Recuzarea judecătorului
| Comentarii |
|
recuzarea judecătorului, reprezintă incidentul procedural în care una dintre părţi poate cere, în cazurile prevăzute de lege, îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.
În acest sens, art. 44 NCPC prevede că judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri. Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.
în principiu, orice parte din proces poate să îl recuze pe judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate, prevăzută de art. 41 sau art. 42 NCPC, însă se admite că, pentru ipoteza în care judecătorul şi-a exprimat, în favoarea unei părţi, părerea cu privire la pricina ce se judecă, recuzarea poate fi cerută numai de partea adversă.
Cererea de recuzare nu poate fi formulată de către martor, expert sau traducător autorizat, întrucât aceştia nu au calitatea de parte. Pentru cererea formulată de mandatarul neavocat sau de avocatul părţii, este suficientă simpla procură ad litem (pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată şi reprezentare) sau, după caz, împuternicirea avocaţială.
Termenul de formulare al recuzării
În ceea ce priveşte termenul de formulare a cererii de recuzare, textul legal „înainte de începerea oricărei dezbateri” are în vedere dezbaterile procesului, inclusiv dezbaterile asupra admisibilităţii mijloacelor de probă sau asupra excepţiilor procesuale, iar nu numai asupra fondului cauzei.
în condiţiile în care alin. (2) al art. 44 NCPC se referă la momentul ivirii sau al cunoaşterii motivelor de incompatibilitate de către parte doar după începerea dezbaterilor, spre deosebire de reglementarea anterioară din art. 29 alin. (2) CPC, care privea doar momentul ivirii acestor motive, rezultă că partea poate să formuleze cererea de recuzare de îndată ce a descoperit motivul de incompatibilitate, chiar dacă acesta exista de la începutul procesului, dar nu îi era cunoscut. Momentul la care partea interesată a cunoscut existenţa motivului de recuzare este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei competente să rezolve cererea de recuzare.
în concret, partea este în situaţia de a afla de existenţa incompatibilităţii după începerea dezbaterilor atunci când, din eroare, grefierul care a făcut verificări potrivit art. 43 alin. (1) NCPC nu a semnalat incompatibilitatea de la art. 41 NCPC ori este vorba despre celelalte motive de incompatibilitate prevăzute de art. 42 NCPC.
în literatura de specialitate s-a apreciat că recuzarea poate fi solicitată şi după închiderea dezbaterilor, în intervalul de timp cuprins între momentul închiderii dezbaterilor şi momentul stabilit pentru pronunţarea hotărârii, adică înăuntrul termenului de amânare a pronunţării, în condiţiile în care textul de lege nu indică momentul final până la care partea interesată poate solicita recuzarea unui membru al completului de judecată.
în cazul în care motivul de incompatibilitate a apărut după închiderea dezbaterilor în fond, cererea de recuzare nu va fi respinsă ca inadmisibilă, câtă vreme din interpretarea art. 44 alin. (2) NCPC rezultă că limita în timp până la care să poată să apară motivul de incompatibilitate şi partea să-l cunoască pentru a formula cererea de recuzare este, practic, darea hotărârii finale în cursul judecăţii într-o anumită etapă procesuală. Pe de altă parte, art. 47 NCPC prevede cazurile în care cererea de recuzare este inadmisibilă.
în sens contrar s-a exprimat opinia potrivit căreia depunerea cererii de recuzare după momentul închiderii dezbaterii asupra fondului cauzei va fi sanctionată cu neluarea acesteia în seamă, iar nu cu înaintarea sa completului în drept să o soluţioneze, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (3) NCPC, potrivit cărora, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în considerare [noţiunea de înscrisuri trebuie interpretată în sensul includerii şi a actelor de procedură, acestea urmând a nu fi luate în seamă dacă au fost depuse după momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, cu excepţia concluziilor scrise, a căror depunere este permisă expres de art. 394 alin. (2) NCPC, în considerarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare]. Dispoziţiile art. 49 alin. (2) teza a ll-a NCPC nu constituie o derogare de la art. 394 alin. (3) NCPC, ci au în vedere o cerere de recuzare depusă anterior închiderii dezbaterilor, când instanţa, legal învestită în acest sens, este obligată să ia o măsură în privinţa sa[3).
Recuzarea judecătorului de la instanţa inferioară nu poate fi invocată pentru prima dată în căile de atac. Sancţiunea nerespectării termenului de formulare a cererii este decăderea din dreptul de a mai propune recuzarea. Dacă însă prima instanţă a respins sau a omis să se pronunţe asupra cererii formulate în termen, această soluţie poate constitui motiv de apel sau de recurs.
Art. 28 alin. (2) CPC prevedea că nu se pot recuza toţi judecătorii unei instante sau ai unei secţii a acesteia. Ca atare, o astfel de cerere va fi respinsă ca inadmisibilă. Potrivit alin. (3) al textului, pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător, prevedere preluată de art. 47 alin. (3) teza a ll-a NCPC.
în reglementarea actuală, art. 46 NCPC prevede regula potrivit căreia pot fi recuzaţi numai judecătorii care fac parte din completul de judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare.
Este vorba despre judecătorii care fac parte din complet la momentul la care este formulată cererea de recuzare, neputând fi primită cererea de recuzare a unui judecător care a participat la judecată la un moment dat în etapa procesuală respectivă.
în cazul în care un alt complet de judecată stabileşte aspecte ce au legătură directă cu rezolvarea pricinii, s-a apreciat că şi judecătorii care îl compun sunt recuzabili (spre exemplu, completul care soluţionează cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru sau cererea de reexaminare a încheierii prin care s-a respins cererea de ajutor public judiciar etc.)(2).
per a contrario, deşi nu mai este prevăzut expres, nu pot să fie recuzaţi prin aceeaşi cerere toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia şi nici instanţele ierarhic superioare, cerere formulată la instanţa care soluţionează litigiul, fiind exclusă astfel posibilitatea formulării unei cereri de recuzare abuzive. în acest sens dispune şi art. 47 alin. (3) NCPC, potrivit căruia este inadmisibilă cererea de recuzare privitoare la alţi judecători decât cei prevăzuţi la art. 46.
Art. 48 alin. (1) şi (2) NCPC prevede posibilitatea pentru judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare de a declara că se abţine, caz în care declaraţia de abţinere se soluţionează cu prioritate.
Recuzarea judecătorului care s-a abţinut se poate face pentru acelaşi motiv de incompatibilitate sau pentru un alt motiv, aspect care rezultă atât din art. 48 alin. (3) NCPC, potrivit căruia, în caz de admitere a cererii de abţinere, cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsă, prin aceeaşi încheiere, ca rămasă fără obiect, cât şi din art. 51 alin. (2) NCPC, care prevede că, în cazul în care la acelaşi termen s-au formulat cereri de recuzare şi de abţinere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună. Având în vedere şi prevederile art. 43 alin. (2) NCPC, rezultă că se pot abţine numai judecătorii din completul de judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare.
Dacă declaraţia de abţinere a judecătorului se admite, cererea de recuzare se va respinge, ca rămasă fără obiect, prin încheierea prin care este
solutionată declaraţia de abţinere. în cazul în care declaraţia de abţinere se respinge, instanţa va soluţiona cererea de recuzare prin încheierea prin care se pronunţă asupra declaraţiei de abţinere [art. 48 alin. (2) şi (3) NCPC].
Procedura de soluţionare a incidentelor abţinerii şi recuzării. Admisibilitatea cererii de recuzare
Potrivit art. 47 alin. (1) NCPC, cererea de recuzare se poate face verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească.
Rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a cererii de recuzare:
a) cererea se va face în scris sau verbal în şedinţa de judecată, fiind consemnată în cuprinsul încheierii de şedinţă;
b) cererea va fi formulată pentru fiecare judecător în parte;
c) cererea va arăta cazul de incompatibilitate, dintre cele prevăzute la art. 41 şi art. 42 NCPC;
d) cererea va indica probele de care partea înţelege să se folosească în susţinerea cazului de incompatibilitate.
Nu este necesar ca partea să indice temeiul de drept, completul care va soluţiona cererea urmând să încadreze în dispoziţiile legale motivul în sine invocat de parte; preşedintele completului de judecată va pune în vedere părţii să achite taxele judiciare de timbru aferente, sub sancţiunea anulării cererii de recuzare ca netimbrată. Dovada achitării taxelor judiciare de timbru se depune, de preferat cu o adresă de înaintare, prin serviciul registratură al instanţei până la termenul stabilit pentru soluţionarea cererii de recuzare, individualizând dosarul în care aceasta a fost formulată.
Cererea de recuzare formulată în scris va fi depusă la dosarul cauzei fie în şedinţă publică (preşedintele completului de judecată o va semna de primire, cu indicarea datei şedinţei de judecată în care a fost depusă la dosar), fie prin intermediul serviciului registratură. Dovada achitării taxelor judiciare de timbru va fi anexată cererii scrise sau va fi depusă ulterior, prin acelaşi serviciu, până la termenul de soluţionare a acesteia, sub sancţiunea anulării sale ca netimbrate.
Cererea de recuzare se formulează într-un singur exemplar, nefiind supusă comunicării către restul părţilor din proces. Cererea de recuzare formulată în scris trebuie să respecte dispoziţiile art. 148 alin. (1) NCPC, particularizate pentru ipoteza cererii în sine.
Cererea de recuzare este inadmisibilă:
- când se invocă alte motive decât cele prevăzute expres la art. 41 şi art. 42 NCPC [art. 47 alin. (2) NCPC];
- când sunt recuzaţi alţi judecători decât cei care fac parte din completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei. Sintagma „complet învestit cu soluţionarea cauzei” desemnează completul stabilit să judece cauza la fiecare dintre termenele de judecată fixate, prin aplicarea normelor de organizare judiciară;
- când sunt recuzaţi toţi judecătorii activi ai unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia, precum şi când sunt recuzate anticipat instanţele ierarhic superioare celei care ar avea competenţa să se pronunţe asupra cererii de recuzare;
- când este recuzat acelaşi judecător pentru aceleaşi motive de incompatibilitate [art. 47 alin. (3) NCPC], chiar dacă actuala cerere are un alt titular;
- cererea nu este motivată, potrivit alin. (1) al art. 47 NCPC, prin arătarea, pentru fiecare judecător în parte, a cazului de incompatibilitate şi a probelor de care partea înţelege să se folosească.
Inadmisibilitatea cererii de recuzare se constată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat [art. 47 alin. (4) NCPC].
În condiţiile în care judecătorul se poate abţine numai pentru motivele de incompatibilitate pentru care ar putea fi recuzat, înseamnă că va fi respinsă ca inadmisibilă şi declaraţia de abţinere prin care se invocă alte motive decât cele arătate la art. 41 şi art. 42 NCPCl2).
Ca regulă, competenţa de a se pronunţa asupra abţinerii şi recuzării aparţine instanţei sesizate cu pricina în care s-a pus problema abţinerii şi recuzării.
Potrivit art. 50 alin. (1) NCPC, corespondent al fostului art. 30 alin. (1) CPC, „abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. Dispoziţiile art. 47 alin. (4) rămân aplicabile”.
Astfel, cererea va fi soluţionată de un alt complet al instanţei respective, din care nu va face parte judecătorul care s-a abţinut ori care a fost recuzat, sub sancţiunea nulitătii hotărârii. Sancţiunea nulitătii intervine numai în ipoteza în care cererea de recuzare a fost respinsă, când partea interesată are deschisă calea de atac, iar nu şi atunci când cererea de recuzare a fost admisă, ipoteză în care încheierea respectivă nu este supusă vreunei căi de atac.
În conformitate cu art. 98 alin. (2)-(32) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea C.S.M. nr. 711/2013, în cazul în care incidentul recuzării/abtinerii priveşte pe toţi membrii completului, excepţia se soluţionează de completul cu numărul imediat următor care judecă în aceeaşi materie, respectiv de completul imediat următor, indiferent de materia în care judecă, dacă în materia respectivă nu există decât un singur complet. în caz de admitere, dosarul se va repartiza aleatoriu. Cauzele în care toţi judecătorii unei secţii au devenit incompatibili să judece se repartizează ciclic între secţiile care judecă în aceeaşi materie. Dacă nu există o altă secţie care judecă în aceeaşi materie, cauza se repartizează ciclic între completele speciale pentru aceste incompatibilităţi stabilite de colegiul de conducere anual. în componenţa acestor complete intră judecători de la alte secţii selectaţi după următoarele criterii: a) au funcţionat anterior în secţia în care s-a ivit incidentul; b) au a doua specializare în acea materie;
c) au soluţionat anterior cauze în aceeaşi materie; d) au susţinut concursul de promovare în funcţii de execuţie în acea materie; e) au pregătirea profesională în acea materie realizată prin doctorat, masterat, studii postuniversitare, referate sau lucrări în congrese, seminare, alte forme de dezbatere, articole sau studii apărute în publicaţii de specialitate. în situaţiile prevăzute mai sus, dacă nu există niciun judecător care să îndeplinească vreunul dintre criteriile enumerate, cauza va fi repartizată aleatoriu între completele secţiei care judecă în materia cea mai apropiată.
Dacă recuzarea/abţinerea priveşte pe unul sau pe unii membri ai completului, soluţionarea excepţiei se face de către completul constituit prin includerea judecătorului sau judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă. în caz de admitere, judecata va continua cu completul constituit pentru soluţionarea incidentului procedural la acel termen de judecată [art. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti].
Ca excepţie, în cazul în care din cauza abţinerii sau recuzării nu se poate alcătui completul de judecată care să soluţioneze cererea de abţinere ori de recuzare (ceea ce înseamnă că nu mai există un număr suficient de judecători care să nu se fi abţinut ori să nu fi fost recuzaţi, deoarece completul care judecă abţinerea sau recuzarea este compus cu acelaşi număr de judecători ca şi cel din care face parte judecătorul recuzat ori care s-a abţinut), cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară [art. 30 alin. (2) CPC, respectiv art. 50 alin. (2) NCPC]. Când instanta în fata căreia s-a solicitat recuzarea/abţinerea este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în lipsa unei instanţe ierarhic superioare, prevederile art. 50 alin. (2) NCPC nu-şi pot găsi aplicare.
O a doua excepţie prevăzută de noua reglementare de la regula potrivit căreia în acest complet nu intră judecătorul vizat de incidentul procedural are în vedere situatia în care cererea de recuzare este inadmisibilă potrivit dispoziţiilor art. 47 NCPC (motivele de incompatibilitate invocate sunt altele decât cele prevăzute de art. 41 şi art. 42 NCPC; cererea de recuzare priveşte alţi judecători decât cei care fac parte din completul căruia pricina i-a fost repartizată spre soluţionare; cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru aceleaşi motive de incompatibilitate etc.), când aceasta se va soluţiona chiar de către completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat.
Completul de judecată învestit cu soluţionarea cererii de recuzare este alcătuit din acelaşi număr de judecători ca acela înaintea căruia s-a ivit incidentul, soluţie consacrată şi prin Decizia în interesul legii nr. LXIX din 15 octombrie 2007, pronunţată de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de această decizie în interesul legii, obligatorie pentru instanţe de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, s-a apreciat că soluţionarea cererii de recuzare formulate într-o cauză în materia conflictelor de muncă şi a altor drepturi de asigurări sociale are loc în compunerea prevăzută de lege pentru judecarea unor asemenea pricini, adică în complet de un judecător şi doi asistenţi judiciari, pentru prima instanţă.
Termenul de soluţionare a incidentului procedural se stabileşte de completul învestit cu soluţionarea acestuia, iar nu de către completul recuzat sau care a declarat că se abţine. Completul recuzat sau care a declarat că se abţine va dispune numai înaintarea dosarului către completul care, potrivit legii, este desemnat să soluţioneze abţinerea sau recuzarea, acesta din urmă punând viză de primire pe cererea de recuzare sau pe declaraţia de abţinere ori, după caz, pe încheierea de şedinţă în care au fost consemnate declaraţiile verbale vizând abţinerea sau recuzarea şi fixând termenul de judecată a acestora. In această situaţie s-a apreciat că dispoziţia de înaintare a dosarului către completul imediat următor trebuie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în măsura în care cererea de recuzare sau declaraţia de abţinere este formulată în şedinţă publică, întrucât vizează un aspect prealabil soluţionării cererii, asupra căruia acestea au dreptul să-şi exprime opinia.
Potrivit art. 51 alin. (1) NCPC, instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine, numai dacă apreciază că este necesar. în aceleaşi condiţii, instanţa va putea asculta şi părţile.
Astfel, judecata cererii de abţinere sau recuzare se face în camera de consiliu.
Dacă abţinerea sau recuzarea se soluţionează la acelaşi termen de judecată la care se judecă şi pricina, în dosar trebuie să apară două încheieri distincte, chiar dacă au aceeaşi dată, întrucât sunt pronunţate de alte complete, după o procedură diferită, art. 51 NCPC având în vedere situaţia în care aceste incidente se soluţionează de către un alt complet al instanţei. De asemenea, soluţia dată asupra incidentului procedural va fi trecută în condica camerei de consiliu, precum şi în sistemul informatic ECRIS.
Ca regulă, cererea se judecă fără prezenţa părţilor, ceea ce semnifică desfăşurarea acestei proceduri nu numai fără citarea părţilor, dar şi fără a permite acestora să pună concluzii asupra cererii, în ipoteza în care ar fi prezente în sala de judecată la momentul soluţionării cererii de recuzare sau a declaraţiei de abtinere.
În reglementarea anterioară, ascultarea judecătorului recuzat/care se abţine era obligatorie [art. 31 alin. (1) CPC], spre deosebire de noul cod, care prevede ascultarea acestuia în mod facultativ, numai dacă instanţa apreciază că este necesar. Un alt element de noutate îl reprezintă şi dreptul instanţei de a proceda la ascultarea părţilor litigante, dacă apreciază că un asemenea demers ar fi util soluţionării cererii sau declaraţiei.
Pentru dovedirea motivelor de recuzare nu poate fi administrată proba cu interogatoriu [art. 31 alin. (2) CPC, respectiv art. 51 alin. (3) NCPC]. Per a contrario, motivele de incompatibilitate pot fi dovedite prin înscrisuri, prin începuturi de probă scrisă completate cu declaraţii de martori şi, în lipsa unor asemenea mijloace de probă, prin declaraţii de martori.
În cursul judecării cererii de abţinere sau de recuzare nu se va face niciun act de procedură [art. 31 alin. (3) CPC], ceea ce echivalează cu o suspendare a judecăţii.
în noua reglementare, art. 49 NCPC prevede că până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu se va face niciun act de procedură în cauză. Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.
Faţă de această prevedere legală, s-a apreciat că, în timp ce până la soluţionarea declaraţiei de abţinere operează suspendarea legală de drept a cauzei, până la rezolvarea cererii de recuzare judecata continuă, nefiind suspendată, operând eventual numai o amânare a pronunţării soluţiei finale, caz în care judecătorul recuzat poate reţine cauza spre soluţionare, luând concluziile părţilor asupra fondului cauzei şi amânând pronunţarea cel mult 15 zile, potrivit art. 396 alin. (1) NCPC; în situaţia în care cererea de recuzare este admisă, cauza va fi repusă pe rol, locul celui recuzat urmând a fi luat de un alt judecător. Noul judecător va fi cel care va da dispoziţia de repunere a cauzei pe rol, din moment ce prin admiterea cererii de recuzare primul judecător nu mai poate lua vreo măsură în cauză. Această soluţie a fost motivată pe faptul existenţei în practică a numeroase situaţii în care părţile au deturnat dreptul de recuzare a judecătorului de la scopul pentru care acesta fost instituit, urmărind în principal tergiversarea soluţionării litigiului, iar nu neapărat asigurarea imparţialităţii modului de rezolvare a cauzei[1).
într-o altă opinie, s-a reţinut că, în ambele cazuri, are loc o întrerupere a cursului judecăţii până la soluţionarea incidentului procedural. Stabilin-du-se că, atât timp cât nu a fost soluţionată abţinerea sau recuzarea nu se va face niciun act de procedură în cauză, s-a urmărit să se evite refacerea actelor de procedură săvârşite după formularea abţinerii sau recuzării, în caz de admitere a acestora[2).
înclinăm să fim de acord cu prima opinie exprimată, deoarece altfel nu s-ar aplica nicio diferenţă de regim juridic între cele două situaţii (abţinere şi recuzare), or, în mod evident, legiuitorul a dorit să reglementeze o diferenţă de regim juridic. Astfel, dacă suntem doar în situaţia unei recuzări, actele procesuale pot fi făcute în continuare, mai puţin pronunţarea; dacă însă, ulterior formulării cererii de recuzare, judecătorul face declaraţie de abţinere, atunci, ca şi în situaţia existenţei doar a cererii de abţinere, nu va fi făcut niciun act procesual în cauză, cursul judecăţii fiind suspendat de drept până la soluţionarea abţinerii.
Actul de procedură prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de abţinere sau de recuzare este o încheiere, care se pronunţă în şedinţă publică [art. 32 alin. (1) CPC, respectiv art. 51 alin. (5) NCPC].
Dacă se admite cererea, judecătorul recuzat ori care s-a abţinut se va retrage de la soluţionarea cauzei, fiind înlocuit de un alt judecător.
în ipoteza în care recuzarea sau abţinerea a privit judecătorul unic sau întregul complet colegial, cauza se repartizează aleatoriu, iar dacă recuzarea sau abţinerea a privit o parte a completului colegial, noul complet desemnat să soluţioneze cauza va fi alcătuit din ceilalţi membri ai completului iniţial şi din judecătorul aflat în lista de planificare a permanenţei. Potrivit art. 98 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu.
în încheierea de admitere se va arăta în ce măsură actele îndeplinite de către judecătorul înlăturat de la judecată urmează să fie păstrate [art. 32 alin. (3) CPC, respectiv art. 51 alin. (6) teza a ll-a NCPC]. în lipsa acestei menţiuni, actele de procedură săvârşite de judecător (de exemplu, încuviinţarea de probe) urmează a fi refăcute.
Atunci când cererea este soluţionată de instanţa superioară şi aceasta găseşte că este întemeiată, pricina va fi trimisă la o altă instanţă, de acelaşi grad cu cea sesizată iniţial, pentru ca părţile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicţie [art. 33 alin. (1) CPC, respectiv art. 52 alin. (1) NCPC].
Potrivit art. 34 CPC, încheierea prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea nu este supusă niciunei căi de atac. De asemenea, nu este supusă niciunei căi de atac nici încheierea prin care s-a admis recuzarea.în schimb, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată odată cu fondul.
în noua reglementare, art. 53 NCPC prevede: „(1) încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. (2) încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut la art. 48 alin. (3) nu sunt supuse niciunei căi de atac. (3) în cazul prevăzut la alin. (1), dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă'.
Se reţin următoarele aspecte:
- încheierea de respingere a cererii de recuzare poate fi atacată numai de către părţi, mai precis de partea care a formulat recuzarea, doar ea având interes; poate fi atacată numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, fiind supusă aceloraşi căi de atac prevăzute de lege pentru hotărârea finală; dacă încheierea este atacată separat, calea de atac va fi respinsă ca inadmisibilă;
- în cazul în care hotărârea prin care s-a soluţionat cauza este definitivă (nu este susceptibilă de recurs), încheierea de respingere a cererii de recuzare poate să fie atacată cu recurs la instanţa ierarhic superioară numai după momentul pronunţării hotărârii finale, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri; însă, dacă hotărârea prin care s-a soluţionat cauza rămâne definitivă la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de respingere pronunţată asupra cererii de recuzare a unui judecător al acestei instanţe nu mai fi atacată cu recurs, pentru că nu există o „instanţă ierarhic superioară” care să soluţioneze calea de atac;
- dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă de prima instanţă, care a judecat în fond, va admite apelul, va anula în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată şi va reţine procesul spre rejudecare, potrivit art. 480 alin. (6) NCPC, refăcând toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanţă; instanţa de apel va reface atât actele îndeplinite înainte de recuzare, de la data când a apărut motivul de incompatibilitate, cât şi actele îndeplinite după respingerea cererii de recuzare; dacă nu se poate stabili momentul la care a existat motivul de incompatibilitate, vor fi refăcute toate actele de procedură;
- în cazul în care instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, va admite recursul, va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, dispoziţiile art. 53 alin. (3) derogând de la art. 498 alin. (1) din acelaşi cod[2);
- nu sunt supuse niciunei căi de atac: încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea; încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea; încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul în care s-a admis declaraţia de abţinere;
- în ipoteza în care se invocă faptul că instanţa nu a soluţionat cererea de recuzare, în lipsa unei prevederi legale, s-a apreciat că instanţa de control judiciar se va pronunţa şi asupra cererii de recuzare în aceleaşi condiţii în care ar analiza legalitatea respingerii recuzării şi, dacă cererea este întemeiată, va aplica prevederile art. 53 alin. (3) NCPC;
- de asemenea, atunci când instanţa de control judiciar constată că a fost respinsă greşit cererea de recuzare făcută în situaţia prevăzută la art. 50 alin. (2) NCPC (potrivit căruia, când, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară), instanţa de recurs va face aplicarea prevederilor art. 52 alin. (1) NCPC şi va trimite dosarul spre rejudecare la o altă instanţă din circumscripţia sa, de acelaşi grad cu instanţa la care nu s-a putut alcătui completul pentru judecarea recuzării.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, pot fi recuzaţi experţii, traducătorii, interpreţii şi arbitrii.
Astfel, conform art. 204 CPC, respectiv art. 332 NCPC, experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii; odată recuzat, expertul nu mai poate declara că se abţine. Recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; în celelalte cazuri termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare. Spre deosebire de procedura recuzării judecătorului, recuzarea expertului se judecă cu citarea părţilor şi a expertului. Având în vedere dispoziţiile art. 225 alin. (3) NCPC, traducătorul autorizat şi interpretul pot fi recuzaţi în aceleaşi condiţii ca cele prevăzute pentru experţi.
Recuzarea arbitrului era reglementată de art. 3511 CPC, iar în noul Cod, art. 562-564 conţin dispoziţii cu privire la incompatibilitatea arbitrilor. Spre deosebire de dreptul comun, abţinerea produce efecte pe data formulării ei, fără nicio altă formalitate [art. 562 alin. (5) NCPC].
Prezentăm în continuare o decizie din practica anterioară noului Cod cu privire la situaţia admiterii cererilor de abţinere formulate de toţi judecătorii secţiei civile a unei instanţe: „Prin sentinţa civilă nr. 110/20.02.2009, pronunţată de Tribunalul Neamţ, au fost respinse ca neîntemeiate: excepţia de inadmisibilitate a acţiunii; excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. S-a respins ca nefondată cererea reclamantului E.E., formulată în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA - Sucursala R. şi SC B. SA B., pentru drepturi salariale şi ca nefondată cererea precizată a reclamantului pentru daune materiale.
împotriva sentinţei civile sus-menţionate a declarat în termen legal recurs reclamantul E.E., criticând hotărârea, printre altele, pentru motivul că completul de judecată nu a fost alcătuit potrivit dispoziţiilor legale - judecătorii care au făcut parte din completul de judecată nu erau specializaţi în litigii de muncă; hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe; cauza trebuia soluţionată de alţi judecători de la o instanţă egală în grad.
Curtea a reţinut că acest motiv de recurs este nefondat, pentru următoarele considerente:
în cauza de fată, au fost admise cererile de abţinere formulate de toţi judecătorii Secţiei civile a Tribunalului Neamţ, întrucât reclamantul a formulat plângere penală împotriva fiecărui judecător, astfel încât niciun judecător nu a mai fost compatibil să judece cauza. Completul care a judecat şi soluţionat cauza a fost legal constituit, potrivit dispoziţiilor legale ale art. 98 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a instanţelor, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M. în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, acesta este nefondat, având în vedere că, în situaţia în care nu sunt judecători care să participe la judecarea unei cauze, din cadrul unei secţii, nu are loc o strămutare a cauzei potrivit dispoziţiilor art. 37 CPC, întrucât nu sunt realizate cerinţele impuse de acest text, iar reclamantul nu a formulat o cerere de strămutare şi nu există o hotărâre a înaltei Curţi de Casaţie şi Justitie în acest sens”.
Dincolo de menţiunea pe care o facem, în sensul că speţa de mai sus a fost prezentată numai parţial, pe aspectul soluţiei date excepţiei de incompatibilitate, dorim să semnalăm o problemă des întâlnită în practică şi care, din punctul nostru de vedere, ar trebui să primească o altă soluţie decât cea sugerată în prezenta cauză. Astfel, destul de des se formulează plângere penală de către un petent împotriva tuturor judecătorilor unei secţii sau chiar numai împotriva unui judecător, ceea ce duce la consecinţa formulării de către acelaşi petent a cererii de recuzare întemeiate pe dispoziţiile art. 27 pct. 5 CPC, cerere considerată întemeiată şi, pe cale de consecinţă, admisă. Deşi nu contestăm că, strict formal, încadrarea în dispoziţiile menţionate nu este greşită, apreciem că nu se poate face abstracţie de existenţa unui abuz de drept procesual din partea petentului, care creează singur cauza de incompatibilitate a judecătorului; considerăm că, faţă de dispoziţiile art. 723 CPC referitor la abuzul de drept procesual, sancţiunea ce poate fi dată este tocmai respingerea cererii de recuzare.
Noul Cod consacră această soluţie, stabilind la art. 42 alin. (1) pct. 6 că judecătorul este incompatibil „dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. în cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa”. Astfel, după cum s-a subliniat şi în doctrina recentă, s-a avut în vedere tocmai prevenirea unui eventual abuz al părţii, care ar urmări înlăturarea de la soluţionarea cauzei sale a unui anumit judecător cu care a avut o serie de divergenţe pe parcursul desfăşurării litigiului, dar în privinţa căruia nu există vreun motiv de incompatibilitate.
Menţionăm aici cu titlu de jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, pentru claritatea argumentelor, Hotărârea din 15 octombrie 2009 a Marii Camere pronunţată în cauza MICALLEF c. Maltei: „Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenţie, Curtea a reamintit principiile generale care guvernează problema de drept a imparţialităţii.
Imparţialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecăţii sau părtinirii, iar existenţa sau absenţa acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6 paragraf 1 se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză; există şi un demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, compunerea acesteia, prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia.
în cadrul demersului subiectiv, principiul conform căruia o instanţă trebuie considerată ca lipsită de prejudecăţi sau părtinire este de multă vreme stabilit de jurisprudenţă Curţii. Curtea a hotărât că imparţialitatea personală a unui judecător trebuie presupusă până când apar dovezi în sens contrar. Referitor la tipul de probă necesară, Curtea a încercat, de exemplu, să stabilească dacă un judecător a dat dovadă de ostilitate sau rea-voinţă din motive personale (a se vedea De Cubber c. Belgiei, 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, pct. 25).
în marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparţialităţii, Curtea s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparţialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza şi chestiunea opiniei personale (demers subiectiv). în consecinţă, în unele cauze în care poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, cerinţa privind imparţialitatea obiectivă conferă o garanţie suplimentară importantă.
în ceea ce priveşte demersul obiectiv, este necesar să se stabilească dacă, spre deosebire de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli privind imparţialitatea sa. Rezultă că, pentru a se pronunţa într-o cauză dacă există un temei legitim pentru a se teme de lipsa de imparţialitate a unui judecător sau a unui complet de judecată, punctul de vedere al persoanei implicate este important, dar nu decisiv. Elementul decisiv constă în a şti dacă temerea respectivă poate fi considerată justificată obiectiv.
Demersul obiectiv se axează în principal pe legăturile ierarhice sau de altă natură dintre judecător şi alţi actori implicaţi în procedură care justificau obiectiv îndoielile cu privire la imparţialitatea instanţei şi, în consecinţă, nu respectă normele din convenţie conform demersului obiectiv. Prin urmare, este necesar să se stabilească în fiecare cauză dacă legătura respectivă este de natură şi în măsură să indice o lipsă de imparţialitate din partea instanţei.
în această privinţă, chiar şi aparenţele pot prezenta o oarecare importanţă sau, altfel spus, «nu trebuie doar să se facă dreptate, ci să se şi vadă că se face dreptate». Punctul de interes îl constituie încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei. în consecinţă, orice judecător faţă de care există un motiv întemeiat pentru temerea că acesta nu este imparţial trebuie să se abţină.
Mai mult, pentru ca instanţele să poată insufla populaţiei încrederea indispensabilă, este necesar să se ţină seama de considerentele de organizare internă. Existenţa unor proceduri naţionale pentru a garanta imparţialitatea, şi anume a unor norme privind recuzarea judecătorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denotă preocuparea legiuitorului naţional pentru a elimina orice îndoială privind imparţialitatea judecătorului sau instanţei în cauză şi constituie o încercare de a asigura imparţialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă asigurarea absenţei unei părtiniri reale, acestea sunt menite să elimine orice aparenţă de parţialitate şi astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei. Curtea va lua în considerare aceste norme pentru a aprecia dacă instanţa a fost imparţială şi, în special, dacă temerile reclamantului pot fi considerate justificate obiectiv.
Aplicând principiile sus-menţionate în prezenta cauză, Curtea a observat că legea internă aplicabilă în speţă prevedea norme specifice privind recuzarea judecătorilor. Marea Cameră, ca şi camera, nu are altă posibilitate decât să constate că dreptul maltez, în forma în care era în vigoare la vremea faptelor, era deficient în două privinţe. în primul rând, nu exista o obligaţie automată pentru un judecător să se abţină în cauzele în care se ridica problema imparţialităţii, chestiune care a rămas nemodificată în cadrul dreptului în vigoare în prezent. în al doilea rând, la vremea faptelor specifice prezentei cauze, dreptul nu considera problematică - şi, în consecinţă, motiv de recuzare - o legătură de fraternitate între judecător şi avocat, cu atât mai puţin o legătură de rudenie de grad inferior precum cea dintre unchi/mătuşă şi nepot/nepoată. în consecinţă, Marea Cameră, ca şi camera, consideră că dreptul în sine nu prezenta garanţii corespunzătoare privind imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă.
în speţă, Curtea nu s-a convins că există dovezi suficiente că Chief Justice a dat dovadă de părtinire. Prin urmare, preferă să examineze cauza în cadrul demersului obiectiv, care prezintă o garanţie suplimentară.
Referitor la demersul obiectiv, acest capăt de cerere priveşte o deficienţă a dreptului relevant, în baza căruia nu era posibilă recuzarea judecătorilor pe motivul legăturii de rudenie cu avocatul unei părţi decât dacă exista o legătură de rudenie sau o alianţă de gradul I. în consecinţă, în prezenta cauză, doamna M. s-a confruntat cu un complet de trei judecători, dintre care unul era unchiul avocatului părţii adverse şi fratele avocatului care a reprezentat partea adversă în cadrul procedurii în primă instanţă, a cărui conduită a făcut obiectul apelului. Marea Cameră consideră că strânsele legături de rudenie dintre avocatul părţii adverse şi Chief Justice erau suficiente pentru a justifica obiectiv temerea că preşedintele completului de judecată nu este imparţial. Nu se poate trece cu vederea faptul că Malta este o ţară mică şi că existenţa unor familii întregi de practicieni ai dreptului este un lucru comun. într-adevăr, Guvernul a recunoscut, totodată, că aceasta a devenit o problemă recurentă, care a necesitat anumite acţiuni ce au condus la modificarea legislaţiei relevante, care include acum legăturile de fraternitate ca motiv pentru recuzare. Considerentele sus-menţionate sunt suficiente Curţii pentru a ajunge la concluzia conform căreia compunerea instanţei nu era de natură să garanteze imparţialitatea acesteia şi că nu respectă normele din Convenţie conform demersului obiectiv. Prin urmare, s-a reţinut că a fost încălcat art. 6 paragraf 1 din Convenţie”.
nu exista nici o lege care impiedica recuzarea tuturor judecatorilor unei sectii.
Eu am invocat ca situatie speciala recuzarea judecatorilor pe motiv ca nu au intocmit proces verbal cf. art. 61 si 291 din CPP si art. 267 din CP, si n-au sesizat autoritatile penale cu privire la judecatorii care au refuzat sa judece in conditiile legii cererile de recuzare, creand asfel un perpetuum mobile a recuzarii bazat pe abuzul judecatorilor care nu
Citește mai mult
admit niciodata cererile de recuzare ale judecatorilor care incalca in mod pervaziv legea si drepturile persoanelor. Deasemenea am invocat si recuzarea judecatorilor care-si resping propriile cereri de recuzare ca inadmisibile, fara a motiva in conditiile legii aceasta, adica in conformitate cu principiul legalitatii si principiul adevaruluiCitește mai mult
etc.etc. iar la CEDO nu poti apela decit dupa ce ai expirat toate caile de atac in tara.Chiar daca CEDO iti da dreptate, astepti pina la calendele grecesti sa se aplice hotarirea CEDO (a se vedea cazul Iliescu) - va muri si nu condamnat ci probabil ca salvator al natiei.