Plata nedatorată
| Comentarii |
|
plata nedatorată, Definiţie şi reglementare, Condiţiile plăţii nedatorate - A. Existenţa unei plăţi în sens obiectiv. B. Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. C. Relativitatea condiţiei ca plata să fie făcută din eroare.
Definiţie şi reglementare.
Prin plată înţelegem executarea în natură a unei obligaţii care are ca obiect o prestaţie pozitivă, ce poate fi de a da sau a face. Conform art. 1469 alin. (2) Noul Cod Civil: „Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei”. Orice plată presupune existenţa unei datorii (art. 1470 noul Cod Civil). Dacă această datorie nu există, consecinţa este logică, plata trebuie să fie restituită celui care a facut-o, fiind fară cauză, adică nedatorată. în acest sens, art. 1341 alin. (1), prevede: „cel ce plăteşte fară a datora are dreptul la restituire”. Dacă restituirea nu se face voluntar de cel ce a primit plata nedatorată, creditorul poate recurge la o acţiune în justiţie, numită „în repetiţiune”: în dreptul roman purta numele de condictio indebiti. Reglementarea plăţii nedatorate şi a consecinţelor acesteia este cuprinsă în art. 1341-1344 noul cod civil care formează secţiunea a 2-a (intitulată „Plata nedatorată”) a Capitolului III din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”).
Plata nedatorată poate fi definită: un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul’. Legiuitorul prevede o variantă simplificată a acestei figuri uridice: „Cel care plăteşte fară a datora are dreptul la restituire” [art. 1341 alin. (1) noul Cod Civil]. Faptul plăţii nedatorate dă naştere unui raport de obligaţii în temeiul căruia cel care a plătit este creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei executate, iar cel care a primit plata este debitorul aceleiaşi obligaţii. Creditorul se numeşte solvens, iar debitorul se numeşte accipiens, după modelul denumirii părţilor din mecanismul general al plăţii.
Condiţiile plăţii nedatorate.
Pentru naşterea obligaţiei de restituire, plata nedatorată trebuie să îndeplinească anumite condiţii. în doctrina anterioară intrării în vigoare a actualului cod, se punea accentul pe condiţia ca cel ce plăteşte să se afle în eroare. în noua reglementare (inspirată de C. civ. Quebec care adoptase deja noutăţile unei jurisprudenţe îndelungate, franceze şi canadiene în legătură cu condiţiile fundamentale ale acţiunii în restituirea plăţii nedatorate), această condiţie este semnificativ relativizată, dar nu este înlăturată. în esenţă, credem că, şi în noua reglementare, condiţiile sunt aproximativ aceleaşi, dar puse în valoare în cu totul altă manieră: să existe o plată, plata să fie nedatorată, uneori, să existe o eroare.
A. Existenţa unei plăţi în sens obiectiv. Plata făcută trebuie să constea în remiterea unei sume de bani, a unui bun individual determinat ori determinat prin caractere generice. Când este vorba de prestaţia de a da (în sens larg), este evidentă aplicabilitatea noţiunii de plată nedatorată. Atunci când plata are ca obiect executarea unei prestaţii de a face, cum ar fi confecţionarea sau repararea unui bun, în doctrina anterioară codului se susţinea că izvorul obligaţiei de restituire este îmbogăţirea fară justă cauză şi nu plata nedatorată. Astăzi, nimic nu îndreptăţeşte o asemenea optică. De altfel, o asemenea optică nu era îndreptăţită nici în condiţiile vechiului cod la nivel principial. Repetiţiunea se aplică pe acelaşi temei şi în cazul altor obligaţii decât cele de a da - adică şi în cazul celor de a face. Desigur însă că, anumite obligaţii de a face nu se pot restitui în natură ceea ce face ca acţiunea în restituire să nu poată fi tipică. Oricum, ideea de plată trimite la executarea oricărui tip de prestaţie (J. Flour, J.L. Aubert, op. cit., p. 21, nr. 19; Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 560 şi urm., nr. 1042; I. Defrenois-Souleau, La repetiton de I'indii objectif. Pour une appliation sans erreur de Varticle 1376 du Code civil, în RTDCiv. 1989, p. 243 şi unu., nr. 22 şi urni.). Art. 1341 alin. (1) noul Cod Civil vorbeşte doar de o plată care nu este datorată şi trimite astfel la prevederile art. 1469 şi urm. referitoare la plată. între acestea, regăsim toate prestaţiile în cadrul art. 1480-1498 noul Cod Civil, inclusiv diverse versiuni ale obligaţiilor de a face. De exemplu, nu se poate admite că, dacă predarea unui bun a fost efectuată fără temei, nu se poate cere restituirea în virtutea regulilor plăţii nedatorate. Efectuarea unei lucrări cu convingerea că există obligaţia efectuării lor, trebuie să permită repunerea în situaţia anterioară. Cu toate acestea, restituirea propriu-zisă este uneori dificil de avut în vedere şi tocmai de aceea, de cele mai multe ori este preferabilă analiza prestaţiilor de a face nedatorate în contextul îmbogăţirii fară justă cauză.
Singura situaţie în care nu se poate pune problema restituirii, ci doar aceea a repunerii părţilor în situaţia anterioară este cea a prestaţiilor de a nu face - caz în care nu se poate pune logic problema restituirii.
Totodată, efectuarea plăţii, ca fapt material, trebuie, în principiu, să fie dublată şi de elementul său intenţional. Aceasta înseamnă că solvens este necesar să facă plata cu voinţa fermă de a stinge o datorie. In cazul în care executarea prestaţiei s-a făcut fară intenţia de a plăti o datorie, ci cu alt titlu, se poate considera ca are valoarea unui împrumut sau constituie o donaţie. Tocmai de aceea, art. 1341 alin. (2) noul Cod Civil prevede că nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. în plus, paragraful următor mai prevede şi că „se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie”.
B. Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. înseamnă că între cel care a făcut plata, solvens, şi cel care a primit plata, accipiens, să nu existe raportul juridic de obligaţii a cărui stingere se unnăreşte prin plata efectuată. Pentru mai multă precizie, din acest punct de vedere, relevăm faptul că, plata nedatorată poate avea un caracter absolut sau un caracter relativ.
Inexistenţa absoluta sau obiectivă a unui temei al plăţii face ca şi plata să fie nedatorată. Caracterul absolut constă în absenţa oricărei obligaţii. Ne întâlnim cu o asemenea situaţie când, de exemplu, atunci când datoria este imaginară (există doar în reprezentarea debitorului), dar şi atunci când avem de a face cu o datorie anterior stinsă de către debitor şi replătită de către moştenitorul său care nu mai găseşte chitanţa care probează plata, ca şi în numeroasele cazuri de plată a unor impozite şi taxe care de fapt şi de drept nu sunt datorate. De exemplu, în ipoteza în care notarul public stabileşte în mod greşit o obligaţie de plată a unui impozit pe transferul dreptului de proprietate, fără ca o asemenea obligaţie să existe; sau când solvens achită o contribuţie la sistemul asigurărilor de sănătate fără ca aceasta să fie datorată etc.
Plata nedatorată are caracter relativ sau subiectiv' atunci când ceea ce s-a plătit nu forma obiectul obligaţiei dintre solvens şi accipiens sau când obligaţia concretă a cărei stingere s-a urmărit prin executarea acelei prestaţii nu exista între părţi, fară a fi exclusă existenţa unei alte obligaţii de altă natură. Se întâlneşte o asemenea situaţie atunci când, executorul testamentar, de exemplu, achită unui legatar o altă datorie decât cea reală a succesiunii faţă de acesta, predă un legat unui legatar aparent, sau predă un alt legat decât cel datorat, precum şi în toate situaţiile în care plata s-a făcut unei alte persoane decât cea a veritabilului creditor - de exemplu, persoanei care se prezintă public ca deţinând această calitate fară a o deţine în realitate (cazul reprezentantului aparent al creditorului).
Acţiunea în repetiţiune este admisibilă, indiferent de caracterul absolut sau relativ al plăţii nedatorate. Cu toate acestea, astfel cum vom observa, distincţia este extrem de utilă pentru punerea în valoare a condiţiei erorii lui solvens.
Cu toate acestea, trebuie considerat că executarea obligaţiei naturale nu intră intr-o asemenea categorie. Ea este o datorie care există - astfel încât nu poate fi considerată plată nedatorată executarea unei obligaţii naturale. Deşi aceste obligaţii nu pot fi executate silit, totuşi, odată executate voluntar, restituirea lor nu mai poate fi solicitată. De aceea, art. 1471 noul Cod Civil (text plasat în cadrul dispoziţiilor generale privind plata) prevede că „restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.” Sintagma „de bunăvoie” semnifică doar că solvens trebuie să fi efectuat plata cu intenţia de a stinge o datorie. Dacă el de exemplu, nu avea cunoştinţă de faptul că creditorul obligaţiei naturale nu are posibilitatea de a-1 executa silit, plata rămâne în continuare valabilă, excepţia indicată de textul legal fiind pe deplin aplicabilă. Exact acelaşi model este utilizat şi la plata datoriei prescrise [art. 2506 alin. (3) noul Cod Civil]. Aceeaşi abordare trebuie avută în vedere şi în ipoteza executării voluntare a unei obligaţii prescrise. Confonn art. 2506 alin. (3) noul Cod Civil (text plasat în cadrul dispoziţiilor privind prescripţia), „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.”
De asemenea, nici executarea înainte de termen a prestaţiei care este obiect al unei obligaţii cu termen suspensiv de executare nu poate fi incluse în categoria plăţii nedatorate. Astfel, confonn art. MMnoul Cod Civil (text cuprins în reglementarea termenului suspensiv) se prevede că: „Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.”
C. Relativitatea condiţiei ca plata să fie făcută din eroare. Trebuie aşadar, ca solvens să fi făcut plata în credinţa greşită că este debitorul lui accipiens. In vechiul Cod civil, această condiţie era prevăzută expres.Art. 993 din vechiul Cod civil preciza că: „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept la repetiţiune în contra creditorului”. în mod raţional, noua reglementare a renunţat parţial la ea. Vom face câteva precizări.
în primul rând, plata presupune şi o componentă voliţională şi anume intenţia de a executa obligaţia pentru stingerea unei datorii. Dacă această componentă nu există, nu putem vorbi de o plată, ci eventual de o liberalitate care nu mai este însă supusă restituirii [art. 1341 alin. (2) noul Cod Civil]. Pentru a simplifica identificarea acestei condiţii, art. 1341 alin. (2) noul Cod Civil instituie o prezumţie relativă că o plata făcută se prezumă că este făcută cu intenţia de a stinge o datorie proprie. Importanţa prezumţiei rezultă din faptul că nu poate fi prezumată intenţia liberală, ci numai intenţia de stingere a unei datorii. Altfel, orice plată nedatorată putea fi considerată o liberalitate, ceea ce nu era admisibil. În vechiul context legal (C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 111) se considera că o plată făcută fară intenţia de a stinge o datorie, prezumă intenţia liberală a lui solvens sau dacă nu, existenţa unei gestiuni de afaceri. Această optică este astăzi contestată deoarece pe motiv că nu mai corespunde standardelor societăţii de astăzi (cel puţin în privinţa intenţiei liberale care ar putea fi dedusă dintr-o asemenea plată). A se vedea, în acest sens, Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 891, nr. 964.
Existenţa acestei condiţii este relativ necesară pentru admisibilitatea acţiunii în repetiţiune, deoarece eroarea lui solvens are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza prestaţiei executate. în acest sens, eroarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) numai solvens trebuie să fi fost în eroare; existenţa sau absenţa erorii lui accipiens nu prezintă nicio relevanţă. Atunci când plata nedatorată se face printr-un reprezentant, este suficient ca numai reprezentantul să se fi aflat în eroare. Pe de altă parte, eroarea solvensului poate să fie şi provocată. dolul este deci asimilat acestei situaţii. Pe de altă parte, dacă plata se face printr-un reprezentant, este suficient ca reprezentantul să se fi aflat în eroare;
b) eroarea să fi avut caracter determinant, în sensul că în lipsa ei solvens nu ar fi făcut plata.
Dacă solvens a ştiut, atunci când a făcut plata, că nu datorează nimic lui accipiens, plata poate fi uneori considerată valabilă, fiind posibilă probarea unei liberalităţi (dar ea nu poate fi prezumată, ci trebuie probată), confirmarea unei obligaţii anulabile (cu condiţia să se probeze cunoaşterea cauzei de nulitate relativă) sau plata datoriei altuia. în astfel de ipoteze, solvens nu are dreptul de a cere restituirea plăţii.
Relativitatea acestei condiţii este atestată de numeroasele excepţii în care nu mai este necesară îndeplinirea condiţiei sau chiar mai mult, plata poate fi restituită chiar dacă se dovedeşte că solvens ştia că nu este datorată nicio plată şi totuşi a făcut o plată. Excepţiile reţinute golesc practic de conţinut condiţia erorii. Astfel, condiţia erorii celui care a făcut plata nu este necesară:
a) dacă suntem în prezenţa unei inexistenţe absolute sau obiective a temeiului plăţii*. O soluţie contrară acesteia ar duce la concluzia că, efectuarea oricărei plăţi trebuie considerată ca fiind făcută cu intenţie liberală dacă nu era cumva datorată;
b) dacă suntem în prezenţa unei obligaţii care ulterior a fost desfiinţată (este vorba de cazurile care în general atrag o restituire a prestaţiilor, o repunere a părţilor în situaţia anterioară: nulitatea absolută sau relativă a contractului sau actului unilateral izvor de obligaţii, rezoluţiunea contractului, admiterea unei căi de atac prin care se desfiinţează retroactiv efectele unei hotărâri judecătoreşti eventual executate, împlinirea unei condiţii rezolutorii etc.). în realitate, astfel cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate, avem de a face cu un caz particular de inexistenţă absolută a plăţii, astfel încât condiţia erorii este superfluă. Desigur că, ipoteza plăţii unei obligaţii izvorâte dintr-un act lovit de nulitate relativă ridică problema confirmării tacite a actului lovit de nulitate relativă. Confonn art. 1262 noul Cod Civil confinnarea actului anulabil poate fi expresă sau tacită. O eventuală plată efectuată în virtutea unui contract lovit de nulitate relativă poate fi considerată confirmare tacită a contractului numai dacă se dovedeşte că solvens cunoştea cauza de nulitate la data efectuării plăţii [art. 1263 alin. (2) noul Cod Civil]. Desigur că raţionamentul nu poate fi considerat absolut - de exemplu, se poate imagina şi efectuarea unei plăţi în virtutea unui act anulabil deşi solvens are cunoştinţă de cauza de nulitate, dar nu este sigur de succesul invocării acestei nulităţi în instanţă. într-o atare situaţie, plata nu confirmă contractul anulabil. în concluzie, soluţia depinde de circumstanţele concrete ale plăţii efectuate de solvens.;
c) cazul particular al executării obligaţiilor naturale. Obligaţiile naturale sunt acele obligaţii cărora le lipseşte sancţiunea, ceea ce presupune că ele nu pot fi executate silit. Prin excepţie însă, dacă plata este totuşi făcută, prestaţiile nu mai pot fi supuse restituirii la cererea debitorului. Singura condiţie este aceea ca plata să fie efectuată voluntar (art. 1471 noul Cod Civil) ceea ce presupune doar intenţia de a stinge obligaţia, chiar naturală fiind. Caracterul voluntar al plăţii nu presupune considerăm, că trebuie şi ca debitorul să fi ştiut că obligaţiei pe care tocmai o execută îi lipseşte sancţiunea. Aşadar, chiar dacă debitorul execută prestaţia în temeiul obligaţiei naturale, fară să ştie că nu putea fi silit la aceasta, considerăm că el tot o plată valabilă face. în acest mod, raportul iniţial natural se fortifică prin faptul plăţii şi se transformă într-o obligaţie civilă;
d) când solvens a efectuat plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu s-a realizat. în cazul certitudinii nerealizării condiţiei, tot ceea ce s-a plătit este supus restituirii deoarece să vădeşte retroactiv ca fiind nedatorat;
e) plata unei datorii făcută a doua oară de către un debitor care după ce a executat prestaţia datorată pierde chitanţa doveditoare şi este ameninţat cu urmărirea de către fostul său creditor, fie că găseşte sau nu chitanţa, plata este tot nedatorată. Dacă ulterior găseşte chitanţa, poate să şi probeze caracterul nedatorat al celei de a doua plăţi. în orice caz, condiţia erorii nu are într-o asemenea ipoteză nicio relevanţă, în toate aceste cazuri, chiar dacă solvens a făcut plata fară a fi în eroare, acţiunea în restituire este perfect admisibilă;
f) plata făcută datorită dolului şi cea sub imperiul violenţei produc aceleaşi efecte ca şi cea făcută din eroare şi deci dau naştere obligaţiei de restituire din partea celui ce a primit-o (similaritatea de tratament este de altfel dedusă din textul art. 1343 noul Cod Civil)4;
254. Efectele plăţii nedatorate. Plata nedatorată are ca efect naşterea unui raport de obligaţii între accipiens şi solvens. în temeiul acestui raport juridic, accipiens este obligat să restituie ceea ce a primit fară a-i fi datorat. Nu este exclus ca şi solvens să aibă anumite obligaţii faţă de accipiens. Esenţială pentru acest raport este obligaţia de restituire pe care accipiens o are faţă de solvens. Această obligaţie se execută după regulile complexe ale dreptului restituirilor cărora legiuitorul le conferă un capitol distinct. Astfel, art. 1344 noul Cod Civil, prevede că: „Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649”. Cu toate acestea, anumite scurte reguli legate de inexistenţa obligaţiei de restituire se regăsesc şi în secţiunea dedicată plăţii nedatorate (art. 1342-1343 c’civ.).
Regulile restituirii sunt extrem de complexe. Dintre acestea, vom prezenta în sinteză doar câteva criterii de individualizare a obligaţiei de restituire. Astfel, obligaţiile lui accipiens este necesar să fie analizate în funcţie de natura obiectului plăţii nedatorate şi de buna sau rea-credinţă. înainte de aceasta însă, se cuvine să analizăm cazurile în care accepiens, deşi a primit o plată nedatorată, nu este totuşi obligat la restituire faţă de solvens.
In anumite cazuri nu se poate pretinde restituirea faţă de accipiens în temeiul mecanismului plăţii nedatorate (adică prin acţiunea întemeiată pe plata nedatorată):
a) atunci când accipiens a primit plata cu bună-credinţă (crezând aşadar că i se cuvine) şi a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie [art. 1342 alin. (1) noul Cod Civil]. Din cauza convingerii sale că datoria a fost stinsă prin plata care în realitate era nedatorată, accipiens nu a mai reclamat în justiţie plata şi s-a împlinit termenul de prescripţie în care acesta putea să o facă. Bineînţeles că, un asemenea accipiens trebuie protejat pe seama sancţionării neatenţiei solvens-ului din cauza căruia accipiens şi-a pierdut posibilitatea legală de a-şi vedea achitată datoria de către cel care i-o datora;
b) de asemenea, când accipiens a primit plata cu bună-credinţă şi ca urmare a acestei plăţi s-a lipsit în orice mod de titlul creanţei sale (de exemplu, considerând efectuată plata, a distrus titlul constatator al creanţei) sau a renunţat la garanţiile creanţei (de exemplu, considerând efectuată plata, a consimţit la stingerea ipotecii constituite în favoarea sa pentru garantarea creanţei), solvens nu mai este îndreptăţit la restituire [art. 1342 alin. (1) noul Cod Civil]. în toate cazurile de plată acceptată cu bună-credinţă, solvens are însă un drept de regres faţă de cel care datora cu adevărat plata în temeiul subrogaţiei legale în dreptul creditorului plătit;
c) nu poate fi supus restituirii nici ceea ce s-a plătit înaintea împlinirii termenului suspensiv, decât dacă plata s-a făcut prin doi sau violenţă (art. 1343 teza I noul Cod Civil). De fapt, această dispoziţie nu face decât să coreleze dispoziţiile aferente plătii nedatorate cu cele ale plăţii în general, considerată valabilă în cazul anticipării împlinirii termenului’ sau cu dispoziţiile aferente termenului suspensiv. Aşadar, nicio derogare de la regulile comune nu găsim în această ipoteză, deşi ea se prezintă ca o excepţie de la regulile comune ale plăţii nedatorate.
Accipiens este de bună-credinţă în cazul în care a primit plata de la solvens cu convingerea că îi este datorată. Reaua-credinţă este prezentă în situaţia când accipiens a avut cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii în momentul în care a primit-o de la solvens. In practica judiciară s-a pus problema dacă cel care a primit o plată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti care încă nu este definitivă poate sau nu fi considerat de rea-credinţă. Instanţele franceze au răspuns afirmativ la această întrebare cu motivarea că întrucât primeşte plata în baza unui titlu litigios, ale cărui vicii le cunoaşte, accipiens este de rea-credinţă. Credem că soluţia este pe deplin întemeiată; în această materie, chiar şi cel care se face vinovat de o culpă foarte uşoară, culpa levissima, nu poate fi considerat de bună-credinţă.
De asemenea, s-a mai discutat dacă moştenitorii unui accipiens de rea-credinţă, neavând cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii primită de autorul lor, trebuie consideraţi de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Pomindu-se de la faptul că succesorii lui accipiens sunt continuatorii personalităţii acestuia, literatura de specialitate a apreciat că ei trebuie consideraţi de rea-credinţă, chiar dacă nu au cunoscut caracterul nedatorat al plăţii. Cu toate acestea, o asemenea soluţie este artificială şi nu are nimic de a face cu realitatea voliţională a raporturilor obligaţionale. Relevantă pentru aprecierea bunei-credinţe nu este o prezumată „continuare a personalităţii autorului”, ci atitudinea psihologică a celui care primeşte plata - anume convingerea sa că are dreptul să primească o asemenea plată. De aceea, credem că se poate vorbi de buna-credinţă a unui accipiens de rea-credinţă însă circumstanţiat, în sensul că este necesar ca buna-credinţă să existe la momentul plăţii nedatorate. Dacă plata a fost primită de către cel care ulterior a decedat şi ştia că nu are acest drept, atunci accipiens a dobândit deja atributul de accipiens de rea-credinţă şi el nu mai poate fi schimbat.
în sfârşit, după cum accipiens-ul este sau nu de bună-credinţă şi după cum plata nedatorată priveşte o prestaţie de a da sau a face, un bun fungibil sau nefungibil, un bun cert sau generic, un bun care a pierit ulterior şi după o sumă de alte criterii, operate în marea lor parte de art. 1635 şi urm. noul Cod Civil trebuie să distingem între mai multe ipoteze, precum şi să facem mai multe precizări:
a) plata nedatorată trebuie restituită chiar dacă solvens a fost de rea-credinţă. în accepţiunea tradiţională a restituirilor, se considera că restituirea nu poate opera în situaţia în care prestaţia fusese executată în temeiul unei cauze ilicite (principiul tradiţional era nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Regula a fost complet abandonată prin art. 1638 noul Cod Civil, confonn căruia: „Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”. Astfel, dacă un contract a fost declarat nul absolut pentru cauză ilicită, ambele părţi îşi datorează prestaţiile reciproce deja executate;
b) restituirea se face în natură sau prin echivalent. Principiul este cel al restituirii în natură - adică al restituirii întocmai al prestaţiilor executate (art. 1639 C. civ.). De exemplu, în cazul rezoluţiunii vânzării, cumpărătorul trebuie să restituie bunul care i-a fost predat. Prin excepţie, restituirea se realizează prin echivalent dacă nu mai este posibilă restituirea în natură (art. 1637 şi 1641-1643 noul Cod Civil). Restituirea nu poate fi făcută în natură şi se va face numai prin echivalent în cazul imposibilităţii (de exemplu, pentru că bunul a pierit fortuit în întregime sau pentru că bunul mobil a fost înstrăinat unui terţ de bună-credinţă), din cauza unui impediment serios sau dacă priveşte prestarea unor servicii deja efectuate (art. 1640 noul Cod Civil).
c) plata nedatorată a avut ca obiect un bun cert. Restituirea priveşte în acest caz bunul în starea în care acesta a fost primit. In cazul în care: i. bunul a pierit nefortuit sau a pierit din culpa debitorului sau nu mai este posibilă restituirea lui (pentru că a fost înstrăinat şi este un bun mobil, de exemplu), acesta va fi obligat să restituie contravaloarea bunului raportată la momentul primirii sale sau la momentul pierderii sau înstrăinării acestuia. în cazul debitorului de bună-credinţă, se va ţine seama de cea mai mică dintre valori. în cazul debitorului de rea-credinţă, se va ţine seama de cea mai mare dintre acestea valori (art. 1641 noul Cod Civil). De reţinut şi că, în plus, în cazul debitorului de rea-credinţă ar putea fi aplicabile regulile răspunderii civile de la executarea prin echivalent (art. 1530 şi urm. noul Cod Civil) dacă creditorului i s-a cauzat un prejudiciu prin neexecutarea care a generat obligaţia de restituire - cum se întâmplă de exemplu în cazul rezoluţiunii la care se adaugă şi daunele-interese; ii. dacă bunul a pierit fortuit, debitorul de bună-credinţă nu va fi obligat la restituire şi nici la contravaloarea bunului, dar va avea şi obligaţia de a cesiona creditorului acestei obligaţii sumele primite cu titlu de indemnizaţii pentru pieirea bunului sau dreptul de a primi aceste sume (art. 1642 teza I noul Cod Civil); iii. Dacă bunul a pierit fortuit şi dacă debitorul este de rea-credinţă sau dacă obligaţia sa de restituire este urmarea culpei sale (de exemplu, în cazul rezoluţiunii pentru neexecutarea care este şi culpabilă atrăgând astfel şi răspunderea contractuală a debitorului), debitorul va fi obligat la restituirea echivalentului bunului în funcţie de cea mai mare dintre cele trei valori menţionate mai sus (la art. 1641 noul Cod Civil) şi nu va fi exonerat de obligaţia de restituire decât în cazul în care dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat creditorului (art. 1642 teza a Il-a noul Cod Civil); iv. în cazul unei pierderi parţiale a bunului (pieire parţială, deteriorare sau orice scădere de valoare cu excepţia celei generate de folosinţa normală a bunului sau cu excepţia cauzelor neimputabile debitorului), debitorul este obligat să îl achite creditorului contravaloarea pierderii [art. 1643 alin. (1) noul Cod Civil]; iv. prin excepţie, când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul se restituie în starea în care acesta se afla la momentul introducerii acţiunii în restituire, fară niciun fel de despăgubiri, cu excepţia cazului în care această stare (se presupune că textul legal se referă la o stare mai proastă decât cea în care se afla bunul atunci când i-a fost predat) este cauzată din culpa debitorului obligaţiei de restituire [art. 1643 alin. (2) noul Cod Civil];
d) bunul supus restituirii este un bun frugifer. în această situaţie, cel obligat la restituire este obligat oricum să restituie bunul conform regulilor de mai sus dacă această restituire este posibilă. Ce se întâmplă însă cu fructele bunului? Dacă debitorul obligaţiei de restituire este de bună-credinţă, el va putea păstra în proprietate fructele, dar va suporta cheltuielile avansate pentru obţinerea acestora şi nu va fi ţinut la nicio despăgubire pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă este obiectul prestaţiei principale şi în cazul în care bunul era supus unei deprecieri rapide prin natura sa [art. 1645 alin. (1) noul Cod Civil]. Dacă debitorul obligaţiei de restituire este de rea-credinţă sau cauza restituirii îi este imputabilă el este ţinut să restituie fructele sau contravaloarea lor şi să îl despăgubească pe creditor de lipsa de folosinţă; în acest caz însă, debitorul de rea-credinţă va avea dreptul la acoperirea cheltuielilor făcute cu obţinerea fructelor [art. 1645 alin. (2) noul Cod Civil];
e) care este situaţia cheltuielilor? Trebuie să distingem după cum urmează: i. în cazul cheltuielilor privitoare la bun ( e vorba de cheltuielile de conservare şi administrare care au un regim diferit faţă de cheltuielile voluptuarii) se aplică regulile de la accesiune pentru posesorul de rea-credinţă (în cazul debitorului de rea-credinţă)2, respectiv pentru posesorul de bună-credinţă (în cazul debitorului de bună-credinţă)3; ii. în cazul cheltuielilor restituirii, acestea trebuie suportate de către părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor ce trebuie restituite sau integral de către cel care este de rea-credinţă sau din culpa căruia a fost desfiinţat contractul. Sensul acestei dispoziţii este următorul: în cazul desfiinţării unui contract, părţile sunt repuse în situaţia anterioară şi sunt obligate la restituiri reciproce chiar dacă sunt de bună sau de rea-credinţă, chiar dacă desfiinţarea contractului se datorează culpei lor. Cu toate acestea, cheltuielile restituirii vor fi suportate în întregime de către cel din a cărui culpă a fost desfiinţat contractul (de exemplu, în cazul neexecutării rezolutorii culpabile, în cazul nulităţii relative pentru doi).;
f) indiferent de buna sau reaua lui credinţă, să restituie suma de bani ori, după caz, bunurile de gen primite, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate. Este posibilă cumularea obligaţiei de restituire şi cu o răspundere contractuală, caz în care se mai poate pune şi problema unor daune-interese alăturate obligaţiei de restituire;
g) dacă accipiens este un incapabil, el este ţinut la restituire numai în limita folosului realizat, ţinându-se seama de data cererii de restituire şi poate fi, prin excepţie, ţinut la restituire integrală dacă el este cel care a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art. 1647 noul Cod Civil);
Buna-credinţă încetează din momentul în care a primit somaţia de restituire a plăţii sau a introducerii acţiunii în repetiţiune, din ziua în care devine de rea-credinţă va avea aceleaşi obligaţii.
Solvens nu are obligaţia de a restitui impensele voluptuare, (voluntare) prin care se înţeleg cheltuielile făcute exclusiv în scopul înfrumuseţării bunului (vezi regulile de la cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunul supus restituirii). In schimb, accipiens are dreptul de a ridica toate lucrările şi amenajările făcute în scop de înfrumuseţare, dacă prin acestea nu provoacă nici o stricăciune sau deteriorare. în realitate, obligaţia lui solvens de a restitui impensele necesare şi utile îşi are izvorul în principiul îmbogăţirii fară justă cauză, nefiind consecinţa directă a plăţii nedatorate (vezi regulile de la accesiune la care trimite art. 1644 noul Cod Civil).
