Fundamentele răspunderii civile
| Comentarii |
|
fundamentele răspunderii civile, Punerea problemei. Teoria subiectivă. Teoriile obiective. Teoriile mixte. Situaţia actuală a problemei fundamentelor răspunderii civile. Fundamentele răspunderii civile în dreptul român.
Punerea problemei.
Fundamentul răspunderii civile, alături de finalitatea sa, este una dintre problemele centrale ale acestei instituţii juridice. Ea a fost şi este mult discutată în doctrina de specialitate.
Analiza evoluţiei în timp a concepţiilor referitoare la fundamentarea răspunderii civile, mai ales cu privire la cea delictuală care este de drept comun, permite constatarea că, în principiu, ea se întemeiază pe ideea de culpă, greşeală sau vinovăţie. Concepţia conform căreia poate fi cenzurată şi sancţionată numai o conduită culpabilă a fost, în cursul vremii, şi este şi astăzi dominantă în teoria dreptului civil şi în practica înfăptuirii justiţiei. Şi totuşi, ideea răspunderii obiective, fără vinovăţie sau culpă, este prezentă evolutiv, încă de la începutul conturării noţiunii de răspundere în conştiinţa umană.
în dreptul roman, răspunderea juridică a apărut la început sub forma compoziţiei băneşti voluntare şi apoi, treptat, a compoziţiei băneşti legale. S-a consacrat astfel, pe plan juridic, răspunderea ca fapt social. Fundamentul său era obiectiv, simpla cauzare a unei pagube sau altei vătămări dând naştere dreptului la amenda legală stabilită.
Urmare dezvoltării societăţii romane, destul de curând, în spaţiul răspunderii obiective, apare o breşă. Momentul este marcat de legea Aquilia care prevedea că răspunderea nu poate fi admisă atunci când se îndreaptă împotriva unor fiinţe lipsite de raţiune, cum sunt copiii şi nebunii, deoarece ele nu pot fi în culpă sau greşeală. Se pun astfel bazele legislative ale principiului răspunderii pentru orice daună cauzată altuia printr-o faptă săvârşită din culpă. în alţi termeni, se consacră, pentru prima dată, concepţia subiectivă asupra răspunderii juridice. Pe cale de consecinţă, cu tot caracterul fragmentar al răspunderii în dreptul roman, culpa, deşi insuficient precizată şi conturată, a fost considerată, în tot mai frecvente situaţii, fundamentul răspunderii civile.
în dreptul Evului Mediu sunt stabilite trainic bazele concepţiei subiective, culpa fiind fundamentul şi în acelaşi timp o condiţie esenţială, indispensabilă a răspunderii civile. Şi aceasta mai ales datorită supremaţiei dreptului canonic, când „sub influenţa bisericii creştine se generalizează existenţa unei aprecieri morale a celui care a păgubit. Elementul subiectiv al greşelii, colorată cu ideea religioasă de păcat, devine o condiţie generală a răspunderii civile”.
Sistemele juridice din dreptul modem au dat răspunderii civile o atentă reglementare, pe baza căreia o foarte bogată jurisprudenţă a constituit factorul cel mai important al dezvoltării discursului ştiinţific şi apariţiei a numeroase teorii asupra acestui subiect, care au cuprins într-o analiză concretă şi profundă toate aspectele răspunderii civile, începând cu evoluţia şi continuând cu tendinţele ei.
Dezvoltarea economică, industrială în ritm mereu accelerat de la sfârşitul secolului al XVlII-lea şi din cursul secolului al XlX-lea, continuând cu revoluţia tehnico-ştiinţifică şi apoi cu revoluţia informaţională de astăzi, cuprinzând noi şi noi domenii, a creat situaţii şi realităţi sociale tot mai diverse care au fost sursa unei vaste şi dinamice jurisprudenţe şi, în acelaşi timp, a oferit spaţiul social pe terenul căruia s-au verificat veridicitatea şi valabilitatea diferitelor construcţii teoretice elaborate în cursul vremii sau pe cale de a fi elaborate.
Schimbările care au intervenit în dinamica dezvoltării societăţii umane în perioada modernă şi în cea contemporană au învederat că teoria potrivit căreia angajarea răspunderii civile numai pe temeiul culpei sau greşelii făptuitorului sau persoanei răspunzătoare este insuficient de cuprinzătoare. Este motivul pentru care unii autori au căutat, începând cu sfârşitul secolului al XlX-lea, să construiască noi teorii prin care să explice răspunderea civilă, cel puţin în unele cazuri şi ipoteze, pe un alt sau şi de pe un alt temei ori fundament decât culpa. Inventarierea acestor construcţii doctrinare face posibilă încadrarea lor în trei grupări de teorii: teoria răspunderii subiective, teoriile obiective şi teoriile mixte.
Teoria subiectivă.
În dreptul modem, în majoritatea statelor europene, reglementarea răspunderii civile este cuprinsă în coduri civile sau legi organice. Din analiza dispoziţiilor în materie, rezultă că teoria sau concepţia subiectivă, consacrată încă în dreptul feudal, a fost sintetizată, în unele coduri civile, într-un principiu general al răspunderii civile şi considerată, esenţialmente şi fără rezerve, ca fiind întemeiată pe culpă. Aşa de pildă, acest principiu a fost enunţat în art. 1382-1383 noul cod civil francez (art. 998-999 noul Cod Civil român de la 1865) în sensul că orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă la repararea lui pe acela din a cărui greşeală, imprudenţă sau neglijenţă s-a produs.
în această concepţie, răspunderea civilă se consideră că este o sancţiune specifică dreptului civil", cu caracter reparator, care poate fi aplicată numai dacă se întemeiază pe culpa sau greşeala autorului faptei prejudiciabile sau a persoanei răspunzătoare; numai cel care a avut o comportare condamnabilă, adică doar cel care a fost în greşeală poate fi chemat să răspundă. Aşadar, în toate cazurile, fară excepţie, culpa, greşeala sau vinovăţia este singurul fundament al acestei răspunderi, fiind condiţionată cu necesitate de atitudinea autorului sau persoanei răspunzătoare faţă de fapta sa şi consecinţele ei prejudiciabile.
Culpa, greşeala sau vinovăţia trebuie să fie însă dovedită de victima prejudiciată. Această condiţionare, mai ales în unele ipoteze de răspundere delictuală, conduce la serioase inconveniente şi dificultăţi, dovada culpei fiind o sarcină grea pentru cel care pretinde reparaţia; dificultatea probei rezultă din aceea că mai ales culpa propriu-zisă -imprudenţa şi neglijenţa - este un element psihic, o atitudine internă a autorului faptei, nesusceptibilă de observare directă. Pentru depăşirea acestor dificultăţi şi pentru a rămâne tot pe terenul concepţiei subiective, în anumite cazuri, s-a considerat că greşeala sau culpa este prezumată de lege. în acest fel, victima este suficient să dovedească celelalte condiţii obiective ale răspunderii civile, după care cel chemat să răspundă se presupune automat că este în culpă. Asemenea ipoteze sunt: răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea pentru lucruri, răspunderea pentru animale şi răspunderea pentru ruina edificiului.
Graţie construcţiei juridice a prezumţiilor de culpă răspunderea a continuat o vreme să fie considerată esenţialmente şi fară rezerve subiectivă, admiţându-se existenţa presupusă a culpei şi în acele situaţii în care, apreciind social-axiologic activitatea prejudiciabilă a unui individ, acestuia nu i se poate aduce nici chiar cel mai neînsemnat reproş.
În concluzie, aşa cum s-a afirmat, potrivit concepţiei subiective, întreaga răspundere civilă se întemeiază pe ideea de culpă, greşeală sau vinovăţie, cu precizarea că, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, victima trebuie să facă proba culpei autorului prejudiciului, pe când în celelalte cazuri de răspundere, inclusiv în materie contractuală, culpa nu trebuie dovedită, fiind prezumată de lege.
Teoriile obiective.
Ritmul accelerat de dezvoltare economică început la sfârşitul secolului al XlX-lea, rezultatele revoluţiei industriale concretizate în noi mecanisme, maşini, capacităţi de producţie tot mai complexe, instalaţii etc. au făcut ca viaţa şi munca să devină tot mai greu de conciliat cu grija şi prudenţa necesare pentru a evita accidentele şi primejdiile deosebite ce puteau şi pot interveni în activitatea oamenilor. în aceste condiţii, concepţia potrivit căreia răspunderea poate fi angajată numai în măsura existenţei culpei sau vinovăţiei dovedită sau prezumată a început demult să fie neutralizată treptat, cel puţin în unele cazuri, de inconvenientele şi dificultăţile sale practice, deoarece decelarea unei atitudini psihice contrară normelor juridice, în anumite situaţii, este aproape imposibilă.
Mai înainte de toate, dificultăţile au putut fi sesizate îndeosebi în legătură cu accidentele de muncă şi apoi cu accidentele auto, coliziuni de trenuri, catastrofe aeronautice şi altele. Analiza unor împrejurări de această natură a dovedit că, cu cât producerea unei pagube se datorează mai mult şi direct lucrurilor şi energiilor, în general tehnicii, cauza ei devine anonimă, fiind greu, dacă nu imposibil, de a o lega de acţiunea sau inacţiunea unei anumite persoane. Astfel că adesea culpa neputând fi dovedită „victima, deşi inocentă, trebuie să suporte povara păgubirii”', căreia nici măcar culpa prezumată nu-i poate fi de ajutor, atât timp cât cel în a cărui sarcină operează rămâne, în mod obiectiv, anonim sau necunoscut. De asemenea, chiar atunci când persoana răspunzătoare este cunoscută, prezumarea ei în culpă este, adesea, contrară realităţii, profund nedreaptă şi formală.
Acestea sunt unele dintre motivele care, pe terenul fertil al controverselor, au determinat apariţia unor noi orientări în doctrină, spre găsirea altor fundamente ale răspunderii civile. Teoria subiectivă avea şi are în vedere poziţia şi situaţia juridică a autorului faptei şi a persoanei răspunzătoare. în schimb, dacă problema se pune în relaţie cu situaţia şi interesele victimei prejudiciate, adică a creditorului, ea necesită evident o altă rezolvare. Aşa a apărut concepţia răspunderii obiective care, în diferite variante, propunea fundamentarea ei pe alte temeiuri decât culpa şi vinovăţia. Numai că, deşi pentru înlăturarea culpei au fost invocate multe şi convingătoare argumente, încercările de a găsi un nou fundament pentru răspunderea civilă, de natură obiectivă, nu au dus niciodată la o soluţie care să fie unanim acceptată pe plan teoretic şi validată de o jurisprudenţă unitară.
Concepţia răspunderii obiective a apărut pentru prima dată în dreptul modem în spaţiul doctrinei juridice germane. Printre fundamentele obiective propuse de către autorii germani reţinem: principiul cauzalităţii, principiul interesului activ şi principiul interesului preponderent, ideea de risc.
A. Teoria riscului. Această teorie a avut cea mai largă audienţă, făcând carieră până astăzi, ce-i drept cu succesive reevaluări şi redefiniri. Celelalte fundamente obiective enunţate au fost repede părăsite. Formularea teoriei riscului a pornit de la afirmarea caracterului periculos al unor fapte cauzatoare de prejudicii (Gefâhrdungprinzip). In opinia creatorului ei, care curios lucru era un criminolog, pot fi considerate periculoase acele fapte care creează un risc (Gefâhrden), adică riscul producerii unor consecinţe păgubitoare pentru alţii. Autorul a grupat faptele umane în două categorii: obişnuite sau cotidiene şi periculoase sau creatoare de risc. în ce priveşte prima categorie, autorul poate fi făcut răspunzător numai în măsura în care faptele sale prejudiciabile sunt săvârşite din culpă. Dimpotrivă, atunci când consecinţele dăunătoare sunt urmarea unor acte periculoase, creatoare de risc, răspunderea se antrenează fară culpă, pe temei obiectiv. în categoria actelor creatoare de risc, s-a spus că pot fi incluse: supravegherea animalelor; folosirea de prepuşi de către comitenţi; utilizarea de maşini instalaţii, vehicule cu dinamism propriu etc.
în spaţiul doctrinei juridice franceze, teoria riscului a fost susţinută, independent de autorii germani, încă în ultimii ani ai secolului al XlX-lea, de doi savanţi de mare autoritate, fiind apoi împărtăşită şi de alţii.
în concepţia acestor autori, răspunderea nu mai este o sancţiune, ci o reparaţie care are ca finalitate repararea prejudiciului şi repunerea victimei în situaţia anterioară producerii acestuia. Victima trebuie despăgubită fară a fi necesară culpa dovedită sau prezumată a persoanei răspunzătoare. Fundamentul răspunderii se află în ideea de risc. Noţiunea de risc în acest context a primit diverse înţelesuri, dintre care:
a) Teoria riscului-proflt. în această teorie se arată că este normal şi moral ca cel care profită de o anumită activitate să suporte, în schimb, sarcina reparării pagubelor care sunt consecinţele acelei activităţi. Aceasta deoarece câştigul şi riscul de pierdere trebuie să fie reunite în acelaşi patrimoniu ubi emolumentum, ibi omis. Teoria riscului-profit a fost restrânsă la început doar la activitatea întreprinderilor industriale şi apoi la sfera tuturor activităţilor lucrative. La scurt timp, s-a observat totuşi că ideea riscului-profit, relativă doar la activitatea întreprinderilor, este prea îngustă, lăsând de o parte celelalte activităţi ale oamenilor. De aceea, principala critică adusă noţiunii de risc-profit a fost aceea că limitează răspunderea doar la sfera activităţilor profitabile, în condiţiile în care orice activitate desfăşurată în societate poate cauza un prejudiciu, care trebuie să fie reparat. Aşa s-a ajuns la afirmaţia că ar fi vorba de riscul creat; termenul de profit apare, de această dată, într-o accepţie mai largă, chiar atotcuprinzătoare; profitul poate consta nu numai într-un avantaj pecuniar, patrimonial, ci chiar într-un interes moral. Astfel nu are nicio relevanţă faptul că un automobilist a cauzat o pagubă altuia făcând o deplasare pentru un câştig pecuniar ori una de plăcere. în această accepţie largă, teoria riscului-profit poate fi denumită teoria riscului creat, potrivit căreia oricine iniţiază, organizează, îndrumă şi controlează o activitate periculoasă în societate îşi asumă şi riscul creat de a repara prejudiciul injust cauzat altuia sau altora.
b) Teoria riscului de autoritate. O altă variantă a acestei concepţii este teoria riscului de autoritate, în sensul că acolo unde este autoritatea se află şi riscul de a fi obligaţi la repararea prejudiciilor cauzate prin activitatea celor asupra cărora se exercită acea autoritate. Unde este autoritatea se află şi riscul. Este cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta altei persoane, cum sunt: răspunderea comitentului pentru prepuşi şi răspunderea pentru faptele prejudiciabile ale minorilor şi ale celor puşi sub interdicţie. Aşa de pildă, în cazul răspunderii comitentului, între comitent şi prepus există raporturi de autoritate, în temeiul cărora comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului căruia i-a încredinţat îndeplinirea unor funcţii în interesul său. La fel, există raporturi de autoritate şi între părinţi şi copii lor minori, ceea ce înseamnă că îşi asumă riscul reparării prejudiciilor cauzate prin faptele lor ilicite. în acest fel, se explică astăzi faptul că persoanele care exercită autoritatea vor răspunde pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale celor care se află şi atât timp cât se află sub autoritatea lor.
Fără îndoială că în primii ani ai secolului al XX-lea, teoria riscului a exercitat o mare seducţie în rândul unor autori. Totuşi, la scurt timp, această ambianţă favorabilă a început să se deterioreze. Astfel, ea a fost criticată de către alţi autori, care au luat distanţă faţă de această „noutate” ca fiind „inadmisibilă”, dându-se semnalul unei viguroase contraofensive în favoarea culpei, arătându-se că admiterea răspunderii fără culpă ar fi de natură să promoveze o injustiţie socială, calificată ca o adevărată „monstruozitate”. De altfel, teoria riscului a fost criticată avându-se în vedere, în primul rând, considerente de ordin moral, relevându-se consecinţele sale inadmisibile şi, în al doilea rând, implicaţiile de ordin social-economic. Şi mai mult, s-a arătat că, în concepţia redactorilor Codului civil francez, culpa a constituit şi constituie fundamentul întregii răspunderi civile. Prin urmare, ea trebuie să fie păstrată. Dimpotrivă, a adopta teoria riscului, suprimând culpa, înseamnă a ne lansa în necunoscut şi a înmulţi la infinit procesele. Culpa este o noţiune esenţial umană, întemeiată pe înţelepciune şi bun simţ, adaptabilă tuturor transformărilor sociale. Aşadar, chiar dacă s-ar admite derogări de la această regulă în unele ipoteze expres prevăzute de lege, nu poate fi vorba în niciun caz de o înlăturare a fundamentului culpei.
în concluzie, putem spune că teoria riscului, în diferitele sale variante, a inspirat o largă discuţie şi o jurisprudenţă orientată în favoarea victimei, dar a întâmpinat serioase dificultăţi în încercarea sa de a convinge şi îndeosebi în demersul de generalizare a acceptării ei unanime ca fundament unic al întregii răspunderi civile. Totuşi, influenţa acestei teorii nu a fost şi nu este de neglijat, cu atât mai mult că, în zilele noastre, constatăm că riscul este tot mai frecvent invocat pentru a explica şi fundamenta angajarea răspunderii de plin drept, fără culpă, în unele situaţii, cum sunt: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele unui produs etc.
Teoriile mixte.
Aşa cum arătam, în pofida tuturor încercărilor de înlăturare definitivă şi totală a culpei şi de a găsi în ideea de risc un nou fundament atotcuprinzător al răspunderii civile, nu s-a ajuns la un numitor comun în doctrină şi nici în jurisprudenţă. Mai mult, pentru concilierea ideii de culpă cu necesitatea de a oferi o soluţie care să fie favorabilă victimelor s-a propus şi argumentat necesitatea redefinirii mai largi a „culpei civile”, care după autorii în cauză nu comportă niciun element subiectiv. în acest sens, s-a afirmat că greşeala sau culpa civilă nu este în mod necesar o culpă morală. Astfel privită, culpa este o eroare de conduită pe care nu ar fi comis-o un bun părinte de familie în acelaşi circumstanţe externe în care s-a aflat pârâtul. Am fi deci în prezenţa unei „culpe sociale” sau in abstracto, o culpă „obiectivă” ori „culpă fară culpabilitate”. Este evident că această construcţie a fost elaborată pentru a salva principiul ideii de culpă ca fundament universal al răspunderii civile.
în pofida acestor încercări de a salva ideea de culpă, realitatea a demonstrat şi practica judiciară a confirmat că acceptarea, în unele cazuri, a concepţiei răspunderii obiective întemeiată pe ideea de risc are şi ea justificare chiar morală, putând fi argumentată de pe poziţia de echitate şi nu este de natură a paraliza activităţile productive. Astfel, atunci când urmările păgubitoare ale unor conduite şi activităţi sunt imposibil de prevăzut şi evitat cu o prudenţă şi diligenţă medie, obişnuită, adică ale unui bun părinte de familie, este justificat şi trebuie să se admită angajarea răspunderii civile independentă de orice culpă dovedită sau prezumată.
Este în afară de orice discuţie că niciuna dintre cele două concepţii exclusiviste -subiectivă şi obiectivă - nu poate explica ea singură, în mod complet şi satisfăcător, întreaga instituţie a răspunderii civile în actualul stadiu de dezvoltare a societăţii modeme. Explicaţia este simplă: pe de o parte, sunt numeroase cazuri în care răspunderea se antrenează fără a putea dovedi o culpă şi, pe de altă parte, culpa se impune a fi examinată şi în condiţiile şi cazurile în care răspunderea este obiectivă, fundamentată pe ideea de risc. Această realitate a impus elaborarea unor teorii mixte care admit coexistenţa ambelor temeiuri într-un aşa-zis „mariaj” între culpă şi risc. în ceea ce priveşte ponderea fiecăruia, unii afirmă că principalul fundament este şi rămâne culpa, ideea de risc intervenind numai cu titlul subsidiar; alţii susţin că răspunderea civilă are doi poli de atracţie - culpa şi riscul - care se află pe acelaşi plan, fără ca unul să aibă preeminenţă faţă de celălalt.
Teoria mixtă, dualistă, în toate variantele sale posibile, sub aspect tehnic şi practic, ridică problema delicată a stabilirii câmpului de aplicare a celor două temeiuri sau, cum se mai spune, a câmpului de atracţie a celor doi poli. Au existat şi există mai multe propuneri de rezolvare. Una dintre aceste propuneri a avut ca rezultat elaborarea teoriei garanţiei, care se înscrie în categoria teoriilor mixte sau duale.
Părintele teoriei garanţiei a supus unei critici acide cele două teorii: teoria subiectivă şi teoria obiectivă, întemeiată pe ideea de risc. Fiecare teorie prezintă inconvenientul că oferă un răspuns unilateral şi exclusivist la întrebarea: pentru care motiv suntem obligaţi să reparăm prejudiciul cauzat altuia?; teoria subiectivă dă un răspuns favorabil autorului prejudiciului; dimpotrivă, răspunsul teoriei riscului este în favoarea victimei prejudiciate. Or, esenţial este faptul că prejudiciul reparabil este rezultatul unui atentat la drepturile victimei. De aceea, afirmă autorul în cauză, trebuie ca înainte de toate să cercetăm şi să aflăm care sunt drepturile care nu pot fi încălcate fară angajarea răspunderii civile şi care este măsura în care ele merită a fi protejate contra activităţii altuia. Aşadar, toată problema răspunderii constă în realitate într-un conflict între dreptul de a acţiona (al autorului prejudiciului) şi dreptul la securitate (al victimei) şi cum poate fi rezolvat acest conflict, ţinând cont de interesele în joc. în desfăşurarea discursului său ştiinţific, autorul împarte prejudiciile în două categorii: prejudicii corporale şi prejudicii materiale; prejudicii economice şi prejudicii morale. Prima categorie rezultă din atentatele împotriva dreptului la securitatea corporală şi a dreptului la securitatea bunurilor victimei; de aceea repararea lor este garantată obiectiv, fară a fi necesară dovada culpei persoanei răspunzătoare; urmează că toţi cei care cauzează asemenea prejudicii sunt obligaţi să le repare în temeiul ideii de garanţie obiectivă. în ceea ce priveşte cea de a doua categorie de prejudicii, repararea lor nu este garantată obiectiv, putând fi cauzate şi prin exerciţiul normal al unor drepturi, în limitele prevăzute de lege; prin urmare, răspunderea civilă va putea fi angajată numai dacă victima va putea dovedi că prejudiciul i-a fost cauzat prin exercitarea ilicită, anormală şi culpabilă a unui drept de către titularul său. Aşa de pildă, o persoană poate fi prejudiciată moral sau economic prin exercitarea normală a unui drept subiectiv de către o altă persoană, precum: dreptul la critică, dreptul la concurenţă etc.; or, critica sau, după caz, concurenţa pot duce la angajarea răspunderii civile doar atunci când critica este dovedită ca fiind calomnioasă sau de rea-credinţă, iar concurenţa neloială.
Teoria garanţiei a fost, în general, bine primită la apariţia ei. Cu toate acestea, nu a ajuns să fie astăzi împărtăşită de către majoritatea autorilor din doctrina juridică. Principalul reproş care i se aduce este o anumită distanţă faţă de dreptul pozitiv şi jurisprudenţă; practica judiciară nu a luat şi nu ia în considerare natura prejudiciului pentru a decide dacă greşeala sau culpa este o condiţie de acordare a reparaţiei"; de asemenea, frontiera între activităţile şi conduitele păgubitoare care sunt sau, după caz, nu sunt ilicite apare dificil de stabilit. în pofida acestor rezerve, teoria garanţiei a avut şi are ecouri şi în contemporaneitate. Mai mult, ideea de garanţie ca fundament al răspunderii obiective în anumite ipoteze a fost preluată şi reevaluată şi de doctrina juridică din ţara noastră.
Tot în sfera teoriilor mixte se înscrie şi soluţia propusă de marele civilist francez Andre Tune. Pentru a determina domeniul de aplicare a răspunderii subiective şi a răspunderii obiective, acest autor a propus clasificarea prejudiciilor în: prejudicii rezultate din acte deliberate şi prejudicii accidentale, rezultate din activităţi periculoase; în cazul prejudiciilor din acte deliberate, răspunderea este subiectivă, întemeiată pe culpă, iar în cazul prejudiciilor accidentale, răspunderea este obiectivă, de plin drept, fară culpă.
Situaţia actuală a problemei fundamentelor răspunderii civile.
Principiul precauţiunii. Din capul locului este de reţinut că asupra problemei fundamentului răspunderii civile, după numeroase încercări de a construi o teorie integrală şi integratoare, planează încă multe incertitudini, unele determinate de evoluţiile economice, ştiinţifice şi sociale din contemporaneitate. Orientarea majoritară este spre o construcţie mixtă; astfel, culpa îşi conservă un rol important, ea constituind fundamentul răspunderii civile pentru fapta proprie şi în unele cazuri speciale, cum este răspunderea pentru malpraxisul medical. Nu mai puţin importantă este şi ideea de risc, care este invocată pentru a explica angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia şi a celor cauzate de lucruri, animale, ruina edificiului, precum şi în anumite cazuri speciale, cum este răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor puse în circulaţie.
In unele ipoteze speciale de răspundere, se vorbeşte astăzi tot mai mult despre existenţa şi pertinenţa unei aşa-numite răspunderi civile preventive, care se angajează pentru a face faţă riscului producerii unor prejudicii grave şi ireversibile. Problema recunoaşterii acestei răspunderi s-a pus la început şi particular în materia protecţiei mediului. Contrar răspunderii juridice clasice care are ca finalitate repararea unor prejudicii certe, răspunderea preventivă urmăreşte prevenirea, reducerea sau chiar evitarea unor riscuri potenţiale pentru viaţa şi sănătatea umană, precum şi pentru mediul înconjurător. Este vorba de o răspundere îndreptată spre viitor, care face din om garantul prezervării vieţii, sănătăţii şi mediului. Fundamentul acestei răspunderi se afirmă că este principiul precauţiunii.
Principiul precauţiunii este atitudinea pe care trebuie să o adopte orice persoană care ia o hotărâre cu privire la o activitate despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că ar comporta un pericol grav pentru sănătatea generaţiilor actuale şi viitoare sau pentru mediu. El generează o veritabilă obligaţie juridică de a reduce riscurile pentru viaţa, sănătatea umană şi mediul înconjurător la un nivel acceptabil.
Acest principiu este consacrat în reglementările europene, respectiv în art. 174 alin. (2) din Tratatul Comunităţilor Europene, precum şi în alte acte emise de autorităţile Uniunii Europene.
Fundamentele răspunderii civile în dreptul român.
Multă vreme, în dreptul civil român, literatura de specialitate a susţinut şi practica judiciară a aplicat concepţia sau teoria subiectivă, potrivit căreia răspunderea civilă are un singur fundament, culpa dovedită sau prezumată. Totuşi, încă din anul 1921 s-a avansat părerea că în cazurile de răspundere pentru fapta altuia, pentru lucruri, animale şi ruina edificiului, . a „derivă nu din noţiunea de culpă sau imputabilitate, ci din noţiunea mai largă de garanţie”'. De asemenea, tot în perioada interbelică, a fost avansată, ce-i drept izolat, şi teza fundamentării răspunderii pentru lucruri şi animale pe ideea de risc. Aceste opinii au rămas, o bună vreme, singulare în doctrină. Totuşi, practica judiciară, uneori, a adoptat, în motivarea unor soluţii, teoria răspunderii bazate pe risc.
în dreptul civil român contemporan, sub imperiul vechiului Cod civil, răspunderea civilă s-a întemeiat, în principiu, pe culpă. Totuşi, pe baza interpretării textelor vechiului Cod civil şi a prevederilor unor legi speciale, doctrina şi practica judiciară din ultimele 5-6 decenii au admis, fară rezerve, existenţa unor cazuri în care răspunderea era obiectivă; fundamentul său obiectiv a fost găsit şi argumentat în ideea de garanţie. Aceste cazuri derogatorii de la principiul culpei sunt: răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepuşilor [art. 1000 alin. (3)]; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general [art. 1000 alin. (1), partea finală], de animale (art. 1001) şi de ruina edificiului (art. 1002). La aceste ipoteze s-au mai adăugat şi altele, reglementate prin legi speciale: răspunderea pentru prejudiciile cauzate printr-un act ilegal al unei autorităţi publice (Legea nr. 554/2004); răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare (Legea nr. 703/2001); răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (art. 504 C. pr. pen. şi Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor); răspunderea pentru prejudiciile ecologice (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005). De asemenea, s-au purtat discuţii de lege lata şi de lege ferenda cu privire la răspunderea fară culpă a părinţilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori.
Noţiunea de garanţie, preluată din opera părintelui teoriei cu acest nume, s-a considerat că are înţeles diferit, după cum este vorba de răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia (comitenţi, părinţi, institutori şi artizani) sau de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului. în primul caz, s-a susţinut că garanţia se aseamănă cu fideiusiunea, astfel încât ori de câte ori o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia, propria răspundere se adaugă la răspunderea autorului prejudiciului funcţionând ca o garanţie faţă de victimă, garanţie născută din lege; prin urmare, am fi în prezenţa unei garanţii de solvabilitate, ceea ce înseamnă că persoana răspunzătoare, după ce repară prejudiciul, se subrogă în drepturile victimei, având acţiune în regres împotriva autorului faptei prejudiciabile. Dimpotrivă, în celelalte cazuri, ea ar apărea ca o garanţie a „comportamentului” lucrului, animalului sau edificiului în sarcina păzitorului juridic sau a proprietarului; de această dată, garanţia explică declanşarea şi mecanismul răspunderii, fară a se adăuga la răspunderea unei alte persoane.
Noul Cod civil se pare că rezolvă problema fundamentelor răspunderii civile, în linii generale, în acord cu soluţiile statuate în doctrină şi validate de practica judiciară. Culpa sau vinovăţia îşi păstrează poziţia sa de fundament, cu valoare de principiu, al răspunderii civile. Astfel, art. 1357 noul Cod Civil dispune expres şi cu claritate: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”. în textele noului Cod civil mai sunt reglementate: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori sau de interzişii judecătoreşti (art. 1372); răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373); răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau, după caz, de ruina edificiului (art. 1375-1380). în toate aceste cazuri, răspunderea civilă este fundamentată, în opinia noastră, pe ideea de garanţie obiectivă, care are ca suport riscul de activitate ori, după caz, riscul de autoritate; la aceasta se poate adăuga şi ideea de echitate.
Toate celelalte ipoteze particulare de răspundere civilă reglementate în legislaţia civilă dezvoltătoare adoptată sub imperiul vechiului Cod civil şi aflată în vigoare se întemeiază, în bună parte, pe aceeaşi idee de garanţie, la care în unele cazuri se asociază şi principiul precauţiunii. Urmează ca analiza fundamentului fiecărui caz de răspundere specială să o realizăm în contextul abordării regimului său juridic.
în ce priveşte răspunderea contractuală, confonn art. 1547-1548, se întemeiază de regulă pe vinovăţia sau culpa debitorului, care este prezumată relativ de lege. Dacă însă avem în vedere clasificarea obligaţiilor contractuale în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace sau de diligenţă şi prudenţă, credem că prezumţia de culpă în sarcina debitorului operează exclusiv în ceea ce priveşte categoria obligaţiilor de rezultat. în cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă, culpa debitorului trebuie să fie probată de creditor pentru a obţine condamnarea lui la reparaţie. Această problemă se analizează în contextul punerii în discuţie a răspunderii contractuale, ca o consecinţă a neexecutării ilicite a unui contract valabil încheiat.
