Falimentul societăţilor de asigurare
| Comentarii |
|
falimentul societăţilor de asigurare, Reglementare. Sfera de aplicare a procedurii falimentului societăţilor de asigurare. Condiţiile aplicării procedurii falimentului societăţilor de asigurare. Insolvabilitatea asigurătorului. Organele care aplică procedura falimentului societăţilor de asigurare. Deschiderea procedurii falimentului societăţilor de asigurare. Regimul actelor juridice anterioare deschiderii procedurii. Lichidarea averii societăţii de asigurare debitoare. Răspunderea persoanelor vinovate de ajungerea societăţii de asigurare în stare de faliment. Distribuirea sumelor obţinute în urma lichidării. Închiderea procedurii falimentului societăţilor de asigurare
Reglementare
Un caz special de încetare a existenţei asigurătorilor îl reprezintă falimentul acestora.
Sediul materiei îl constituie, în principal, Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare, care, potrivit art. 77 se completează cu prevederile Legii nr. 32/2000, ale Legii nr. 85/2006’ privind procedura insolvenţei, ale Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, ale Legii nr. 637/2002 referitoare la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei', ale noului Cod civil, Cartea a Vll-a intitulată „Dispoziţii de drept internaţional privat", precum şi ale Codului de procedură civilă.
Sfera de aplicare a procedurii falimentului societăţilor de asigurare
Potrivit art. 1 din Legea nr. 503/2004. procedura falimentului se aplică asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor persoane juridice române, inclusiv sucursalelor acestora cu sediul în străinătate, precum şi sucursalelor şi filialelor societăţilor de asigurare din alte statele terţe care au sediul în România.
Şi în procedura falimentului se păstrează consecvenţa legiuitorului cu privire la legea ce o guvernează, în sensul că aceasta este cea a statului de origine. Aşadar, legislaţia română se aplică asigurătorilor şi reasigurătorilor autorizaţi în România, inclusiv dezmembrămintelor acestora, situate în statele membre. Tot legea română
îşi va găsi aplicare şi în cazul falimentului sucursalelor şi filialelor societăţilor de asigurare din alte state terţe, care au sediul în România. Nu se aplică legea română sucursalelor din România, dar care aparţin societăţilor de asigurare autorizate în statele membre ale Uniunii Europene. Este o situatie specială ce reprezintă o veritabilă excepţie de la principiul teritorialităţii legii civile^.
O altă chestiune care se ridică în legătură cu sfera de aplicare a Legii nr. 503/2004, este aceea dacă ea se aplică şi societăţilor mutuale de asigurare, întrebarea se pune mai ales datorită faptului că Legea nr. 32/2000 le declară persoane juridice de drept civil, iar doctrina franceză consideră că obiectul lor de activitate este, de asemenea, civil. Suntem de părere că răspunsul trebuie să fie afirmativ, din mai multe considerente.
Legea nu exclude în mod expres societăţile mutuale de asigurare de la aplicarea ei. Apoi, când defineşte societatea de asigurare, art. 3 lit. a) din Legea nr. 503/2004 stipulează că prin aceasta se înţelege asigurătorul sau reasigurătorul, astfel cum aceştia sunt definiţi la art. 2 din Legea nr. 32/2000. Iar Legea nr. 32/2000, în definiţia pe care o dă asigurătorului, cuprinde şi societăţile mutuale de asigurare.
Se impune, în încheiere, precizarea că Legea nr. 503/2004 nu va guverna procedura falimentului celor două categorii de intermediari în asigurări, respectiv agenţilor de asigurare şi brokerilor, pentru că ei nu au calitatea de asigurători.
Condiţiile aplicării procedurii falimentului societăţilor de asigurare
Spre deosebire de cazurile în care se aplică procedura de redresare financiară, Legea nr. 503/2004 nu reglementează şi cazurile sau condiţiile instituirii procedurii falimentului. Cu toate acestea, din economia dispoziţiilor legii se deduce că pentru a se aplica procedura falimentului reglementată de Legea nr. 503/2004, trebuie îndeplinite două condiţii: prima, debitorul să aibă calitatea de asigurător, iar a doua, să se afle în stare de insolvabilitate'.
Calitatea de asigurător a debitorului
Aşa cum menţionam în rândurile de mai sus, destinatarii Legii nr. 503/2004 sunt societăţile comerciale de asigurare, de reasigurare şi societăţile mutuale de asigu
rare. Am precizat, de asemenea, condiţiile în care se dobândeşte calitatea de asigurător, prin parcurgerea procedurii de autorizare în faţa Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, motiv pentru care nu insistăm asupra lor.
Precizăm doar că, neavând calitatea de asigurători, brokerii de asigurare şi agenţii de asigurare nu sunt supuşi procedurii falimentului, reglementată de Legea nr. 503/2004. Aceşti din urmă comercianţi, pentru încetarea plăţilor, vor suporta rigorile Legii nr. 85/2006, adică le sunt aplicabile regulile dreptului comun în materie.
Insolvabilitatea asigurătorului
Art. 29 din Legea nr. 503/2004 obligă societatea de asigurare debitoare, aflată în stare de insolvabilitate, să solicite tribunalului instituirea procedurii falimentului.
Legea nr. 503/2004 se abate, sub aspectul acestei condiţii, de la cerinţele declanşării procedurii falimentului, specifice atât dreptului comun, cât şi legislaţiei bancare. Dacă o societate din dreptul comun şi o instituţie de credit intră în faliment ca urmare a insolvenţei', societăţile de asigurare sunt supuse acestei proceduri datorită insolvabilităţii.
Altfel spus, în timp ce debitorii din dreptul comun şi instituţiile de credit sunt supuse falimentului dacă nu pot face faţă datoriilor cu creanţele disponibile, o societate de asigurare este declarată falimentară când ajunge în stare de insolvabilitate. De altfel, Legea nr. 503/2004 nici măcar nu foloseşte noţiunea de insolvenţă, ci operează doar cu cea de insolvabilitate.
Noţiunea de insolvabilitate specifică falimentului asigurătorilor
Noţiunea de insolvabilitate în materia asigurărilor are o altă semnificaţie decât cea statuată în dreptul comun. Astfel, în concepţia Legii nr. 503/2004, art. 3 lit. j), insolvabilitatea este acea stare a societăţii de asigurare, caracterizată prin una dintre următoarele situaţii:
a) incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti;
b) scăderea marjei de solvabilitate disponibilă, sub jumătate din limita minimă prevăzută de reglementările legale în vigoare pentru fondul de siguranţă;
c) imposibilitatea restabilirii situaţiei financiare a societăţii de asigurare în cadrul procedurii de redresare financiară.
Analizând cele trei sensuri ale noţiunii de insolvabilitate, se observă că primul caz, acela al stării de incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti, este identic cu insolvenţă, astfel cum este reglementată de Legea nr. 85/2006 . Celelalte două cazuri ce alcătuiesc conţinutul insolvabilităţii privesc situaţia financiară a asigurătorului.
Comparând situaţiile ce formează conţinutul insolvabilităţii specific societăţilor de asigurare cu elementele insolvenţei instituţiilor de credit, observăm importante asemănări între acestea. în concret, primele şi ultimele cazuri ce atrag falimentul instituţiilor de credit şi al societăţilor de asigurare, sunt aceleaşi, iar cel privind marja de solvabilitate diferă doar sub aspectul procentului.
Prin urmare, dacă în dreptul comun un comerciant este supus procedurii falimentului doar în situaţia în care nu-şi poate plăti datoriile exigibile cu sumele de bani disponibile, societăţile de asigurare şi instituţiile de credit intră în faliment şi în împrejurarea în care nu dispun de o situaţia financiară în limitele prevăzute în mod expres de lege.
Pentru că primul caz ce alcătuieşte noţiunea de insolvabilitate a asigurătorilor, care, aşa cum arătam, se identifică cu insolvenţa comercianţilor din dreptul comun, nu ridică niciun fel de probleme, iar celelalte două cazuri au fost tratate când am analizat constituirea şi funcţionarea asigurătorilor, în secţiunea de faţă nu mai insistăm asupra lor.
Menţionăm totuşi că, în ceea ce priveşte imposibilitatea restabilirii situaţiei financiare, drept cauză a declanşării falimentului, potrivit legii, nu are nicio importanţă modalitatea prin care s-a încercat această operaţiune, adică pe bază de plan, sau pe calea administrării speciale, aşa cum s-a văzut în cele de mai sus, când am analizat cauzele retragerii autorizaţiei de funcţionare.
Dovada insolvabilităţii societăţilor de asigurare
Mijloacele de probă prin care se dovedeşte insolvabilitatea asigurătorului, sunt asemănătoare celor reglementate de Legea nr. 85/2006, dar unele din acestea prezintă anumite particularităţi. în concret, dovada insolvabilităţii depinde, pe de o parte, de cazul ce atrage aplicarea falimentului, şi, pe de altă parte, de titularul cererii de declanşare a procedurii.
Astfel, dovezile din care rezultă insolvabilitatea sunt următoarele: în situaţia în care cererea este formulată de către societatea debitoare, dovada insolvabilităţii o constituie însăşi cererea asigurătorului, care, fiind obligat să o formuleze, îşi cunoaşte cel mai bine situaţia patrimonială.
Când falimentul se instituie datorită scăderii valorii marjei de solvabilitate, sau a imposibilităţii redresării situaţiei financiare, un mijloc de probă îl reprezintă, în ambele situaţii, constatarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. în concret, constatarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor se va materializa în cererea pe care aceasta este obligată să o formuleze ca urmare a retragerii autorizaţiei de funcţionare.
Pentru incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti, un mijloc concludent de probă îl reprezintă neplata datoriilor de către societăţile de asigurare la scadenţele stabilite.
Un mijloc specific de probă, reglementat de Legea nr. 503/2004, în art. 31, îl constituie întâmpinarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, pe care aceasta este obligată să o formuleze, în împrejurarea în care se înaintează tribunalului cererea de declanşare a procedurii falimentului. Prin întâmpinare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor trebuie să comunice dacă există posibilităţi reale de restabilire a situaţiei financiare.
Organele care aplică procedura falimentului societăţilor de asigurare
Deşi Secţiunea I din Capitolul III al Legii nr. 503/2004 se intitulează „Cererea introductivă. Organele care aplică procedura", totuşi legea nu prevede în mod expres care sunt acestea. Se deduce însă cu uşurinţă că organele care aplică procedura falimentului în domeniul asigurărilor sunt aceleaşi cu cele din dreptul comun, mai puţin administratorul.
Aşadar, aceste organe sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic şi lichidatorul. Lipseşte administratorul, pentru că în materia societăţilor de asigurare nu există reorganizarea judiciară specifică procedurii insolvenţei comercianţilor din dreptul comun. Există administrator special, dar acesta este prezent în faza de redresare financiară, care. aşa cum am arătat, are caracter administrativ şi nu juris-dicţional.
Instanţele judecătoreşti
La fel ca în procedura caracteristică dreptului comun, instanţele judecătoreşti implicate sunt tribunalul şi curtea de apel.
în privinţa tribunalului, nu există nicio deosebire, în sensul că din punct de vedere teritorial este competent tribunalul în a cărui rază se află sediul central al societăţii de asigurare debitoare, care figurează în evidenţele oficiului registrului comerţului.
lucrurile se schimbă, însă, în ceea ce priveşte curtea de apel, deoarece, potrivit art. 38 din Legea nr. 503/2004, recursul împotriva încheierii de declanşare a procedurii falimentului se judecă de către Curtea de Apel Bucureşti. Ca atare, legiuitorul a păstrat aceeaşi competenţă teritorială exclusivă a curţii de apel, care operează şi în privinţa soluţionării plângerilor împotriva deciziilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Altfel spus, indiferent de curtea de apel la care tribunalul ce a pronunţat hotărârea de deschidere a falimentului este arondat, recursul se judecă exclusiv de Curtea de Apel din Bucureşti.
Judecătorul-sindic
Judecătorul-sindic este acelaşi cu cel din dreptul comun, iar atribuţiile acestuia sunt reglementate de art. 39 din Legea nr. 503/2004:
a) sesizarea tribunalului despre orice problemă care necesită soluţionarea de către acesta:
b) stabilirea obligaţiilor societăţii de asigurare debitoare, precum şi a termenelor de îndeplinire a acestora:
c) desemnarea lichidatorului, controlul asupra activităţii acestuia, precum şi, dacă este cazul, înlocuirea sa;
d) stabilirea programului şedinţelor adunărilor creditorilor de asigurări în toate cazurile în care consideră necesar, precum şi prezidarea acestor şedinţe;
e) luarea măsurilor care se impun din analiza rapoartelor lichidatorului, precum şi soluţionarea obiecţiilor împotriva acestora;
f) avizarea planului de distribuire a sumelor obţinute din lichidare şi supunerea acestuia tribunalului, spre confirmare;
g) admiterea planului de lichidare a unor bunuri din patrimoniul societăţii de asigurare debitoare, cu avizul prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, până la acoperirea pasivului;
h) aprobarea concordatului, cu avizul prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
i) efectuarea oricăror acte de procedură cerute de lege;
j) judecarea contestaţiei societăţii de asigurare debitoare împotriva cererii introductive formulate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sau de creditorii de asigurări, după caz, pentru începerea procedurii de faliment;
k) judecarea contestaţiilor formulate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, de societatea de asigurare debitoare ori de creditorii de asigurări, după caz, împotriva măsurilor dispuse de lichidator;
I) judecarea cererilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind nulitatea sau anularea unor acte prejudiciabile intereselor şi drepturilor creditorilor de asigurări, anterioare deschiderii procedurii de faliment;
m) autentificarea actelor juridice încheiate de lichidator, pentru a căror validitate este necesară forma autentică;
n) solicitarea închiderii procedurii de faliment.
Art. 39 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 dispune că, în îndeplinirea atribuţiilor sale, care presupun aplicarea unor reglementări specifice activităţii de asigurare, desfăşurate de societatea de asigurare debitoare, judecătorul-sindic poate cere şi opinia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, dar Comisia nu poate fi considerată ca făcând parte din rândul organelor care aplică procedura.
Lichidatorul
în concepţia Legii nr. 503/2004, lichidatorul este orice persoană fizică sau juridică desemnată de autoritatea judiciară permanentă, în vederea gestionării procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare.
Ca şi în dreptul comun, lichidatorul este desemnat de judecătorul-sindic sau de către creditori şi are următoarele atribuţii (art. 40 din Legea nr. 503/2004):
a) analizarea activităţii societăţii de asigurare debitoare în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi a împrejurărilor care au condus la starea de insolvabilitate a acesteia, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabil falimentul societăţii de asigurare. Raportul este întocmit şi prezentat spre aprobare judecătorului-sindic, în cel mult 30 de zile de la data desemnării sale; un exemplar al acestui raport se va transmite şi Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. La cererea lichidatorului, pentru motive temeinice, judecătorul-sindic poate, prin încheiere, să prelungească perioada de prezentare a raportului;
b) consemnarea şi înregistrarea creanţelor administratorului Fondului de garantare, precum şi a oricăror alte sume cuvenite acestuia, potrivit legii, cu respectarea drepturilor, a privilegiilor şi/sau a garanţiilor sale legale;
c) menţinerea, rezilierea sau denunţarea unor contracte încheiate de societatea de asigurare debitoare, cu avizul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi cu aprobarea judecătorului-sindic;
d) conducerea şi coordonarea activităţii societăţii de asigurare debitoare, respectiv efectuarea operaţiunilor în interesul procedurii de faliment, inclusiv recuperarea primelor de asigurare restante, aferente contractelor de asigurare în vigoare la data deschiderii procedurii de faliment;
e) contractarea unor împrumuturi, precum şi, după caz, încheierea concordatelor, cu avizul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi cu aprobarea judecătorului-sindic, cu sau fără garantarea acestora cu activele societăţii de asigurare debitoare;
f) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor societăţii de asigurare debitoare şi luarea tuturor măsurilor corespunzătoare pentru conservarea acestora, la deschiderea procedurii;
g) angajarea persoanelor specializate necesare pentru desfăşurarea activităţii de lichidare, precum şi supravegherea şi conducerea activităţii acestora. Angajarea, atribuţiile şi nivelul salariilor acestora sunt supuse aprobării judecătorului-sindic;
h) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor prejudiciabile şi/sau frauduloase, încheiate de societatea de asigurare debitoare în dauna intereselor legitime şi a drepturilor creditorilor de asigurări în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;
i) introducerea de acţiuni pentru anularea oricăror constituiri sau transferuri de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii îndeplinite, efectuate de către societatea de asigurare debitoare;
j) introducerea de acţiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţe persoane, precum şi pentru restituirea de către acestea a tuturor bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii, îndeplinite de societatea de asigurare debitoare în dauna creditorilor de asigurări;
k) examinarea creanţelor asupra societăţii de asigurare debitoare şi, după caz, formularea obiecţiilor împotriva acestora;
I) primirea sumelor aferente primelor de asigurare restante pe seama societăţii de asigurare debitoare, cu consemnarea acestora în termen de 24 de ore în conturile Fondului de garantare, cu drept exclusiv de dispoziţie a administratorului acestui fond;
m) urmărirea încasării oricăror creanţe din patrimoniul societăţii de asigurare debitoare, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani, efectuate de acesta anterior înregistrării cererii introductive de deschidere a procedurii;
n) întocmirea unui raport lunar asupra evoluţiei procedurii de faliment, pe care îl va prezenta judecătorului-sindic, spre aprobare, şi îl va transmite Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, precum şi administratorului Fondului de garantare;
o) sesizarea judecătorului-sindic despre orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
p) încheierea oricăror documente, în numele societăţii de asigurare debitoare, iniţierea şi coordonarea, în numele acesteia, a oricărei acţiuni sau proceduri legale;
r) întocmirea bilanţului final de lichidare. Dacă lichidarea se prelungeşte peste durata unui exerciţiu financiar, lichidatorul este obligat să întocmească bilanţul contabil anual şi să îl depună la organele şi la termenele prevăzute în modelele situaţiilor financiar-contabile pentru societăţi comerciale;
s) îndeplinirea oricăror dispoziţii ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, emise în calitate de autoritate administrativă autonomă de specialitate competentă, în cazurile expres prevăzute de lege, cu aprobarea judecătorului-sindic, în vederea garantării apărării intereselor şi drepturilor creditorilor de asigurări;
t) lichidarea bunurilor şi a drepturilor din patrimoniul societăţii de asigurare debitoare, cu avizul prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi cu înştiinţarea administratorului Fondului de garantare, precum şi cu aprobarea judecătorului-sindic. urmărindu-se valorificarea optimă a acestora. în scopul achitării datoriilor către creditorii de asigurări, prin:
1. tranzacţii privind cumpărarea de active şi asumarea de pasive prin care o societate de asigurare, cu o situaţie financiară bună sau foarte bună, achiziţionează, în tot sau în parte, activele societăţii de asigurare debitoare şi îşi asumă, parţial sau total, pasivele acesteia;
2. vânzarea de bunuri, precum: clădiri, terenuri, aparatură, valori mobiliare;
3. orice alte procedee de realizare a activelor societăţii de asigurare debitoare, cum ar fi cesiunile de creanţă sau novaţiile realizate în interesul procedurii falimentului la o valoare negociată;
u) întocmirea de rapoarte lunare în legătură cu activitatea de lichidare, care vor fi supuse aprobării judecătorului-sindic; după aprobarea lor, rapoartele vor fi înaintate atât Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cât şi administratorului Fondului de garantare;
v) efectuarea oricăror acte de procedură cerute de lege.
Deschiderea procedurii falimentului societăţilor de asigurare
Legea nr. 503/2004 cuprinde câteva reguli speciale în ceea ce priveşte persoanele cu legitimare procesuală activă în formularea cererilor de deschidere a procedurii falimentului, precum şi cu privire la efectele declanşării falimentului.
Potrivit art. 28 din lege, procedura falimentului se deschide pe baza unei cereri introductive, fie de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, fie de societatea de asigurare debitoare, sau de creditorii acesteia.
Coroborând dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 503/2004 cu cele ale art. 26 din Legea nr. 85/2006, se observă că, în afară de titularii cererilor din dreptul comun, mai are calitate procesuală să solicite deschiderea procedurii falimentului unei societăţi de asigurare şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Rolul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nu se rezumă doar la formularea cererii de deschidere ci, aşa cum o să vedem în continuare, aceasta este consultată de judecătorul-sindic în măsurile pe care le dispune. De asemenea, legea obligă judecătorul-sindic să ceară avizul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru efectuarea unor operaţiuni specifice procedurii.
Cererile introductive
Titularii cererilor introductive de deschidere a procedurii falimentului societăţilor de asigurare sunt creditorii societăţii şi însăşi societate debitoare, la fel ca în procedura insolvenţei, reglementată de Legea nr. 85/2006. în plus, Legea nr. 503/2004 atribuie legitimare procesuală activă în declanşarea falimentului societăţilor comerciale de asigurare şi Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Cererea societăţii de asigurare debitoare
Sediul materiei în ceea ce priveşte cererea debitoarei îl constituie art. 29 din Legea nr. 503/2004. în temeiul acestui articol, societatea de asigurare debitoare aflată în stare de insolvabilitate este obligată să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii falimentului.
Termenul în care societatea debitoare trebuie să depună cererea la tribunal este, potrivit legii, de cel mult 20 de zile de la data intervenirii sau, după caz, a creării stării de insolvabilitate. Deci, termenul în care este obligată societatea de asigurare să formuleze cererea de deschidere a procedurii nu va fi cel specific societăţilor din dreptul comun, de 30 de zile, reglementat de art. 27 din Legea nr. 85/2006, ci cel prevăzut în art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 503/2004.
Se impune precizarea potrivit căreia societatea debitoare este obligată să ceară declanşarea procedurii ori de câte ori se află în prezenţa vreunuia dintre cele trei cazuri ce alcătuiesc conţinutul stării de insolvabilitate.
Societatea debitoare nu poate înregistra la tribunal cererea sa, mai înainte de a fi sesizat Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în legătură cu această intenţie. Legea prevede că, înainte de înregistrarea la tribunal, cererea societăţii debitoare se înaintează Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, o dată cu actele şi documentele doveditoare, în vederea verificării şi a formulării unei întâmpinări.
Alăturat cererii de faliment, societatea de asigurare trebuie să depună în mod obligatoriu registrul special al activelor care acoperă rezervele tehnice.
întâmpinarea de care face vorbire legea şi pe care trebuie să o întocmească Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, are scopul de a evalua cu exactitate situaţia financiară a debitoarei. Mai exact, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor trebuie să precizeze în întâmpinare dacă societatea de asigurare debitoare face sau nu obiectul unei proceduri de redresare financiară, în scopul restabilirii situaţiei sale financiare sau, după caz, pentru onorarea plăţilor către debitori în cadrul unor măsuri administrative de redresare financiară. De abia după ce Comisia de Supraveghere a Asigurărilor formulează întâmpinarea, cu conţinutul arătat, cererea de faliment poate fi înregistrată la tribunal.
în legătură cu cererea societăţii debitoare, mai trebuie reţinut că fapta acesteia de a nu solicita instituirea falimentului în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege constituie contravenţie şi se sancţionează potrivit art. 71 din lege.
Cererea creditorilor
în conformitate cu art. 30 din Legea nr. 503/2004, creditorii societăţii de asigurare debitoare, alţii decât creditorii de asigurări, ale căror sume pretinse se plătesc din disponibilităţile Fondului de garantare, pot înregistra la tribunal o cerere de deschidere a procedurii falimentului.
Constatăm cu uşurinţă că în materia asigurărilor legea împarte creditorii în două categorii, şi anume în creditorii societăţii de asigurare şi creditorii de asigurări. în concepţia legii, creditorii de asigurări sunt persoanele asigurate, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum şi orice alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţe nu au fost onorate de societatea de asigurare.
Aşadar, potrivit textului legal mai sus arătat, nu toţi creditorii unei societăţi de asigurare au legitimare procesuală activă în formularea unei cereri de faliment, acest drept fiind rezervat exclusiv creditorilor societăţii de asigurare.
Legea nu defineşte noţiunea de „creditorii societăţii de asigurare”, însă, prin comparaţie cu creditorii de asigurări, se înţelege că au această calitate toţi creditorii ale căror creanţe nu izvorăsc din raporturi de asigurare. Aceştia pot fi: instituţii de credit ce acordă împrumuturi societăţii de asigurare şi alte persoane fizice sau juridice care desfăşoară relaţii juridice de altă natură decât de asigurare cu asigurătorii. Nu înseamnă că, dacă creditorii de asigurări nu pot formula cererea de faliment, creanţele acestora rămân neplătite. Din contră, ei sunt plătiţi cu prioritate din Fondul de garantare, la care trebuie să cotizeze, aşa cum s-a arătat, fiecare societate de asigurare.
în acest scop, art. 48 din Legea nr. 503/2004, dispune că, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii deschiderii falimentului, administratorul Fondului de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări. Prin urmare, legea conferă creditorilor de asigurări un regim special, comparativ cu ceilalţi creditori ai societăţii de asigurare.
Cererea creditorilor societăţilor de asigurare nu poate fi nici ea înregistrată la tribunal mai înainte de a fi comunicată Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în vederea formulării întâmpinării. Legea obligă creditorii societăţii de asigurare să comunice Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi actele doveditoare ale creanţelor pe care aceştia le pretind. întâmpinarea care trebuie întocmită de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor are acelaşi conţinut cu cea pe care trebuie să o formuleze în cazul în care cererea provine de la societatea de asigurare debitoare.
Spre deosebire de Legea nr. 85/2006, Legea nr. 503/2004 nu stabileşte termenul la expirarea căruia creditorii societăţii de asigurare pot formula cererea de faliment. Termenul de 20 de zile la care se referă art. 29 din Legea nr. 503/2004 este specific doar cererii societăţii debitoare. Se pune astfel întrebarea care este termenul în care creditorii societăţii de asigurare pot formula cererea de deschidere a procedurii falimentului împotriva unui asigurător.
în ceea ce ne priveşte, suntem de părere că termenul în care creditorii de asigurare pot formula cererea de faliment este cel de 90 zile reglementat de Legea nr. 85/2006. Susţinerea noastră se întemeiază pe cel puţin următoarele argumente:
în primul rând, art. 77 din Legea nr. 503/2004 prevede că dispoziţiile acesteia se completează cu cele ale Legii nr. 64/1995, actualmente Legea nr. 85/2006, motiv pentru care, neexistând un termen special, îşi găseşte aplicare dreptul comun. Completându-se cu Legea nr. 85/2006, înseamnă că, pentru falimentul societăţilor de asigurare, aceasta constituie dreptul comun, iar Legea nr. 503/2004 are caracter de lege specială; or. este cunoscut principiul potrivit căruia, unde legea specială nu prevede, se aplică dispoziţiile legii generale.
în al doilea rând, aşa cum am precizat mai sus, Legea nr. 503/2004 reglementează un termen de 20 de zile, dar numai în privinţa cererii societăţii debitoare, ceea ce înseamnă că el se aplică numai acestei situaţii speciale.
în sfârşit, după cum am văzut, nu toţi creditorii unui asigurător pot formula cererea de faliment, ci doar aceia ale căror creanţe nu izvorăsc din raporturi de asigurare. Prin urmare, însăşi legislaţia asigurărilor împarte creditorii în creditori speciali, care sunt creditorii de asigurări şi în creditori de drept comun, pe care îi intitulează creditorii societăţii de asigurare. Aceştia din urmă, neavând creanţe de asigurări, sunt, deci, creditori de drept comun, motiv pentru care au acelaşi regim cu cel pe care îl reglementează Legea nr. 85/2006, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care pot formula cererea de faliment.
Un alt argument poate fi dedus din art. 1 C. civ. care prevede că, în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale
referitoare la situaţii asemănătoare. Cum de uzanţe nu poate fi vorba în această materie, fără îndoială că se aplică prevederile Legii nr. 85/2006 care se referă la „situaţii asemănătoare” celei la care ne referim.
Cererea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
Cererea de faliment a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor se soluţionează după prevederile art. 32 din Legea nr. 503/2004. Potrivit acestui text de lege. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate introduce o cerere privind declanşarea procedurii falimentului împotriva unei societăţi de asigurare debitoare, în oricare dintre cazurile prevăzute la art. 3 lit. j) pct. 2 şi 3.
Ca atare, dreptul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în formularea cererii de declanşare a procedurii este restrâns doar la două din cazurile ce definesc noţiunea de insolvabilitate. Mai precis, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate solicita declanşarea falimentului în cazul scăderii valorii marjei de solvabilitate disponibile sub jumătate din limita minimă prevăzută de prevederile legale în vigoare pentru fondul de siguranţă, precum şi în cazul imposibilităţii restabilirii situaţiei financiare a societăţii de asigurare, în cadrul procedurii de redresare financiară.
Legea obligă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor să ataşeze la cererea sa următoarele înscrisuri:
a) hotărârea Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind retragerea autorizaţiei de funcţionare a societăţii de asigurare debitoare şi declanşarea procedurii falimentului împotriva acesteia:
b) decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind închiderea procedurii de redresare financiară, constatarea stării de insolvabilitate, urmată de declanşarea imediată a procedurii de faliment;
c) orice alte acte sau documente care sunt necesare pentru justificarea cererii de învestire a tribunalului.
Legislaţia în domeniul asigurărilor, la fel ca şi în cazul cererii creditorilor societăţii de asigurare, nu reglementează un termen special pentru depunerea cererii de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Cu toate acestea, considerăm că nu vor fi aplicabile prevederile Legii nr. 85/2006 în materie, deoarece această chestiune este implicit rezolvată chiar de Legea nr. 503/2004. Avem în vedere, în principal, dispoziţiile art. 15 lit. c) şi ale art. 21 lit. b) din lege, potrivit cărora, în împrejurarea în care redresarea asigurătorului nu se reuşeşte nici pe bază de plan, nici pe calea administrării speciale, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este obligată să închidă procedura redresării financiare şi să ceară tribunalului deschiderea „de îndată” a procedurii falimentului.
Afirmam că problema referitoare la termenul introducerii cererii de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este rezolvată prin aceea că, deşi nu există un interval de timp după expirarea căruia să fie introdusă cererea, autoritatea administrativă este obligată, aşa cum impun prevederile legale, ca imediat ce se constată imposibilitatea redresării financiare a societăţii, ori scăderea valorii marjei de solvabilitate sub jumătate din limita minimă prevăzută pentru fondul de siguranţă, să adreseze tribunalului cererea de declanşare a procedurii falimentului.
Desigur că exprimarea legiuitorului, care foloseşte expresia „de îndată”, are caracter general, dar, considerăm că, în concret, termenul de introducere a cererii de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu trebuie să fie mai lung decât timpul necesar efectiv formulării cererii, procurării şi depunerii înscrisurilor prevăzute de lege.
Efectele înregistrării cererii de faliment
înregistrarea cererii de faliment, de către oricare dintre persoanele cu legitimare procesuală activă, produce anumite efecte juridice, care în principiu sunt asemănătoare cu cele caracteristice dreptului comun, iar pronunţarea hotărârii de deschidere a falimentului de către tribunal, este şi ea supusă unor condiţii.
Potrivit art. 33 din Legea nr. 503/2004, în urma înregistrării cererii, tribunalul este obligat să notifice de îndată despre aceasta, după caz, creditorilor, debitoarei înseşi şi Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, precum şi Fondului de garantare.
împotriva cererii de faliment, societatea de asigurare, dacă nu este ea însăşi titulara cererii, poate formula contestaţie în termen de 5 zile de la data primirii notificării de la tribunal. Conform legii, contestaţia se judecă cu celeritate şi cu precădere iar împotriva hotărârii tribunalului se poate declara recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
La primul termen de judecată, tribunalul va analiza cererea introductivă şi documentaţia aferentă şi, în situaţia în care societatea de asigurare debitoare nu a contestat starea de insolvabilitate, va pronunţa o hotărâre de deschidere a procedurii falimentului [art. 33 alin. (3) din Legea nr. 503/2004). Deşi textul de lege acreditează ideea că tribunalul ar putea deschide procedura doar în împrejurarea în care societatea de asigurare debitoare nu a contestat starea de insolvabilitate, apreciem că tribunalul, analizând cererea introductivă şi comparând-o cu cerinţele legii, va dispune deschiderea procedurii falimentului, indiferent de poziţia societăţii debitoare.
Considerăm că reglementarea legală trebuie interpretată în sensul că, în situaţia în care, primind notificarea, societatea debitoare nu contestă starea de insolvabilitate în care se află, la primul termen, aşa cum dispune legea, judecătorul pronunţă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului. Adică, în cazul în care societatea debitoare nu contestă situaţia în care se află, judecătorul-sindic nu mai trebuie să ia concluziile celorlalţi participanţi la procedură (creditorii de asigurare, Fondul de garantare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor etc.), ci va dispune direct deschiderea falimentului. Cu alte cuvinte, numai dacă societatea debitoare face contestaţie, judecătorul poate amâna deschiderea procedurii peste termenul prevăzut de lege, adică nu la prima înfăţişare, ci ulterior, după ce se vor administra dovezi care să probeze cele susţinute în contestaţie de către debitoare.
Se înţelege că, în situaţia în care cererea introductivă este formulată de societatea debitoare, contestaţia nu-şi mai are sensul.
Condiţiile deschiderii procedurii falimentului
în comparaţie cu procedura dreptului comun, unde judecătorul-sindic trebuie să verifice doar condiţiile generale pentru a declanşa procedura falimentului, care se rezumă în esenţă la calitatea debitorului şi la cerinţele insolvenţei, în materia asigurărilor, legea reglementează două cerinţe speciale care condiţionează deschiderea procedurii de către instanţă. Astfel, Legea nr. 503/2004, în art. 31 alin. (2), stipulează că deschiderea procedurii falimentului se pronunţă de tribunal dacă:
a) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a comunicat, prin întâmpinare, că la data formulării cererii de deschidere a procedurii falimentului nu se afla în curs de desfăşurare o procedură de redresare financiară a activităţii societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile prezentei legi; sau
b) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a comunicat, prin întâmpinare, că nu există posibilităţi reale de restabilire a situaţiei financiare a societăţii şi de plată a creanţelor tuturor creditorilor acesteia în cadrul unei proceduri de redresare financiară.
Din textul legal mai sus reprodus se deduce concluzia potrivit căreia, dacă există deschisă o procedură de redresare financiară a societăţii debitoare şi există posibilităţi reale de restabilire a situaţiei financiare în cadrul acestei proceduri, judecătorul-sindic nu va pronunţa hotărârea de deschidere a falimentului.
Deşi legea nu prevede în mod expres, suntem de părere că tribunalul nu va deschide procedura de faliment nici în situaţia în care societatea de asigurare debitoare nu este supusă unei proceduri de redresare financiară în momentul introducerii cererii, dar este posibilă plata creanţelor şi, implicit, restabilirea situaţiei patrimoniale, pe calea redresării financiare. Altfel spus, credem că, în împrejurarea în care nu există instituită asupra asigurătorului debitor procedura redresării financiare, dar, totuşi, tribunalul este sesizat cu o cerere de faliment, iar Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin întâmpinarea pe care este obligată să o formuleze, arată că există şanse reale de redresare, judecătorul-sindic ar trebui să respingă cererea şi să solicite, dacă acest lucru nu s-a făcut, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, dispunerea începerii procedurii de redresare financiară'.
Efectele deschiderii procedurii falimentului societăţilor de asigurare
Declanşarea procedurii falimentului împotriva unui asigurător produce anumite efecte juridice, dintre care unele sunt specifice acestei proceduri, iar altele sunt asemănătoare celor din dreptul comun.
Principalele efecte generate de deschiderea procedurii falimentului unei societăţi de asigurare sunt următoarele:
- publicitatea acestei măsuri;
- interdicţia înstrăinării acţiunilor de către acţionarii semnificativi şi persoanele semnificative;
- ridicarea dreptului de administrare a administratorilor societăţii;
- distribuirea sumelor din Fondul de garantare;
suspendarea acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a procedurilor individuale de executare silită.
Publicitatea declanşării falimentului
Măsura declanşării falimentului împotriva unei societăţi de asigurare trebuie adusă la cunoştinţa tuturor celor interesaţi, scop în care legea reglementează obligaţia de publicitate a hotărârii tribunalului pronunţate în acest sens. Astfel, potrivit art. 34 din Legea nr. 503/2004, tribunalul comunică părţilor interesate, administratorului Fondului de garantare, precum şi Oficiului registrului comerţului în care este înmatriculată societatea debitoare, informaţii în legătură cu declanşarea procedurii falimentului. Primind informaţii de la tribunal. Oficiul registrului comerţului este obligat să înscrie în registru menţiunea „societate de asigurare în faliment”.
Hotărârea tribunalului privind deschiderea procedurii falimentului va fi publicată în Monitorul Oficial al României şi în cel puţin două ziare de circulaţie naţională, prin grija lichidatorului, a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, sau a oricărei alte persoane desemnate’. Odată cu pronunţarea hotărârii de deschidere a falimentului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor trebuie să purceadă la retragerea autorizaţiei de funcţionare, dacă această măsură nu s-a dispus anterior pronunţării hotărârii.
în cazul în care societatea de asigurare debitoare are deschise sucursale şi/sau filiale în alte ţări, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor trebuie să comunice de îndată autorităţii de supraveghere corespondente despre hotărârea deschiderii procedurii de faliment.
Publicitatea deschiderii procedurii falimentului are drept scop încunoştinţarea tuturor creditorilor societăţii debitoare şi asigurarea posibilităţii acestora de a se înscrie la masa credală sau de a-şi valorifica creanţele din Fondul de garantare. Se observă că acest efect este asemănător cu cel consacrat de Legea nr. 85/2006, referitor la notificarea persoanelor interesate în legătură cu declanşarea procedurii falimentului.
Interdicţia înstrăinării acţiunilor de către acţionarii semnificativi şi persoanele semnificative
Această interdicţie este consacrată în mod expres în art. 35 din Legea nr. 503/2004. în conformitate cu textul citat, de la data declanşării procedurii falimentului, acţionarilor semnificativi ai societăţii de asigurare debitoare, precum şi persoanelor care au deţinut funcţii de conducere, le este interzis să înstrăineze acţiunile deţinute la societatea debitoare. Sancţiunea încălcării acestei obligaţii este nulitatea tranzacţiilor încheiate. Legea permite, totuşi, înstrăinarea acţiunilor
de către persoanele în cauză, însă condiţionat de avizul prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi de aprobarea judecătorului-sindic.
Pentru a duce la îndeplinire această atribuţie, judecătorul-sindic trebuie să dispună indisponibilizarea acţiunilor în registrele de evidenţă ţinute de societatea de asigurare debitoare, sau în registrele independente.
Ridicarea dreptului de administrare a administratorilor societăţii
Art. 37 din Legea nr. 503/2004 stipulează că în urma pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, tribunalul ridică administratorilor societăţii de asigurare debitoare dreptul de a reprezenta societatea, de a administra bunurile acesteia şi de a dispune de ele.
Acest efect îşi are corespondent în art. 47 din Legea nr. 85/2006 şi se explică prin situaţia specială în care se află societatea de asigurare debitoare. într-adevăr, o dată cu pronunţarea hotărârii de declanşare a procedurii falimentului împotriva unei societăţi de asigurare, aceasta îşi modifică obiectul şi scopul, prin aceea că îi este interzis să practice comerţ de asigurare, iar scopul ei nu mai este realizarea şi împărţirea beneficiilor, ci lichidarea averii şi satisfacerea creanţelor creditorilor.
Se înţelege că gestiunea societăţii şi atribuţiile specifice administratorilor se transferă lichidatorului, care le va exercita sub îndrumarea şi controlul judecă-torului-sindic.
Plata creanţelor din Fondul de garantare
Potrivit art. 48 din Legea nr. 503/2004, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, administratorul Fondului de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestuia, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.
Prin urmare, creditorii de asigurări nu mai trebuie să aştepte valorificarea averii societăţii debitoare, ci ei îşi pot îndestula creanţele din Fondul de garantare. Remarcăm faptul că textul legal dă dreptul doar creditorilor de asigurări să-şi satisfacă creanţele din Fondul de garantare, urmând ca creditorii societăţii de asigurare să se înscrie la masa credală. Legea interzice creditorilor de asigurări, ale căror creanţe de asigurări au fost plătite de la Fondul de garantare, să mai înregistreze cereri în cadrul procedurii falimentului debitorului.
Dacă, totuşi, se întâmplă acest lucru, Fondul de garantare este îndreptăţit să solicite stabilirea răspunderii pretinşilor creditori, iar dacă creanţele au fost plătite atât din Fondul de garantare, cât şi pe calea procedurii falimentului, aceştia sunt obligaţi la restituirea sumelor încasate în mod necuvenit.
Prin creanţe de asigurări, Legea nr. 503/2004 înţelege sumele cuvenite creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceştia atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. De asemenea, se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de deschiderea procedurii de faliment.
Doar creanţele de asigurări vor fi satisfăcute din Fondul de garantare, creditorii societăţilor de asigurare se vor plăti din lichidarea activelor din averea societăţii de asigurare debitoare.
Suspendarea acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a procedurilor individuale de executare silită
Ca urmare a deschiderii procedurii falimentului, se suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare, precum şi procedurile individuale de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare debitoare. Creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creditorilor.
La fel ca şi în dreptul comun, prin acest efect se urmăreşte protecţia egală a tuturor creditorilor societăţii de asigurare, deoarece şi procedura falimentului de asigurări are caracter consensual şi egalitar. Dacă la momentul deschiderii procedurii falimentului există un proces în curs, asupra unui bun sau unui drept de care a fost deposedată societatea de asigurare debitoare, iar acest proces este pendinte într-un stat membru, procesul în curs îşi continuă cursul potrivit legii statului membru în care acesta se desfăşoară.
Creanţele de asigurări constatate prin titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment, trebuie înregistrate la tribunal, sub sancţiunea decăderii, în termen de cel mult 10 zile de la data obţinerii titlului. Creanţele depuse în aceste condiţii sunt supuse examinării lichidatorului şi înscrierii în tabelul creditorilor, cu respectarea ordinii de preferinţă, a privilegiilor ori a garanţiilor reale ale acestora. în toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate fi introdusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv al creanţelor [art. 44 alin. (5) din Legea nr. 503/2004].
Legea nr. 503/2004 nu reglementează în mod expres efectele întreruperii prescripţiei acţiunilor şi a dobânzilor şi penalităţilor de orice fel, consacrate de art. 40-41 din Legea nr. 85/2006. însă, considerăm că, în temeiul art. 77 din Legea nr. 503/2004. aceste efecte se produc cu toate consecinţele caracteristice, astfel cum se înfăţişează ele în dreptul comun.
Regimul actelor juridice anterioare deschiderii procedurii
La fel ca în dreptul comun, Legea nr. 503/2004 reglementează soarta actelor juridice încheiate în perioada suspectă, acordând posibilitatea anulării acestora şi, implicit, a restabilirii situaţiei anterioare. în acest sens, art. 40 lit. i), j) şi h) reglementează actele, condiţiile şi efectele anulării:
1. acte cu titlu gratuit, cu excepţia sponsorizărilor în scop umanitar, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;
2. acte încheiate cu un acţionar ce deţine cel puţin 5% din acţiunile societăţii de asigurare debitoare;
3. acte încheiate cu un administrator, director sau cu orice alt membru al organelor de conducere şi supraveghere ale societăţii de asigurare debitoare;
4. acte încheiate cu orice altă persoană fizică sau juridică aflată în legătură strânsă cu societatea de asigurare debitoare. O persoană se află în legătură strânsă cu societatea atunci când:
- deţine o participaţie directă sau prin intermediul unei relaţii de control de cel puţin 20% din capitalul social ori din drepturile de vot ale societăţii de asigurare debitoare:
- este permanent legată de societatea de asigurare debitoare prin intermediul unei relaţii de control sau. după caz, înfăptuieşte o politică comună faţă de aceasta:
- exercită atribuţii de control asupra societăţii de asigurare debitoare;
5. acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditorii de asigurări sau de a le leza în orice mod interesele legitime şi drepturile acestora;
6. orice operaţiuni comerciale în care prestaţia societăţii de asigurare debitoare o depăşeşte în mod vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;
7. acte de transfer de proprietate către un creditor în folosul acestuia sau pentru stingerea unei datorii anterioare, efectuate în cele 180 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în cadrul procedurii este mai mică decât valoarea actului de transfer;
8. constituirea sau perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii;
9. acte de transfer cu titlu gratuit, cu excepţia sponsorizărilor în scop umanitar derulate conform dispoziţiilor legale, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii falimentului;
10. acte încheiate de persoanele semnificative sau de acţionarii semnificativi cu societatea de asigurare debitoare în cadrul căreia deţin această calitate, în anul anterior începerii procedurii falimentului.
Deşi în concepţia Legii nr. 503/2004 anularea actelor juridice mai sus enumerate reprezintă una din atribuţiile principale ale lichidatorului, considerăm că au legitimare procesuală activă pentru anularea acestor acte şi creditorii societăţii de asigurare, precum şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Se înţelege că, în urma anulării actelor juridice şi a restabilirii situaţiei anterioare, bunurile ori sumele de bani ce au constituit obiectul derivat al acestor acte, vor reintra în patrimoniul societăţii debitoare iar destinaţia lor va fi aceea de achitare a datoriilor.
Lichidarea averii societăţii de asigurare debitoare
Lichidarea patrimoniului societăţii de asigurare supusă procedurii falimentului este cârmuită de anumite reguli speciale derogatorii de la dreptul comun’.
Particularităţile lichidării unei societăţi de asigurare constau, în principal, în modalitatea de lichidare a bunurilor şi a drepturilor din patrimoniul societăţii. în
acest scop, legea reglementează în sarcina lichidatorului o serie de obligaţii, consacrând, totodată, câteva modalităţi de lichidare a averii, neîntâlnite în Legea nr. 85/2006.
Modalităţile de lichidare
Legea nr. 503/2004 reglementează, în art. 40 lit. t), trei modalităţi distincte de lichidare a averii debitorului:
Tranzacţii privind cumpărarea de active şi asumarea de pasive, prin care o societate de asigurare, cu o situaţie financiară bună sau foarte bună, achiziţionează, în tot sau în parte, activele societăţii de asigurare debitoare şi îşi asumă, parţial sau total, pasivele acesteia
Deşi legea foloseşte expresia „tranzacţii", în realitate este vorba de contracte prin care, în schimbul activelor societăţii de asigurare, cumpărătorul îşi asumă parţial sau total plata obligaţiilor acesteia. Probabil că legiuitorul le denumeşte tranzacţii pentru motivul că aceste contracte se încheie în cursul unui proces aflat în faza de judecată şi prin care, asumându-se total sau parţial pasivele, se ajunge, implicit, şi la stingerea totală a litigiului, sau doar la soluţionarea unei părţi a acestuia, după caz. însă, totuşi, întrebuinţarea denumirii nu este adecvată, pentru că tranzacţia judiciară se încheie între părţile din proces, pe câtă vreme cumpărătorii avuţi în vedere de norma legală nu au întotdeauna calitatea de părţi în procesul de faliment.
în împrejurarea în care lichidatorul optează pentru această modalitate de lichidare, este obligat să o consemneze în raportul pe care îl întocmeşte şi îl depune spre aprobare judecătorului-sindic. Dacă judecătorul-sindic încuviinţează lichidarea sub această formă, lichidatorul organizează o şedinţă de informare cu toate societăţile de asigurare considerate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor eligibile, în vederea prezentării termenilor şi condiţiilor negocierii. înainte de deschiderea şedinţei, lichidatorul este obligat să semneze cu societăţile de asigurare respective un acord de confidenţialitate, prin care acestea se angajează, în condiţiile legii, să păstreze secretul profesional cu privire la informaţiile referitoare la societatea de asigurare debitoare, care face obiectul negocierii.
Tot anterior şedinţei de negociere, lichidatorul trebuie să redacteze şi să transmită societăţilor de asigurare interesate o cerere de ofertă privind cumpărarea de active şi asumarea de pasive. Conţinutul cererii de ofertă este reglementat de art. 46 alin. (2) al Legii nr. 503/2004:
a) categoriile de active şi pasive ce urmează a face obiectul tranzacţiei, precum şi volumul acestora. încadrate în funcţie de gradul de lichiditate şi exigibilitate:
b) valoarea de lichidare pentru fiecare categorie de active;
c) termenul de înaintare către lichidator a ofertelor societăţilor de asigurare respective privind tranzacţiile propuse de cumpărare de active şi de asumare de pasive;
d) elementele cuprinse în registrul special de evidenţă a activelor prevăzut în anexa nr. 2 la Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Dacă societăţile de asigurare îşi manifestă interesul încheierii contractelor de cumpărare de active şi asumare de pasive, acestea vor comunica ofertele lor lichidatorului, în termen de 10 zile de la data primirii cererii. în cazul în care se primesc mai multe oferte din partea societăţilor de asigurare interesate, în urma analizei, lichidatorul va alege oferta/ofertele cu care urmează să se încheie tranzacţia, cu respectarea principiului costului minim presupus. Altfel spus, din totalitatea ofertelor, lichidatorul le va alege pe cele mai avantajoase, adică cele care aduc mai mulţi bani la masa credală. în împrejurarea în care societăţile de asigurare contactate nu îşi manifestă interesul pentru încheierea tranzacţiilor, ori ofertele primite nu sunt corespunzătoare cerinţelor de fezabilitate ale unei astfel de tranzacţii, sau acestea nu sunt avizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, ori nu sunt avizate de tribunal, lichidarea bunurilor va fi făcută prin celelalte modalităţi prevăzute de lege.
Vânzarea de bunuri, precum: clădiri, terenuri, aparatură, valori mobiliare
Normele din domeniul asigurărilor nu cuprind detalii în legătură cu această modalitate de lichidare, dar credem că valorificarea bunurilor la care se referă legea va trebui să se facă în concordanţă cu principiul costului minim presupus, adică să se realizeze valorificarea optimă a averii debitorului.
Tot pentru respectarea principiului mai sus enunţat, considerăm că nu prezintă relevanţă modalitatea de vânzare, în bloc sau în detaliu, mai ales atunci când cumpărătorul este o societate de asigurare. Desigur că în lipsă de alte precizări, procedura se va efectua după regulile prevăzute de Legea nr. 85/2006 cu incidenţă în materie.
Orice alte procedee de realizare a activelor societăţii de asigurare debitoare, cum ar fi cesiunile de creanţă sau novaţiile realizate în interesul procedurii falimentului la o valoare negociată
în lipsa unor reglementări speciale, mijloacele de realizare ale acestei ultime modalităţi de lichidare vor urma cursul dreptului comun.
în ceea ce priveşte novaţiile, din nou exprimarea legiuitorului lasă de dorit, pentru că, la o analiză atentă, şi tranzacţiile sunt tot novaţii cu schimbare de debitor’, adică, în locul societăţii de asigurare debitoare, despăgubirile vor fi plătite de societatea de asigurare care a cumpărat activul şi şi-a asumat pasivul.
Se înţelege că sumele obţinute în urma folosirii modalităţilor de lichidare vor fi distribuite creditorilor societăţii de asigurare.
Răspunderea persoanelor vinovate de ajungerea societăţii de asigurare în stare de faliment
Sediul materiei răspunderii persoanelor vinovate de ajungerea în stare de insolvabilitate a societăţii de asigurare îl constituie art. 50 din Legea nr. 503/2004. Potrivit acestui text de lege, tribunalul poate dispune ca o parte din pasivul societăţii de asigurare ajunse în stare de insolvabilitate să fie suportată de către membrii organelor de conducere, cenzori şi auditori financiari, personalul de execuţie şi/sau cu atribuţii de control intern, care au deţinut funcţiile respective în cei 3 ani anteriori începerii procedurii, dacă au contribuit la ajungerea societăţii de asigurare în această situaţie prin una dintre următoarele fapte:
a) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea societăţii de asigurare:
b) au dispus în interes personal continuarea unei activităţi care conducea în mod vădit societatea de asigurare la încetarea de plăţi;
c) au folosit activele şi/sau creditele societăţii de asigurare în folosul lor propriu;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au facilitat dispariţia unor documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu reglementările în vigoare;
e) au deturnat ori au ascuns o parte din activul societăţii de asigurare sau au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societăţii de asigurare fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;
g) în cele 60 de zile premergătoare intervenirii stării de insolvabilitate, au plătit sau au dispus să se plătească, cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori de asigurări;
h) au întocmit situaţii financiare anuale, alte situaţii contabile ori raportări, cu nerespectarea prevederilor legale;
i) nu au îndeplinit sau au îndeplinit în mod necorespunzător măsurile administrative de redresare financiară aplicate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ori, după caz, au dat dispoziţii fără avizul sau aprobarea acestei autorităţi, conducând astfel la starea de insolvabilitate şi la declanşarea procedurii de faliment împotriva societăţii de asigurare;
j) în cadrul acţiunilor interne de verificare, nu au identificat şi/sau nu au sesizat, din culpa acestora, faptele care au condus la fraude şi/sau la o gestiune defectuoasă a patrimoniului societăţii de asigurare.
Comparând continutul art. 50 din Legea nr. 503/2004 cu prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2004 , se observă anumite diferenţe.
Mai întâi, persoanele chemate să suporte o parte din pasivul societăţii de asigurare, ajunse în stare de insolvabilitate, sunt mai bine determinate în legea asigurărilor, decât în Legea nr. 85/2006. însă, spre deosebire de această din urmă lege, reglementările din asigurări nu cuprind dispoziţia generală prevăzută în art. 138 din
Legea nr. 85/2006, potrivit căreia poate fi obligată la suportarea pasivului „orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului" societate de asigurare în stare de faliment. Cu toate acestea, credem că, în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 77 din Legea nr. 503/2004, judecătorul-sindic poate dispune suportarea pasivului de către orice persoană care a cauzat ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvabilitate, chiar dacă nu a îndeplinit funcţiile enumerate în art. 50 din Legea nr. 503/2004. Potrivit prevederii legale, se observă că, dintre persoanele enumerate, răspund doar cele ce au deţinut funcţiile precizate în mod expres, în cei trei ani anteriori începerii procedurii.
Se mai impune menţiunea că ultimele două cazuri de răspundere sunt specifice domeniului asigurărilor, nefiind întâlnite în procedura dreptului comun.
La fel ca în dreptul comun (art. 141 din Legea nr. 85/2006), şi în procedura falimentului societăţilor de asigurare, judecătorul-sindic poate dispune instituirea unor măsuri asigurătorii asupra averii persoanelor chemate să răspundă.
Fără îndoială că răspunderea persoanelor care au cauzat ajungerea societăţii comerciale de asigurare în stare de faliment va fi de natură delictuală. Executarea silită împotriva acestora se va efectua, însă, după regulile Codului de procedură civilă.
Distribuirea sumelor obţinute în urma lichidării
Reglementările din materia falimentului asigurărilor cuprind puţine dispoziţii relative la plata creanţelor de către societatea de asigurare debitoare, fapt ce denotă că se vor aplica prevederile art. 123 şi urm. din Legea nr. 85/2006.
Legea nr. 503/2004 stipulează, în art. 49, sub aspectul problemei care ne preocupă, doar că creanţele de asigurări se bucură de prioritatea absolută faţă de orice altă creanţă, în ceea ce priveşte activele admise să reprezinte rezervele tehnice ale societăţii de asigurare aflate în procedura de faliment. Acelaşi text prevede că creanţele de asigurări se plătesc în lei, imediat după plata creanţelor prevăzute la art. 108 pct. 1 din Legea nr. 64/1995, actualmente art. 123 pct. 1 din Legea nr. 85/2006. Această reglementare constituie o veritabilă derogare de la dispoziţiile dreptului comun, în privinţa ordinii de plată a creanţelor. Mai exact, se observă o grijă deosebită a legiuitorului faţă de creditorii şi creanţele de asigurări, acordându-le un veritabil regim privilegiat. Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor legale mai sus amintite, în ordine imediată după plata taxelor de timbru şi a cheltuielilor aferente procedurii falimentului societăţii de asigurare, sunt situate şi vor fi plătite creanţele de asigurări.
în lipsă de dispoziţii contrarii, cu precizarea mai sus făcută, din sumele obţinute se vor plăti creanţele în ordinea reglementată de art. 123 din Legea nr. 85/2006.
Închiderea procedurii falimentului societăţilor de asigurare
Potrivit art. 53 din Legea nr. 503/2004, procedura falimentului unei societăţi de asigurare se închide de tribunal, prin hotărâre, la solicitarea judecătorului-sindic, în situaţia în care se constată, după caz, una din următoarele împrejurări:
a) s-a aprobat raportul final;
b) toate fondurile şi/sau bunurile din averea societăţii de asigurare debitoare au fost distribuite;
c) creanţele creditorilor de asigurări au fost plătite în baza unui concordat ori a unei alte măsuri asemănătoare;
d) toate sumele cuvenite Fondului de garantare au fost recuperate de către acesta.
în ceea ce priveşte cauzele închiderii procedurii falimentului societăţii de asigurare, mai trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 503/2004, care dispun că în orice stadiu al procedurii, tribunalul poate pronunţa o hotărâre de închidere a procedurii dacă se constată că nu există active în patrimoniul societăţii de asigurare debitoare ori că acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele necesare.
Hotărârea tribunalului de închidere a procedurii falimentului trebuie notificată de către judecătorul-sindic tuturor părţilor implicate. Dacă în urma lichidării averii societăţii de asigurare debitoare şi a plăţii tuturor creanţelor mai rămân sume de bani, acestea se virează la Fondul de garantare, în vederea administrării şi gestionării lor conform prevederilor legale în vigoare [art. 53 alin. (2) teza finală].
Situaţia creanţelor născute ulterior închiderii procedurii falimentului societăţii de asigurare
Legea nr. 32/2000 nu reglementează consecinţele riscurilor subscrise de asigurător dar produse după închiderea procedurii falimentului acestuia.
Se pune întrebarea dacă asiguraţii sau păgubiţii mai pot fi dezdăunaţi deşi asigurătorul lor a falimentat, încetându-şi astfel activitatea. în ceea ce ne priveşte, soluţia care se impune este plata despăgubirilor din Fondul de garantare. Opinia noastră se bazează pe faptul că, aşa cum prevede legea, la închiderea procedurii sumele rămase se depun la Fondul de garantare şi tot din acest fond se plătesc creditorii de asigurări şi în cadrul procedurii falimentului. Cu toate acestea, doar creditorii de asigurări beneficiază de acest privilegiu, ceilalţi creditori, adică creditorii societăţii de asigurare aşa cum îi numeşte legea, vor suporta consecinţele falimentului dacă nu şi-au valorificat creanţele anterior închiderii procedurii.
