Insolvenţa debitorului
| Comentarii |
|
insolvenţa debitorului, Noţiunea de insolvenţă. Insolvenţa vădită şi insolvenţa iminentă a debitorului. Delimitarea insolvenţei de insolvabilitatea debitorului. Dovada insolvenţei debitorului
Noţiunea de insolvenţă
Cea de-a doua condiţie necesară aplicării procedurii insolvenţei este ca debitorii prevăzuţi de art. 1 din Legea nr. 85/2006 să fie în stare de insolvenţă. în înţelesul Legii nr. 85/2006 (art. 3 pct. 1) insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Din reglementarea legală se deduc elementele definitorii ale insolvenţei, respectiv insuficienţa fondurilor băneşti disponibile şi neplata datoriilor scadente.
Insolvenţa este starea debitorului care presupune lipsa ori insuficienţa resurselor financiare necesare plăţii creanţelor creditorilor. în concret, un debitor se află în stare de insolvenţă dacă nu dispune de sume de bani cu care să-şi plătească datoriile. Pentru aplicarea procedurii insolvenţei, în reglementarea Legii nr. 85/2006 interesează lipsa fondurilor băneşti, adică starea de insolvenţă, şi nu dezechilibrul dintre activele şi pasivele debitorului, insolvabilitatea. Neplata datoriilor scadente ca element definitoriu al insolvenţei priveşte obligaţiile care au ca obiect plata unor sume de bani, şi nu orice fel de obligaţii ale debitorului. Trebuie reţinut că nu interesează natura datoriilor în legătură cu care debitorul se află în incapacitate de plată. Datoriile pot fi de natură comercială, civilă, fiscală, salariată etc., importantă este neplata datoriilor constând în sume de bani, şi nu natura juridică a acestora.
Pentru ca datoriile să fie apte a atrage starea de insolvenţă trebuie să fie certe, lichide şi exigibile. Numai neplata datoriilor certe, lichide şi exigibile justifică aplicarea procedurii insolvenţei:
- datoriile sunt certe când existenţa lor este neîndoielnică şi rezultă dintr-un titlu executoriu ori din alte înscrisuri care emană ori sunt recunoscute de către debitor [art. 379 alin. (3) C. proNoul Cod Civil].
- datoriile sunt lichide atunci când cuantumul lor este determinat [art. 379 alin. (4) C. pronoul Cod Civil].
- datoriile sunt exigibile când au ajuns la scadenţă şi pot fi valorificate.
Legea nr. 85/2006 instituie şi o condiţie care priveşte întinderea datoriilor pentru a se putea aplica procedura insolvenţei. Astfel, pentru a fi introdusă cererea creditorului, cuantumul minim al creanţei este de 45.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii brute pe economie pe salariat (art. 3 pct. 12 din lege). Aşadar, neplata datoriilor scadente ca element al insolvenţei priveşte datoriile certe lichide şi exigibile care se înscriu în cuantumul minim prevăzut de lege.
O ultimă remarcă pe care o facem în legătură cu neplata datoriilor scadente este aceea că se află în insolvenţă debitorul care are o singură datorie sau mai multe datorii certe, lichide, exigibile pe care nu le-a plătit. în consecinţă, se află în stare de insolvenţă şi implicit poate fi supus procedurilor reglementate de Legea nr. 85/2006 şi debitorul care are o singură datorie ce îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Insolvenţa vădită şi insolvenţa iminentă a debitorului
Legea nr. 85/2006 reglementează două forme ale insolvenţei, respectiv insolvenţa vădită şi insolvenţa iminentă:
- insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori [art. 3 pct. 1 lit. a) din lege];
- insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei [art. 3 pct. 1 lit. b) din lege].
Aşa cum în mod corect s-a subliniat în literatura de specialitate, insolvenţa vădită este o stare actuală a debitorului, în timp ce insolvenţa iminentă este o stare care va surveni în viitor datorită lipsei disponibilităţilor băneşti la data scadenţei obligaţiilor viitoare.
Delimitarea insolvenţei de insolvabilitatea debitorului
Insolvenţa este starea care presupune incapacitatea debitorului de plată a datoriilor băneşti. Din această cauză, procedurile reglementate de Legea nr. 85/2006 se aplică debitorilor aflaţi în insolvenţă, iar nu debitorilor aflaţi în insolvabilitate.
Insolvabilitatea este acea stare în care elementele pasive depăşesc elementele active din patrimoniul debitorului.
Deşi doar lipsa de lichidităţi atrage aplicarea procedurii insolvenţei, după declanşarea procedurii, situaţia patrimoniului debitorului prezintă importanţă sub aspectul aplicării procedurii reorganizării judiciare sau al aplicării procedurii falimentului. Se înţelege că un debitor insolvent, dar solvabil va opta pentru procedura reorganizării judiciare, în timp ce debitorul insolvent şi insolvabil va fi supus procedurii falimentului. De altfel, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 prevede că debitorii care nu deţin niciun bun în patrimoniu vor intra direct în procedura simplificată.
Dovada insolvenţei debitorului
Fiind o stare de fapt producătoare de consecinţe juridice, insolvenţa trebuie dovedită pentru ca un debitor să fie supus aplicării Legii nr. 85/2006. Altfel spus, în faţa instanţei învestită cu cererea de declanşare a procedurii insolvenţei trebuie produse anumite mijloace de probă care să dovedească starea de insolvenţă a debitorului. Insolvenţa debitorului va fi dovedită cu mijloacele de probă reglementate
de art. 46 C. corn., iar pentru debitorii care nu au calitatea de comercianţi, cu mijloacele de probă specifice dreptului comun.
întrucât în derularea raporturilor juridice înscrisurile sunt foarte frecvent folosite, fără îndoială că acestea pot fi administrate ca mijloace de probă pentru dovada insolvenţei. Dacă avem în vedere raporturile comerciale, înscrisurile pot fi dintre cele mai diverse contracte, facturi, avize de expediţie, procese-verbale de predare-primire sau de constatare a unei stări ori situaţii, corespondenţele etc., deci orice înscrisuri autentice sau sub semnătură privată. în literatura de specialitate se apreciază că proba cu martori nu poate fi folosită pentru stabilirea stării de insolvenţă a debitorului.
Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Cu specială privire asupra insolvenţei solicitate de către debitor, se apreciază că un mijloc de probă poate fi considerat însăşi cererea debitorului. Cererea debitorului are valoarea unei mărturisiri făcute de către debitor asupra stării de insolvenţă în care pretinde că se află.
Aşa cum am precizat, un element definitoriu al insolvenţei îl constituie neplata datoriilor scadente. Pe acest considerent, legea prezumă că un debitor se află în stare de insolvenţă dacă neplata datoriilor durează o perioadă mai mare de 90 de zile de la scadenţă. Legiuitorul consideră că debitorul care nu plăteşte datoriile scadente într-un termen mai mare de 90 de zile de la scadenţă se află în stare de insolvenţă vădită. Prin urmare, neplata datoriilor după 90 de zile de la scadenţă creează prezumţia că debitorul se află în stare de insolvenţă vădită. Desigur că debitorul asupra căruia planează prezumţia de insolvenţă vădită poate solicita administrarea unor probe din care să rezulte contrariul. Bunăoară, debitorul poate proba refuzul plăţii datoriilor invocând excepţia non adimpleti contractus împotriva cererii creditorului.
în ceea ce priveşte insolvenţă iminentă, proba acestei stări cade în sarcina exclusivă a debitorului. în susţinerea sa, debitorul poate administra orice mijloace de probă din care să rezulte că la scadenţă nu va dispune de sumele de bani necesare achitării datoriilor către creditori. Astfel de probe pot privi situaţii precum: pierderea unor segmente de piaţă, furnizori, clienţi sau parteneri de afaceri; lipsa interesului faţă de produsele, lucrările, serviciile, specifice obiectului său de activitate; existenţa unor reglementări care îngrădesc ori interzic sau instituie cerinţe pe care debitorul nu le poate îndeplini; imposibilitatea recuperării creanţelor pe care le are faţă de anumiţi debitori aflaţi în faliment etc.
