Legătură dintre stat și drept conform diferitelor teorii juridice
| Comentarii |
|
legătură dintre stat și drept conform diferitelor teorii juridice, "Ce reprezintă dreptul? Care este legătura dintre stat și drept? Cum a apărut dreptul?" Sunt întrebări la care gânditorii și savanții au încercat să găsească răspunsuri cât mai convingătoare și juste.
Atât dreptul, cât și statul sunt rezultate certe ale evoluției istorice.
Concepțiile despre originea și conținutul dreptului și a statului pot fi grupate în patru mari orientări:
> Școala dreptului natural
Teoria dreptului natural își are originile în Grecia antică și afirmă că dreptul a existat înaintea statului și că este mai presus decât acesta. La baza acestei teorii stă „dreptul natural”, etern, divin și absolut, care nu poate fi abrogat, superior dreptului pozitiv, impunându-se acestuia din urmă, întrucât jusnaturaliștii au observat că oamenii se nasc egali, în mod natural este necesară și abolirea privilegiilor, a sclavagismului etc.
Heraclit din Efes este considerat ca fiind primul dintre precursorii Școlii dreptului natural. Pentru Heraclit, natura, înainte de a fi o substanță, este un raport, o ordine a lucrurilor. Gânditorii greci de după Heraclit - Aristotel, Sofocle, Platon -, afirmă că dreptul derivă din rațiunea umană și, după cum precizează prof. S. Popescu, potrivit dreptului natural absolut nu există nici proprietate, nici sclavaj și nici guvernare.
Jurisconsultul roman Celsus afirmă că dreptul este arta binelui și a echității, jus est ars boni et aequi, întărind astfel ideea că la baza dreptului stă morala, care, potrivit stoicilor, își extrage esența din rațiunea umană.
Teoria dreptului natural a preocupat și gânditorii Evului Mediu, Thomas d'Aquino și Sfântul Augustin susținând originea divină a dreptului natural și, de aici, superioritatea față de legile statele exprimate în dreptul pozitiv. În Evul Mediu mijlociu, Hugo Grotius și Baruch Spinoza au militat în favoarea dreptului natural, însă au considerat că la baza acestuia se găsește rațiunea umană.
Dincolo de criticile ce se pot aduce teoriei dreptului natural, rămân ca esențiale două idei:
• existența unei ordini universale care conduce omenirea;
• existența drepturilor naturale și inalienabile ale omului.
> Școala istorică a dreptului
Această școală este opozanta teoriei dreptului natural. Ea a apărut și s-a dezvoltat în secolele XVIII-XIX d.H., având ca reprezentant de seamă pe Karl von Savigny. Teoria centrală a Școlii istorice este aceea că dreptul există ca un drept specific fiecărui popor, întruchipând spiritul național în domeniul juridicului. Urmare a viziunii istoriste se admiteau trei faze evolutive:
• stadiul dreptului obișnuielnic (inconștient și neevoluat);
• stadiul dreptului științific;
• stadiul legislației.
Tezele Școlii istorice a dreptului, pe care le prezentăm în mod sintetic, sunt:
• dreptul este strâns legat de popor și exprimă spiritul acelui popor (Volksgeist,
• dreptul este produsul colectiv al desfășurării istorice a vieții unui popor;
• dreptul pozitiv al unui popor poate fi înțeles doar prin prisma concepțiilor și a specificului juridic din trecutul respectivului popor;
• cutuma formează legi conștiente, iar nu legea, astfel încât cutuma reprezintă principalul izvor de drept.
Precizăm că în legătură cu dreptul mai există și alte concepții exprimate prin următoarele teorii:
> Teoria sociologică a dreptului
Prin această teorie, dreptul pozitiv este abordat din perspectiva vieții sociale. Printre promotorii de bază ai acestei teorii îi amintim pe E. Ehrlich, care arată, printre altele, că vectorul evolutiv al dreptului este reprezentat de societate ca atare, iar nu de legislația sau practica judecătorească. Potrivit lui Léon Duguit, dreptul ar trebui împărțit în drept social, care rezultă din relațiile sociale, și drept pozitiv, un elaborat al statului dotat cu forță de constrângere.
> Teoria normativistă
Teorie legată de pozitivismul juridic. Ambele așează în centrul fenomenului juridic norma de drept, așa încât dreptul unui stat se va aprecia în funcție de modul de formulare a regulilor juridice și de felul în care sunt ele receptate în jurisprudență statului. O componentă a pozitivismului juridic este teoria pură a dreptului. Creatorul acestei teorii este H. Kelsen, potrivit căruia știința dreptului este o ierarhie de relații normative, astfel încât toate legile (în sensul larg al înțelesului) se justifică prin raportare la o normă juridică fundamentală.
