Răspunderea civilă
| Comentarii |
|
răspunderea civilă, Despre răspunderea juridică în general, Noţiunea de răspundere civilă, Caracteristicile răspunderii civile. Structura răspunderii civile în textele noului Cod civil, Teorii cu privire la situaţia juridică a celor două branşe ale răspunderii civile, Concepţia adoptată de doctrina juridică şi jurisprudenţă din ţara noastră.
Despre răspunderea juridică în general.
Întregul comportament în societatea omenească este determinat de trebuinţele derivând din firea noastră şi din mediul natural şi social în care trăim. Desfăşurarea normală şi armonioasă a vieţii sociale face necesară respectarea unor norme de conduită care au ca explicaţie faptul că nimănui nu-i este îngăduit ca prin conduita sa să încalce ori să nesocotească drepturile şi interesele altei persoane. Oricine încalcă această regulă elementară trebuie să răspundă pentru faptele sale. în alţi termeni, într-o astfel de ipoteză, ne găsim în prezenţa răspunderii sociale.
Normele de conduită sunt de natură diferită, de aceea şi răspunderea socială este de mai multe feluri: răspunderea juridică, răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea religioasă etc.
Răspunderea juridică prin toate însuşirile şi funcţiile sale se află, fară îndoială, în centrul întregii răspunderi sociale, poziţie pe care o are din cele mai vechi timpuri şi continuă să o aibă şi în prezent, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluţie a întregii vieţi sociale în dinamica sa.
Deşi poate fi definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea juridică este consacrată de legile în vigoare şi studiată prin manifestările ei concrete, particulare, în cadrul diferitelor ramuri ale dreptului: dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.1 Aceste manifestări ale răspunderii juridice prezintă indiscutabile trăsături şi elemente comune. între ele există însă şi numeroase deosebiri care le particularizează şi autonomizează, determinate de faptele care antrenează fiecare răspundere în parte, regimul lor juridic distinct, sancţiunile care le sunt proprii şi finalităţile urmărite de legiuitor.
Având ca repere trăsăturile comune ale diferitelor sale manifestări, în literatura de specialitate, răspunderea juridică este definită ca fiind: „complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care - potrivit legii - se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a! îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”'. Definită în acest fel, răspunderea juridică nu se reduce şi nu se poate confunda cu sancţiunea juridică aplicată uneori celui în cauză. Aplicarea sancţiunilor juridice este doar consecinţa finală a antrenării răspunderii juridice.
Noţiunea de răspundere civilă.
Răspunderea civilă este fară putinţă de tăgadă una dintre cele mai importante şi frecvente manifestări concrete ale răspunderii juridice şi, în acelaşi timp, o categorie şi o instituţie deosebit de largă şi complexă a dreptului civil. Vechiul cod civil şi noul Cod civil, precum şi legislaţia dezvoltătoare nu ne oferă o definiţie a răspunderii civile. De aceea, problema formulării unei definiţii cuprinzătoare şi de maximă generalitate a răspunderii civile a fost şi continuă să fie o preocupare a doctrinei dreptului privat. In acest sens, au fost propuse mai multe definiţii. în ce ne priveşte, apreciem că prin răspunderea civilă înţelegem ,,acel raport juridic de obligaţii în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană”. Prejudiciul poate fi cauzat printr-o faptă ilicită a omului sau, în ipotezele prevăzute de lege, de un fapt juridic care nu constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul cauzat de un lucru sau de un animal, de ruina edificiului, de un accident nuclear, de un defect al unui produs etc.
în centrul definiţiei pe care am formulat-o mai sus se află concepţia clasică, dominantă şi astăzi, care vede în răspunderea civilă exclusiv o răspundere reparatorie. Aşa cum vom putea constata însă, realităţile şi trebuinţele sociale s-au schimbat într-o dinamică greu de previzionat până la sfârşitul secolului trecut. în prezent, societatea contemporană este preocupată, în faţa accidentelor şi pericolelor de tot felul, de necesitatea tot mai stringentă de a anticipa astfel de situaţii în scopul prezervării mediului natural şi asigurării stării de bine a generaţiilor viitoare; în acest context se vorbeşte tot mai mult de existenţa aşa-numitei răspunderi civile preventive, care are ca finalitate anticiparea şi evitarea unor prejudicii viitoare posibile, probabile sau potenţiale. Această răspundere civilă este o răspundere fară prejudicii şi are ca fundament principiul precauţiunii. Principiul precauţiunii este greu de compatibilizat şi acomodat cu întreaga construcţie clasică a răspunderii civile eminamente reparatorie. Lato sensu, acest principiu este definit ca fiind atitudinea pe care trebuie s-o adopte orice persoană în legătură cu o activitate despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că ar comporta un pericol grav pentru sănătatea generaţiilor actuale şi viitoare sau pentru mediu. Astfel, principiul precauţiunii fundamentează o veritabilă obligaţie juridică de a preîntâmpina şi reduce riscurile care pun în pericol viaţa, sănătatea oamenilor şi mediul înconjurător.
Admiterea existenţei unei răspunderi civile preventive, fară prejudiciu cert, va face necesară în perspectivă o nouă definire a răspunderii civile în general, de o manieră mult mai largă şi cuprinzătoare, deoarece afirmaţia confonn căruia „a răspunde din punct de vedere civil înseamnă în fapt a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil” este evident depăşită. De asemenea, nu peste multă vreme, se va pune problema reconstrucţiei întregii răspunderi civile, începând cu fundamentele sale etico-filosofice, având în vedere trei coordonate sau funcţii: sancţiune, reparaţie şi prevenţie; din această nouă construcţie, nu trebuie şi nu poate lipsi răspunderea preventivă sau anticipativă pentru riscuri potenţiale majore.
Caracteristicile răspunderii civile în textele vechiului Cod civil.
Influenţa progresului tehnic, economic şi social asupra evoluţiei răspunderii civile. în vechiul Cod civil de la 1865, răspunderea civilă a fost reglementată în art. 998-1003, texte cu valoare de principii, la care s-au adăugat o serie de dispoziţii din materia efectelor obligaţiilor (art. 1073-1090), precum şi alte prevederi particulare care se aplicau diferitelor contracte speciale şi numite, cum sunt: vânzarea (art. 1336-1360), locaţiunea (art. 1433-1435), antrepriza (art. 1483 şi art. 1487) etc.
Din economia acestor texte, majoritatea împrumutate din Cod civil francez de la 1804, aflat şi astăzi în vigoare, rezultă că la începutul interpretării şi aplicării lor răspunderea civilă se caracteriza prin trei cuvinte: universalism, individualism şi moralism.
A. Universalismul răspunderii civile era consacrat implicit de faptul că în art. 998 noul Cod Civil (art. 1382 noul Cod Civil fr.) a fost prevăzut principiul general propus de marele jurist francez Domat la începutul secolului al XVlI-lea, confonn căruia: „Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-1 repara”. Spre deosebire de alte coduri civile, cum este Codul civil gennan (BGB), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900, răspunderea civilă nu mai are caracter fragmentar; textul art. 998 noul Cod Civil rom. a instituit un principiu cu grad mare de generalitate care pennitea angajarea răspunderii civile a oricărei persoane pentru a repara orice fel de prejudiciu, principiu care s-a dovedit adaptabil marilor schimbări ce au intervenit în societate. De altfel, universalismul răspunderii civile rezultă şi din textele cu valoare de principiu ale art. 1349-1350 C. civ.
B. Individualismul răspunderii civile însemna că orice persoană răspunde individual pentru prejudiciul cauzat altuia; niciun text din vechiul Cod civil nu prevedea răspunderea colectivă sau de grup; aceasta corespundea realităţilor sociale şi economice din timpul redactării şi adoptării Codului civil francez, ale cărui dispoziţii l-au inspirat, uneori fară modificări, pe legiuitorul român imediat după unirea Principatelor; întreprinderile capitaliste erau persoane fizice sau cel mult societăţi de persoane în nume colectiv sau în comandită.
C. Moralismul răspunderii civile se reflecta prin aceea că în centrul său se afla culpa sau greşeala autorului faptei prejudiciabile sau a persoanei răspunzătoare; redactorii textelor în materie au văzut şi conceput răspunderea civilă ca o sancţiune aplicată pentru o faptă ilicită şi moralmente condamnabilă; culpa a fost şi a continuat să fie o condiţie necesară şi, în acelaşi timp, fundamentul răspunderii în toate ipotezele prevăzute de lege.
Schimbările care au intervenit în spaţiul european începând cu sfârşitul secolului a XlX-lea şi debutul secolului al XX-lea, până în zilele noastre, au influenţat şi chiar detenninat evoluţia răspunderii civile. în primul rând, este vorba de schimbările din viaţa socială la originea cărora s-a aflat revoluţia industrială, apoi revoluţia tehnico-ştiinţifică şi revoluţia informaţională de astăzi. Astfel, după scurtă vreme de la apariţia lor, căile ferate, automobilele şi apoi avioanele au intrat în viaţa cotidiană; utilizarea industrială de substanţe periculoase, fabricarea şi distribuirea comercială a diferitelor aparate susceptibile de explozii, incendii, otrăviri ale persoanelor, poluarea atmosferei şi a apelor etc. au dus la înmulţirea accidentelor de tot felul şi la cauzarea de prejudicii diferitelor persoane, mai ales prejudicii corporale. în majoritatea cazurilor, victimele acestor evenimente se aflau în imposibilitate absolută de a dovedi originea prejudiciului suferit şi culpa vreunei persoane. Iată de ce încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, juriştii au fost şi sunt chemaţi să rezolve de o manieră satisfăcătoare problema reparării acestor prejudicii. în acest scop, a fost necesară evadarea din interpretarea clasică şi tradiţională a textelor în materie ale Codului civil şi chiar adoptarea de noi reglementări pentru anumite domenii speciale.
în acelaşi timp, apariţia şi dezvoltarea asigurărilor de tot felul au bulversat echilibrul intern al sistemului tradiţional al răspunderii civile, deschizându-se calea colectivizării sau socializării riscurilor, concomitent cu dezvoltarea curentelor solidariste, având ca scop asigurarea securităţii şi a binelui material în contextul progresului economic şi creşterii bogăţiei generale; în această ambianţă, au fost propuse şi create mecanisme noi de indemnizare pentru anumite prejudicii care au avut drept consecinţă ceea ce se numeşte socializarea riscurilor şi declinul rolului atribuit în trecut culpei subiective. Mai mult decât atât, repararea unor prejudicii excepţionale este preluată în sarcina statului; în acest scop, prin lege se creează fonduri de garanţie sau indemnizare, care diferă de la ţară la ţară, cum sunt: fondul de garanţie pentru calamităţi agricole; fondul de garanţie pentru accidente de circulaţie; fondul de garanţie pentru victimele terorismului; fondul de garanţie pentru victimele poluării; fondul de garanţie pentru accidente de muncă etc.
Socializarea riscurilor a determinat declinul răspunderii individuale. De pildă, în cazul asigurărilor, acoperirea pagubelor se repartizează asupra tuturor asiguraţilor, plătitori de prime de asigurare, şi indirect în sarcina cumpărătorilor care plătesc preţurile diferitelor produse şi servicii în care sunt incluse uneori şi primele de asigurare. De asemenea, în situaţia asigurărilor sociale, plata pensiilor şi ajutoarelor sociale este suportată de către toţi cei care contribuie la fondurile de asigurări sociale; mai mult, dacă fondul de pensii este insuficient şi deficitul se completează de la bugetul statului, pensiile şi ajutoarele sociale se suportă în parte de către toţi plătitorii de taxe şi impozite. Tot astfel, prejudiciile care se acoperă direct de către stat din diferitele fonduri preconstituite, în realitate, sunt suportate în întregime de către toţi contribuabilii.
Socializarea riscurilor a făcut ca un număr mare de prejudicii să fie sau să poată fi reparate fară ca victima să desemneze o persoană responsabilă şi să dovedească vinovăţia cuiva. Astfel, răspunderea civilă încetează să fie exclusiv individuală şi fundamentată pe culpă sau vinovăţie; existenţa unui mozaic de sisteme şi mecanisme paralele de indemnizare a victimelor este de natură să modifice perspectivele răspunderii civile şi să o marginalizeze. în acelaşi timp, domeniul de aplicare a răspunderii civile întemeiată pe culpă este restrâns continuu de schimbările care intervin în ceea ce priveşte fundamentul său; astfel, sunt tot mai multe ipotezele în care răspunderea civilă este obiectivă, fară vinovăţie, fundamentată pe ideea de risc, în diferitele sale accepţiuni, pe culpa socială, pe ideea de garanţie şi altele.
Structura răspunderii civile în textele noului Cod civil
Sediul legal şi definiţiile răspunderii delictuale şi răspunderii contractuale.
Noul Cod civil reglementează principial răspunderea civilă în Cartea a V-a „Despre obligaţii”, titlul II „Izvoarele obligaţiilor”, fiindu-i consacrat Capitolul al IV-lea intitulat evocator „Răspunderea civilă”, structurat în şase secţiuni. în secţiunea I-a, alcătuită din două articole este stabilit, în primul rând, cadrul general al răspunderii civile delictuale (art. 1349) şi apoi este circumscrisă răspunderea contractuală, privită ca o consecinţă a neexecutării lato sensu a obligaţiilor pe care părţile contractante şi le-au asumat prin angajamentul lor contractual. De asemenea, secţiunea a Il-a, art. 1351-1356 reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în general, fară a deosebi după cum suntem în prezenţa răspunderii delictuale sau răspunderii contractuale. Secţiunile III-V sunt alcătuite din dispoziţii legale aplicabile exclusiv răspunderii delictuale. în schimb, reglementarea în detaliu a răspunderii civile contractuale este încadrată tot în Cartea a V-a, dar în titlul V, capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligaţiilor”, fară a deosebi obligaţiile în funcţie de izvorul lor, secţiunile I-IV, art. 1516-1548, cu preponderenţă în secţiunea a IV-a „Executarea prin echivalent” (art. 1530-1548).
Prin modul de organizare a acestor texte legale, nu prea diferit faţă de vechiul Cod civil, se poate uşor constata că redactorii lor au înţeles să menţină, prin formulări exprese, distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Astfel, existenţa acestor două regimuri de răspundere civilă, recunoscută de doctrina juridică şi de jurisprudenţă sub imperiul vechilor reglementări, astăzi abrogate, este consacrată expres în dispoziţiile mult mai clare ale noului Cod civil. Din economia acestor noi reglementări rezultă concepţia clasică, tradiţională despre finalitatea răspunderii civile, privită ca o răspundere eminamente reparatorie; astfel, deşi sunt supuse unor regimuri juridice sensibil diferite, în ambele branşe ale răspunderii civile - delictuală şi contractuală - este dominantă ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu injust cauzat altei persoane.
Răspunderea civilă delictuală este obligaţia prevăzută de lege în sarcina unei persoane, numită răspunzătoare, de a repara prejudiciul injust suferit de o altă persoană, căreia i-au fost încălcate drepturile sau interesele sale legitime, în afara unei legături contractuale. Această definiţie rezultă din economia textelor art. 1349 C. civ.
Răspunderea civilă contractuală este obligaţia debitorului contractual de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin fapta sa, constând în neexecutarea ilicită lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor datorate în temeiul contractului încheiat cu creditorul său. Prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor datorate contractual se înţelege executarea cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parţială. Definiţia formulată mai sus are ca temeiuri legale textele art. 1350 alin. (l)-(2) C. civ.
Teorii cu privire la situaţia juridică a celor două branşe ale răspunderii civile.
Între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală există importante asemănări şi unele deosebiri, mai ales de regim juridic, pe care le vom analiza la momentul potrivit. Existenţa asemănărilor şi deosebirilor dintre ele este motivul pentru care în doctrina de specialitate s-au purtat şi se mai poartă discuţii controversate în legătură cu situaţia lor juridică şi mai ales în ceea ce priveşte autonomia răspunderii contractuale în raport cu cea delictuală. Astfel, la începutul controverselor au fost expuse şi argumentate două teorii, opuse una celeilalte: teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile. De asemenea, în ultima vreme, căutându-se găsirea unei soluţii de echilibru între cele două teorii extreme şi considerate ireconciliabile, s-a conturat şi o teză sau teorie intermediară, eclectică.
A. Teoria dualităţii răspunderii civileSusţinătorii acestei teorii au considerat că între cele două răspunderi civile există deosebiri fundamentale, de esenţă şi ireductibile. Principala deosebire se află în originea lor diferită; originea răspunderii delictuale se află direct în lege, expresie a puterii şi voinţei publice iar originea răspunderii contractuale se găseşte în contract, adică în acordul dintre voinţele private ale părţilor contractante. Această dualitate de origine explică împrejurarea că răspunderea delictuală este destinată să asigure respectarea legii, adică a voinţei publice, iar scopul răspunderii contractuale constă în respectarea contractelor, a voinţelor private. De aceea, toate problemele răspunderii delictuale sunt de ordine publică şi pot fi rezolvate numai conform legilor imperative; dimpotrivă, cele ale răspunderii contractuale sunt de interes privat şi se rezolvă preponderent potrivit intereselor şi voinţelor părţilor contractante.
La această deosebire de origine, considerată principală, se adaugă şi alte diferenţe, cum sunt: capacitatea delictuală are o sferă mai largă decât capacitatea contractuală; în cazul răspunderii delictuale, reparaţia este integrală, iar în cazul răspunderii contractuale se limitează, de regulă, la valoarea prejudiciului previzibil etc. De asemenea, s-a mai afirmat că şi culpa delictuală se deosebeşte de culpa contractuală, în sensul că prima se antrenează pentru orice culpă şi uneori chiar fără culpă, iar cea de a doua numai în situaţia în care culpa are o anumită gravitate; la fel, în materie delictuală, culpa în principiu trebuie dovedită, până când în spaţiul contractual este, de regulă, prezumată.
B. Teoria unităţii răspunderii civile. Potrivit acestei teorii, între cele două ipostaze ale răspunderii civile nu există deosebiri de esenţă care să fie ireductibile. Fondatorul ei a atacat însăşi fundamentul teoriei dualităţii răspunderii civile. în acest sens s-a spus că obligaţia de reparare a prejudiciului nu este de esenţă diferită; astfel, obligaţia debitorului contractual de a plăti daune-interese, în cazul neexecutării contractului, este o obligaţie nouă născută tot de lege, neputând fi confundată cu obligaţia originară, iniţială născută din contract în sarcina sa. Pe cale de consecinţă, încălcarea oricărei obligaţii iniţiale, indiferent că este legală sau contractuală ori că prejudiciul este cauzat de debitorul contractual sau de un terţ, este, fără excepţie şi fără deosebire, un delict civil, o faptă ilicită; originea obligaţiei iniţiale încălcată este indiferentă; urmează că obligaţia de reparare a prejudiciului este, şi într-un caz şi în celălalt, o obligaţie legală. Şi, în continuare, argumentându-se unitatea de calificare a faptei cauzatoare de prejudiciu, s-a arătat că celelalte deosebiri, reţinute şi subliniate de partizanii teoriei dualiste, sunt cu totul lipsite de relevanţă şi importanţă pentru a susţine că există două răspunderi fundamental şi ireductibil diferite. Aşadar, în această concepţie integratoare, răspunderea civilă este întotdeauna şi fară excepţie delictuală.
C. Teoria intermediară sau eclectică. Creatorii acestei teorii şi-au declarat adeziunea, în principiu, la teoria dualităţii răspunderii civile, considerată din plecare ca un postulat, ce nu trebuie pus în cauză. Numai că, în acelaşi timp, au arătat că această dualitate nu poate fi fundamentală. Astfel, se admite că răspunderea contractuală nu este un simplu efect al contractului; de asemenea, se afirmă că răspunderea delictuală este un izvor autonom de raporturi obligaţionale. In ambele cazuri, s-a admis că o obligaţie iniţială - contractuală sau legală - a fost încălcată şi că această încălcare -faptă ilicită - se află la originea unei noi obligaţii, aceea de a repara prejudiciul cauzat. Prin urmare, atât în cazul răspunderii delictuale, cât şi a celei contractuale, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este diferită de obligaţia iniţială încălcată, obligaţie care putea fi, după caz, legală sau contractuală. Cu toate că se recunoaşte existenţa celor două feluri de răspundere civilă - delictuală şi contractuală - această dualitate nu se traduce într-o diferenţă de natură fundamentală între ele încât să se spună că ar fi vorba de două instituţii distincte şi autonome. Aşa cum afirma unul dintre reprezentanţii concepţiei în discuţie: „ştiinţific, nu există două răspunderi, ci două regimuri de răspundere”. După cum se poate observa, această teorie are meritul de a realiza un echilibru necesar între cele două teorii sau concepţii extreme, fiind acceptată de majoritatea autorilor francezi.
în concluzie şi în sinteză, confonn teoriei intennediare, există o singură răspundere civilă, privită ca instituţie a dreptului privat, înăuntrul căreia se disting două branşe, răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală; între cele două manifestări ale răspunderii civile există câteva indiscutabile deosebiri de regim juridic, care însă nu sunt de esenţă şi de aceea nu pot fi opuse sistematic una celeilalte; ele au importante puncte comune care le determină să joace un indiscutabil rol complementar. Aşa se face că regimul juridic al răspunderii delictuale este considerat de drept comun, iar regimul juridic al răspunderii contractuale are caracter special, derogator.
Această construcţie juridică intennediară este, în opinia noastră, un câştig al doctrinei de specialitate, fiind acceptată de majoritatea autorilor francezi.
Deosebirile dintre cele două regimuri juridice sunt uneori greu de decelat. Aceasta cu atât mai mult în zilele noastre când există situaţii tot mai numeroase în care domeniul de aplicare a răspunderii contractuale tinde să fie restrâns, având loc ceea ce se numeşte a fi „fagocitarea răspunderii contractuale de către răspunderea delictuală”, fenomen determinat şi explicat de un reflux semnificativ de obligaţii legale accesorii unor categorii de contracte, cum sunt: obligaţia de informare, obligaţia de securitate, obligaţia de precauţiune, a căror nerespectare dă naştere îndatoririi de indemnizare a daunelor cauzate injust unei persoane. Aşa de pildă, este cazul răspunderii civile a profesioniştilor (comercianţi, medici, avocaţi, notari, executori judecătoreşti etc.), care se afirmă că se conturează ca o răspundere de tipul al treilea, nefiind nici contractuală şi nici delictuală, ci specială şi complementară celor două regimuri juridice cunoscute de reparare a unui prejudiciu. Ea poartă denumirea de „răspundere civilă a profesioniştilor sau profesională”.
Concepţia adoptată de doctrina juridică şi jurisprudenţă din ţara noastră.
De la început trebuie să reţinem că dezbaterile şi controversele din doctrina juridică franceză cu privire la problema pe care o analizăm au avut ecou, mai mult sau mai puţin, şi în doctrina românească. Studiul atent al lucrărilor în materie ale autorilor noştri ne arată că cei mai semnificativi dintre ei susţin, în diverse formulări, teoria sau concepţia intermediară, cu precizarea că cele două teorii clasice par să fie exagerate. Ne raliem şi noi fară rezerve acestei teorii, însuşindu-ne afirmaţia metaforică a unui faimos autor român din secolul trecut, în sensul că răspunderea civilă este în esenţa sa „un trunchi comun” din care, în ceea ce priveşte regimul său juridic, se desprind două ramuri: delictuală şi contractuală. Regimul juridic al răspunderii delictuale este regimul de drept comun, până când regimul juridic al răspunderii contractuale este special, adică cu caracter derogator. De aici şi consecinţa că în toate ipotezele în care nu se aplică regimul special al răspunderii contractuale vor opera normele care alcătuiesc regimul juridic de drept comun, care este cel al răspunderii delictuale, indiferent de originea şi etiologia obligaţiei încălcate. Acesta este motivul pentru care în doctrina franceză s-a propus ca răspunderea civilă căreia i se aplică regimul general sau de drept comun să se numească „răspundere extracontractuală”, sintagmă care are un înţeles mult mai larg şi cuprinzător decât expresia „răspundere delictuală”. Urmează că dualitatea răspunderii civile este admisă strict numai din perspectiva regimului juridic sensibil diferit sub aspect pur tehnic al răspunderii contractuale în raport cu răspunderea delictuală sau extracontractuală, aceasta din urmă fiind aplicabilă în toate situaţiile în care o persoană este obligată de lege să repare un prejudiciu injust suferit de o altă persoană în afara oricărei legături juridice contractuale.
în concluzie, se poate afirma că răspunderea civilă în dreptul nostru alcătuieşte în esenţa sa o singură instituţie juridică cu două regimuri juridice sensibil diferite; altfel spus, este unică şi neunitară. Aşa se face că redactorii noului Cod civil au înţeles să-şi însuşească această concepţie cu privire la structura răspunderii civile; astfel că în textele legale în materie se obiectivează, în funcţie de criteriul regimului juridic, cunoscuta dihotomie: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Regimul juridic al răspunderii civile delictuale este general şi se aplică ori de câte ori legea nu prevede reguli speciale pentru anumite situaţii, iar regimul juridic al răspunderii contractuale este special şi derogator de la cel general sau de drept comun.
