţii negocierilor care este consacrată expres de art. 1183 alin. (1) noul Cod Civil, conform căruia: „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora.” Conturul libertăţii contractuale este dat de dreptul părţilor de a-şi alege singure partenerii de negociere, de a întrerupe dezbaterile precontractuale când consideră oportun, de a le relua sau de a-şi exprima refuzul încheierii contractului în urma epuizării negocierilor. Limitele libertăţii precontractuale sunt date însă de existenţa anumitor obligaţii legale sau convenţionale, explicite sau implicite.
În sfârşit, din punct de vedere cronologic, momentul încetării fazei precontractuale este cel al realizării acordului de voinţe. Importanţa acestei etape este semnificativă sub multe aspecte şi pentru desfăşurarea fazei contractuale. Între altele, în faza negocierilor se regăsesc elementele unui posibil viciu de consimţământ, ca şi elementele unei posibile interpretări a contractului în funcţie de instrumentele utilizate în faza precontractuală.
Obligaţii specifice fazei precontractuale
Urmând concluziile unei vaste doctrine a dreptului privat, noua reglementare prevede o serie de obligaţii exprese în sarcina părţilor implicate în negocieri. Este, aşadar, vorba de obligaţii legale. Pe lângă acestea, o serie de obligaţii pot fi deduse din acestea şi trebuie calificate ca obligaţii implicite. In sfârşit, o ultimă categorie de obligaţii poate fi rezultatul convenţiilor preparatorii încheiate de părţi în faza negocierii. Iată câteva exemple:
a) obligaţia de bună-credinţă este o obligaţie legală expres prevăzută de art. 1183 alin. (2) noul Cod Civil, confonn căruia „Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii . Este o obligaţie imperativă, ceea ce presupune că părţile nu o pot înlătura sau limita. înţelesul bunei-credinţe este dificil de determinat şi, în dreptul comparat, s-a constatat imposibilitatea furnizării unei definiţii complete a conceptului. Mai simplă ar fi însă determinarea manifestărilor contrare bunei-credinţe şi care trebuie astfel eliminate sau prohibite în faza precontractuală, cum ar fi: angajarea intr-o negociere precontractuală fară intenţia reală de a încheia un contract, întreruperea intempestivă a negocierilor etc. Exact aceeaşi este şi concepţia reţinută de legiuitor care indică exemplificativ că iniţierea sau continuarea negocierilor fară intenţia de a încheia contractul este contrară bunei-credinţe [art. 1183 alin. (3) noul Cod Civil] şi că „partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi” [art. 1183 alin. (4) teza I noul Cod Civil]. Din obligaţia de bună-credinţă se pot deduce şi numeroase obligaţii numite uneori „implicite”, între care, cea mai semnificativă ar fi obligaţia de informare precontractuală (căreia îi vom oferi o imagine distinctă în paragrafele ce urmează);
b) obligaţia de confidenţialitate este a două obligaţie legală reţinută în faza negocierii. Ea este prevăzută de art. 1184 noul Cod Civil, conform căruia: „Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă.” De această dată, nu mai este vorba de o obligaţie imperativă, ci dispozitivă: părţile pot deroga de la prevederile art. 1184 noul Cod Civil, permiţând utilizarea informaţiilor obţinute în cadrul negocierilor şi în relaţiile cu alte persoane, eventual în alte negocieri. Semnificaţia acestei permisiuni echivalează cu o recalificare a informaţiilor schimbate ca nefiind confidenţiale. Adesea, eliminarea voluntară a confidenţialităţii este compensată de alte obligaţii (de această dată convenţionale), cum ar fi obligaţia de sinceritate cu privire la eventualele negocieri paralele, la persoanele cu care acestea sunt purtate, la rezultatul acestora etc.;
c) obligaţia de informare precontractuală — în pofida lipsei unui text expres în această privinţă, teoria generală a viciilor de consimţământ ne obligă să constatăm că în faza precontractuală este necesar să fie reţinută şi această obligaţie pe care o considerăm legală şi implicită, despre care putem considera că este dedusă din obligaţia generală de bună-credinţă. Din definiţia legală a dolului ca viciu de consimţământ, oferită de art. 1214 noul Cod Civil, deducem că există o obligaţie legală de informare a contractantului faţă de cealaltă parte, „asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”. Obiectul obligaţiei de informare este dat de o sumă de informaţii legate de viitorul contract şi care sunt considerate importante pentru încheierea acestuia. Bunăoară, este esenţială informarea cumpărătorului cu privire la existenţa unor servituti neaparente care grevează imobilul ce se propune a fi vândut, informarea partenerului de negocieri cu privire la riscurile produsului ce se propune a fi vândut etc. Obligaţia de infonnare este considerată a fi o obligaţie de rezultat, în sensul că, cel care o datorează trebuie să se asigure că transmiterea informaţiilor (comunicarea) s-a realizat şi că astfel, scopul obligaţiei a fost realizat, precum şi că destinatarul informaţiei a înţeles informaţiile care i-au fost furnizate. Distincţii complexe sunt legate însă de scopul informaţiilor furnizate: poate fi vorba de informaţii necesare asigurării unui consimţământ neviciat, valid, după cum poate fi vorba de informaţii furnizate în scopul asigurării unei corecte şi complete executări a contractului, de unde, adesea, şi sancţiunile diferite ale neexecutării obligaţiei. Caracterul precontractual sau contractual al obligaţiei de infonnare este adesea dificil de determinat datorită formării progresive a consimţământului în faza negocierii contractului . In anumite domenii, obligaţia de informare precontractuală are un caracter legal şi expres. Ne referim în mod prioritar la formalismul informativ instituit de legislaţia consumului, dar nu numai. Sancţiunile sunt şi ele diverse: poate fi vorba de sancţiunile aplicabile viciilor de consimţământ sau chiar de sancţiuni contractuale;
d) mai putem reţine numeroase obligaţii de sorginte contractuală şi rezultate din convenţiile preparatorii, încheiate în vederea organizării fazei precontractuale. Avem în vedere, de exemplu, obligaţia de a negocia, de a continua negocierile, de sinceritate, de exclusivitate a negocierilor, de asistenţă, de suportare a anumitor costuri precontractuale etc.
Acorduri precontractuale
Este posibil ca faza precontractuală să presupună o serie de acte care să jaloneze desfăşurarea negocierilor. Poate fi vorba de acorduri ale părţilor prin intermediul cărora să se realizeze o organizare a negocierilor precontractuale sau o recapitulare a negocierilor înfăptuite până la un anumit punct, cu efecte mai largi sau mai restrânse. Există astfel, o oarecare varietate de asemenea contracte premergătoare contractului final sau „proiectat”:
a) contractele preparatorii sunt contractele prin intermediul cărora părţile convin să negocieze cu bună-credinţă încheierea unui viitor contract şi prin care, în fapt, se organizează convenţional negocierile dintre părţi. Un asemenea contract este numit adesea „acord de principiu” şi se consideră că dă naştere unei obligaţii de negociere (considerată de rezultat) şi unei obligaţii de bună-credinţă (considerată de mijloace);
b) punctajul - sau acordul parţial reprezintă un acord al părţilor prin care acestea recapitulează negocierile purtate între ele până la un anumit moment şi decid stabilirea unor puncte comune care nu vor mai trebui să facă obiectul negocierilor, fiind considerate elemente contractuale lămurite. Consecinţa primară a acestui tip de acord este aceea că niciuna din părţi nu poate repune în discuţie unilateral elementele asupra cărora s-a convenit prin acordul parţial ;
c) pactul de preferinţă — este şi el o varietate de contract preparatoriu, prin care, una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă să o prefere ca partener contractual în condiţii identice de contractare, faţă de orice alţi potenţiali contractanţi . Un exemplu tipic îl constituie dreptul de preempţiune de natură convenţională care se bazează chiar pe acest mecanism;
d) promisiunea unilaterală de a contracta — reprezintă acel contract pie-paratoriu prin care una dintre părţi se obligă să contracteze dacă cealaltă parte va dori. O asemenea convenţie trebuie să respecte cerinţele contractului proiectat sau promis (art. 1279 noul Cod Civil). O oarecare versiune a promisiunii unilaterale de a contracta pare să fie aşa-numitul ,,pact de opţiune " reglementat de art. 1278 noul cod civil , conform căruia „Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1191 (care se referă la oferta irevocabilă - n.n.)”. Acest ultim contract pare a purta, în concepţia legiuitorului, doar asupra irevocabilităţii voinţei de a contracta din partea uneia dintre părţi. Dacă în intervalul de timp stabilit contractual2 pentru „acceptarea opţiunii”, beneficiarul pactului declară că înţelege să încheie contractul, acesta este încheiat de la data exercitării opţiunii sale, motiv pentru care, toate condiţiile de validitate (de fond şi de formă) ale contractului proiectat sau promis trebuie să se regăsească şi în pactul de opţiune şi, respectiv în actul de exercitare a opţiunii [chestiune de altfel, prevăzută expres de art. 1278 alin. (5) noul Cod Civil]. Teoretic, într-o asemenea situaţie, la cererea părţii interesate, instanţa de judecată poate constata existenţa contractului;
e) promisiunea bilaterală de a contracta - această varietate de contract preparatoriu implică obligaţia asumată de ambele părţi de a încheia în viitor un contract. Ei îi sunt dedicate prevederile art. 1279 noul Cod Civil (care pare să includă însă toate promisiunile de a contracta, aşadar şi cele unilaterale, pe care le-am prezentat deja mai sus). Promisiunea de a contracta „trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea” [art. 1279 alin. (1) noul Cod Civil]. Mai mult, în cazul neexecutării promisiunii de a încheia contractul, partea îndreptăţită poate să solicite daune-interese [art. 1279 alin. (2) noul Cod Civil] sau chiar, pronunţarea unei „hotărâri care să ţină loc de contract” [art. 1279 alin. (3) noul Cod Civil], exigenţa fiind aceea ca cerinţele legii pentru validitatea contractului să fie îndeplinite;
f) contractul-cadru - este acel contract prin care părţile contractante stabilesc principalele reguli care vor guverna încheierea viitoarelor contracte dintre acestea. Contractele încheiate în executarea contractului-cadru se cheamă contracte „de execuţie” şi „de aplicaţie”. Pentru această categorie, chiar legiuitorul oferă o definiţie generică în art. 1176 alin. (1) noul Cod Civil: „Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.” Pe de altă parte, „Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi dacă este cazul, preţul acestora, sunt precizate prin convenţii ulterioare” [art. 1176 alin. (2) noul Cod Civil].
Regimul juridic aplicabil fazei precontractuale. Pentru a stabili regimul juridic aplicabil fazei precontractuale, este necesar să avem în vedere distincţia între sursele obligaţiilor incidente în această fază. Astfel, cum am arătat mai sus, obligaţiile din faza negocierii contractului pot fi de natură legală (prevăzute explicit de textele legale sau deduse implicit din textele legale) sau convenţionale (poate fi vorba de reluarea obligaţiilor legale sau de obligaţii create de părţi). Regimul juridic va fi generat de sursa fiecăreia din aceste obligaţii. Astfel, dacă avem de a face cu încălcarea obligaţiilor legale (de exemplu a exigenţei generale de bună-credinţă), răspunderea antrenată este una extracontractuală (delictuală), în timp ce, dacă avem de a face cu încălcarea unei obligaţii contractuale, răspunderea va fi contractuală şi subordonată regulilor prevăzute de contractul preparatoriu încheiat.
înainte de a încheia discuţia legată de regimul juridic aplicabil fazei pre-contractuale, este necesar să facem unele precizări legate de legea aplicabilă fazei precontractuale în ipoteza în care avem de a face cu un contract internaţional. Legea aplicabilă fazei precontractuale este considerată a fi legea aplicabilă contractului proiectat. Aşadar, indiferent de calificarea pe care tocmai am dat-o răspunderii generate de neîndeplinirea obligaţiilor din faza negocierilor, legea naţională care se va aplica, va fi cea a contractului final, potrivit art. 12 din Regulamentul Roma II privind legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale, singura condiţie fiind aceea ca încălcarea obligaţiilor precontractuale să se încadreze în sfera noţiunii de culpa in contrahendo. în acest mod, legea aplicabilă fazei precontractuale, va fi în cele din urmă determinată de regulile stabilite de art. 2 şi urm. din Regulamentul Roma 1 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Faza de precontractare
