Răspunderea civilă şi răspunderea penală
| Comentarii |
|
răspunderea civilă şi răspunderea penală, Destine paralele. Destine legate sau conjugate.
Destine paralele.
Multă vreme, după apariţia răspunderii juridice, formă a răspunderii sociale, răspunderea civilă şi răspunderea penală se confundau, pentru motivul că ideea de reparaţie era identică cu aceea de pedeapsă. în dreptul roman nu s-a făcut niciodată o distincţie clară şi completă între ele. De asemenea, în vechiul drept european din Evul Mediu timpuriu această distincţie era ignorată, aplicându-se ceea ce se numeşte compoziţia legală, în sensul că plata ce trebuia făcută victimei pentru orice faptă ilicită avea dublul rol de pedeapsă şi reparaţie. Separarea lor a început şi s-a dinamizat în perioada Renaşterii Europene, astfel încât răspunderea civilă s-a detaşat complet şi a devenit de sine stătătoare la Revoluţia franceză din 17891, iar în Ţările Române la debutul secolului al XlX-lea, odată cu reglementarea ei în Codul lui Calimach (1817) în Moldova şi respectiv în Legiuirea Caragea (1818) în Ţara Românească, ceea ce s-a desăvârşit prin Codul civil român, intrat în vigoare la 1 decembrie 18652.
Aşadar, se poate spune că răspunderea civilă şi răspunderea penală, în epoca modernă, sunt cele două feluri iniţiale ale răspunderii juridice, de cea mai mare importanţă în trecut şi astăzi, în jurul cărora gravitează întreaga problematică a asigurării ordinii de drept.
Destinul lor paralel îşi găseşte explicaţia în deosebirile care rezultă din individualitatea şi specificitatea fiecăreia. Aceste deosebiri îşi au principala explicaţie, fară însă a absolutiza, în scopul sau finalitatea lor diferită. Răspunderea civilă clasică, numită reparatorie, are ca scop repararea prejudiciilor injust cauzate persoanelor fizice şi persoanelor juridice; dimpotrivă, răspunderea penală are ca principală finalitate pedepsirea, în interes general, a persoanelor care săvârşesc fapte periculoase pentru ordinea publică şi pentru viaţa socială, fapte prevăzute de legea penală, care se numesc infracţiuni; în alţi termeni, răspunderea civilă se îndreaptă împotriva patrimoniului persoanei răspunzătoare, în timp ce răspunderea penală urmăreşte pedepsirea infractorului şi deci se îndreaptă, de regulă, împotriva persoanei făptuitorului, pedeapsa având caracter personal. De aici rezultă că:
a) răspunderea civilă este un principiu general cu o sferă largă de aplicare. Izvorul său constă în orice faptă ilicită sau alt fapt juridic prin care s-a cauzat injust un prejudiciu cert sau cel puţin potenţial unei sau unor persoane. Răspunderea penală se bazează în schimb pe principiul legalităţii incriminării; ea se poate angaja numai în cazul săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte prevăzută şi sancţionată de legea penală, potrivit adagiului „milhim crimen sine lege, nulla poena sine lege ”;
b) întinderea răspunderii civile reparatorii se stabileşte în funcţie de valoarea prejudiciului cauzat, independent, de regulă, de forma şi gradul vinovăţiei; de asemenea, sunt numeroase ipoteze în care răspunderea civilă este obiectivă, fară vinovăţie, cum sunt: răspunderea pentru fapta altuia (art. 1372-1374 Noul Cod Civil), răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri (art. 1375-1377
C. civ.), răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 noul Cod Civil), răspunderea pentru prejudiciul cauzat de defectele produselor (Legea nr. 240/2004) etc. Răspunderea penală se antrenează în funcţie de gravitatea faptei şi de forma şi gradul vinovăţiei, cu excepţia unor infracţiuni care, prin definiţie, pot fi săvârşite numai cu intenţie, cum este furtul sau abuzul de funcţie;
c) răspunderea civilă este, în principiu, patrimonială, constând în obligaţia de a repara prejudiciul suferit de victimă ori, după caz, în obligaţia de a plăti o sumă de bani sau de a efectua anumite lucrări pentru a preîntâmpina şi reduce riscurile care pun în pericol viaţa, sănătatea oamenilor şi mediul natural; în primul caz, răspunderea civilă este reparatorie, în cel de al doilea caz este vorba de răspunderea preventivă. In ambele situaţii, ea produce efecte asupra persoanei chemată de lege să răspundă numai indirect, prin mijlocirea efectelor negative care se produc în patrimoniul său. Aşa fiind, răspunderea civilă se transmite, de regulă, la succesori. Răspunderea penală are, în principiu, caracter nepatrimonial; de aceea, decesul infractorului sau, după caz, încetarea persoanei juridice făptuitoare face ca răspunderea penală să înceteze de plin drept ori să nu se poată angaja; este însă de reţinut că sunt şi situaţii când pedeapsa penală este de natură patrimonială, cum ar fi amenda şi confiscarea specială, în legătură cu care se discută dacă pot trece în sarcina şi patrimoniul succesorului sau succesorilor;
d) capacitatea persoanelor fizice de a răspunde civil se dobândeşte la vârsta de 14 ani, în materie delictuală, ori 18 ani, în materie contractuală, cu unele excepţii (art. 38-41, art. 1366, art. 1368 noul Cod Civil). Legile penale prevăd că minorul sub 14 ani nu răspunde penal; în schimb, minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a lucrat cu discernământ; minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, fiind prezumat de lege că are discernământ;
e) acţiunea în răspunderea civilă este la dispoziţia persoanei care a suferit prejudiciul cauzat injust; nimic nu împiedică părţile să convină asupra reparaţiei sau comportamentului persoanei răspunzătoare pentru ca victima să primească satisfacţie, fiind vorba de drepturi şi interese particulare. în schimb, acţiunea penală se exercită din oficiu de către Ministerul Public; de la această regulă există şi excepţii, expres şi limitativ prevăzute de lege, când procesul penal poate pomi numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; de asemenea, răspunderea penală se stabileşte întotdeauna prin hotărârea instanţei de judecată competente, neputând fi antrenată şi aplicată prin convenţia dintre infractor şi victimă.
Destine legate sau conjugate.
Deosebirile prezentate în sinteză mai sus, precum şi altele care pot fi puse în discuţie sunt dovezi ale evoluţiei răspunderii civile spre autonomizarea ei în raport cu răspunderea penală, până acolo încât ne-am permis să afirmăm că au destine paralele. în realitate lucrurile nu se prezintă chiar aşa. Un examen serios al raporturilor dintre ele dintotdeauna ne oferă posibilitatea să constatăm că aceste raporturi au fost, sunt şi vor fi complexe. Este suficient să amintim faptul că încă din secolul al XlX-lea, jurisprudenţă a consacrat principiul autorităţii absolute a lucrului judecat în penal asupra civilului, în acele ipoteze în care fapta ilicită civilă care a cauzat prejudiciul este în acelaşi timp şi infracţiune; acest principiu operează atunci când victima prejudiciată se adresează printr-o cerere separată instanţei civile pentru condamnarea pârâtului la reparaţie, problemă asupra căreia este necesar să revenim la punctul următor unde vom aborda cumulul răspunderii civile cu răspunderea penală.
Mai mult, în actualul context social, asistăm la un interesant fenomen de apropiere între cele două răspunderi, având loc ceea ce se afirmă a fi o bulversare a fundamentelor şi orientării generale ale sistemului represiv în mai multe state europene şi în parte chiar şi în ţara noastră. Apropierea dintre cele două răspunderi poate fi sesizată sub următoarele aspecte şi elemente:
a) este cunoscut că răspunderea civilă se poate antrena deopotrivă în sarcina persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, fară deosebire. în schimb, până de curând, în urmă cu trei sau patru decenii, în ţara noastră s-a susţinut că numai persoanele fizice pot fi subiect activ al unei infracţiuni şi că deci, numai în sarcina lor se poate angaja răspunderea penală; în prezent însă, această soluţie a fost părăsită, admiţându-se şi răspunderea penală a persoanelor juridice, la început propusă de doctrină şi apoi consacrată legislativ; dreptul penal român nu face excepţie; reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul nostru s-a realizat prin Legea nr. 278/2006, având ca model reglementarea belgiană în materie; de asemenea, ea se regăseşte şi în noul Cod penal a cărui intrare în vigoare este iminentă;
b) în spaţiul dreptului civil se admite de peste un secol existenţa unor ipoteze de răspunderea obiectivă, fară vinovăţie, fiind abandonată concepţia răspunderii subiective în exclusivitate şi fară excepţii. în ceea ce priveşte dreptul penal, asistăm astăzi la o tendinţă tot mai manifestă în unele state europene spre admiterea unei răspunderi penale obiective. De pildă, în Franţa se vorbeşte de o răspundere penală pentru risc în cazul infracţiunilor aşa-zise contravenţionale sau materiale;
c) în dreptul civil este reglementată şi amplu analizată răspunderea pentru fapta altuia. în ultima vreme, în dreptul penal francez este admisă şi multiplicată răspunderea penală pentru altul, ceea ce în urmă cu câteva decenii era de neconceput; exemplul cel mai frecvent este răspunderea penală a conducătorilor sau managerilor de întreprindere;
d) hibridarea unor sancţiuni penale care devin pedepse cu scop indemnitar sau sancţiuni reparatorii pentru anumite fapte penale; aşadar, ele au dublă funcţie: punitivă şi de indemnizare. în acest sens, în doctrina franceză se dau câteva exemple: infracţiunile în materie de urbanism se pedepsesc cu demolarea şi repunerea victimei în situaţia anterioară; amenzile cominatorii care se aplică în cazul infracţiunilor în domeniul protecţiei mediului. Pe de altă parte, răspunderea civilă, mai ales cea preventivă, are uneori şi o funcţie de reglare a comportamentelor diferitelor persoane.
Aceste tendinţe de apropiere între cele două răspunderi juridice ne relevă faptul că frontierele dintre ele sunt adânc corodate, cu riscul de a ne întoarce la confuzia originară dintre reparaţie şi pedeapsa represivă.
266. Cumulul răspunderii civile cu răspunderea penală. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pentru instanţa civilă. Cele două feluri de răspundere juridică pot fi cumulate antrenându-se, deopotrivă, simultan sau succesiv, răspunderea penală şi răspunderea civilă. Datorită scopului lor diferit, angajarea uneia nu exclude şi angajarea celeilalte. Cumulul are loc numai în acele ipoteze în care fapta ilicită civilă este, în acelaşi timp, şi infracţiune. Desigur este cazul acelor fapte penale prin care se cauzează un prejudiciu injust altuia; este de reţinut că sunt şi fapte penale sau infracţiuni de pericol care nu cauzează nimănui un prejudiciu şi deci nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile.
Cumulul celor două răspunderi este o dovadă în plus că ele au un destin conjugat pentru a se putea restabili ordinea de drept.
în situaţia în care printr-o faptă ilicită care este infracţiune se cauzează un prejudiciu, persoana păgubită are dreptul de a alege între două posibilităţi pentru a obţine condamnarea persoanei răspunzătoare la reparaţie. Astfel, confonn art. 14 din vechiul Cod de procedură penală, acţiunea în repararea prejudiciului poate fi alăturată acţiunii penale, pentru a fi soluţionată de către instanţa penală. într-o astfel de ipoteză, se spune că victima se constituie parte civilă în procesul penal. Soluţionarea acţiunii în reparaţie de către instanţa penală prezintă pentru partea civilă unele avantaje evidente prin caracterul rapid şi mai puţin costisitor al procedurii penale, precum şi prin largile posibilităţi de probă. Desigur că pentru ca victima să poată introduce acţiunea civilă în procesul penal înainte de toate este necesar ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare.
Victima infracţiunii are însă posibilitatea, în acelaşi scop, de a introduce o acţiune civilă, separată de cea penală, la o instanţă civilă pentru a fi soluţionată după regulile procesului civil. Precizăm însă că dacă victima s-a constituit parte civilă în procesul penal, de regulă, ea nu mai are dreptul de a promova ulterior o acţiune separată cu acelaşi obiect la instanţa civilă, confonn principiului electa una via, non datur recursus ad alteram. O astfel de posibilitate există numai când instanţa penală a lăsat acţiunea civilă nesoluţionată ori dacă victima solicită repararea unor pagube pe alt temei juridic ori pagube care s-au produs sau au fost descoperite după pronunţarea hotărârii penale definitivă şi irevocabilă (art. 20 C. pr. pen.).
Dacă victima a optat pentru acţiunea directă şi separată promovată la instanţa civilă, înainte de rezolvarea cauzei penale printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, practic se ridică mai multe probleme care se soluţionează după unnătoarele reguli:
a) judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă şi irevocabilă a cauzei penale [art. 19 alin. (2) C. pr. pen.]; această regulă se exprimă printr-un adagiu cunoscut „penalul ţine în loc civilul” şi este stabilită pentru faptul că hotărârea instanţei penale are, în principiu, autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile şi de aceea trebuie să se evite pronunţarea unor hotărâri contradictorii;
b) hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia [art. 22 alin. (2) C. pr. penală]; în schimb, hotărârea instanţei civile, dacă procesul civil s-a finalizat înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la cele arătate [art. 22 alin. (2) C. pr. pen.].
Este de subliniat că numai hotărârea definitivă şi irevocabilă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile; ordonanţele procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale nu sunt învestite cu o astfel de autoritate.
Pe cale de consecinţă, dacă instanţa penală a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă de condamnare a autorului infracţiunii, în temeiul principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei penale asupra civilului, instanţa civilă, după repunerea cauzei pe rol, va fi ţinută să-l oblige pe cel răspunzător la repararea prejudiciului cauzat reclamantului. în sens invers, ar trebui ca atunci când instanţa penală îl achită pe inculpat sau pronunţă încetarea procesului penal, hotărârea din penal să aibă autoritate de lucru judecat în civil şi, pe cale de consecinţă, instanţa civilă să dispună respingerea acţiunii reclamantului; lucrurile însă se prezintă diferit, din acest punct de vedere, autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei penale având limitele sale.
înainte însă de a releva aceste limite, este necesar să arătăm că atunci când achitarea inculpatului în procesul penal s-a pronunţat pentru că fapta nu există ori există, dar nu a fost săvârşită de inculpat, instanţa civilă va respinge acţiunea în reparaţie promovată de reclamant. în toate celelalte cazuri de achitare (fapta săvârşită de inculpat nu este prevăzută şi sancţionată de legea penală) sau dacă procesul penal a încetat - amnistie, prescripţie -, hotărârea instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat în civil, deoarece în asemenea ipoteze nu este exclusă întrunirea condiţiilor de existenţă şi angajare a răspunderii civile care pot fi constatate de instanţa civilă. De altfel, în această privinţă, art. 1365 noul Cod Civil, în legătură cu efectele hotărârii penale, dispune: „Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite”. Aşadar, în toate situaţiile de acest fel instanţa civilă este liberă să cerceteze şi să constate dacă sunt sau nu întrunite condiţiile răspunderii civile şi să oblige sau nu pe pârât la repararea prejudiciului injust suferit de reclamant.
In final trebuie precizat că problema autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei penale în faţa instanţei civile nu se pune atunci când acţiunea civilă în repararea prejudiciului nu se întemeiază pe o faptă ilicită care este infracţiune. Bunăoară, dacă reclamantul solicită instanţei civile obligarea pârâtului la repararea prejudiciului invocând răspunderea pentru lucruri, răspunderea pentru animale, pentru ruina edificiului, pentru defectele unui produs etc., adică atunci când prejudiciul se susţine că are o altă etiologie decât fapta penală a pârâtului, hotărârea instanţei penale este lipsită de orice autoritate sau putere de lucru judecat în faţa instanţei civile;
c) prescripţia dreptului la acţiunea în răspundere civilă şi prescripţia răspunderii penale sunt reglementate diferit. între ele există importante deosebiri. Dintre acestea amintim diferenţele de reglementare care se constată în ceea ce priveşte întinderea tennenelor de prescripţie şi momentul din care încep să curgă. De multe ori termenele de prescripţie ale răspunderii penale sunt mai lungi şi încep să curgă la un alt moment decât în cazul răspunderii civile. De aici pericolul ca termenul de prescripţie a acţiunii în răspundere civilă să se împlinească înainte de a se prescrie răspunderea penală. Problema a fost rezolvată prin textul art. 1394 noul Cod Civil, care dispune cu claritate: „In toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă”.
Cumulul celor două răspunderi juridice, precum şi raporturile dintre ele rezultate din autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei penale în faţa instanţei civile sunt de natură a susţine afirmaţia noastră în sensul că pe lângă destinele lor paralele ele au şi destinate legate sau conjugate.
SOTUL MEU A BAGAT DIVORTUL DE MINE SI IMPREUNA AVEM UN MINOR DE 2 ANI. SI-A ANGAJAT UN AVOCAT SI A SPUS CA MA DA LA PENAL. AM INTRAT PE SITE SI AM VAZUT CA SUNT LA CIVIL PENAL. VA ROG DIN SUFLET SA-MI SPUNETI CE INSEAMNA CIVIL PENAL, EU NU IMI POT PERMITE UN AVOCAT.
ASTEPT RASPUNSUL DVS.
VA MULTUMESC!
CUSTIMA SI RESPECT,
MARIANA