Principiile generale ale dreptului
| Comentarii |
|
principiile generale ale dreptului, pot fi definite ca prescripții fundamentale ce conțin idei esențiale ce trebuie să se regăsească în orice normă de drept, având un rol creator asupra fenomenului juridic, dar și condițional, prin aceea că ele conțin condițiile obiective ce trebuie să existe în orice lege.
Din cele mai vechi timpuri, specialiștii în drept, doctrinarii, cercetătorii, au încercat să explice formarea și funcționarea dreptului, rațiunea dreptului și precizarea liniilor directoare și a principiilor de drept.
Cuvântul „principiu” vine de la termenul principium din limba latină, care înseamnă „început”, „izvor primordial", având și sensul de element fundamental.
După cum arată G. del Vecchio „dacă voim să cunoaștem dreptul în totalitatea sa logică, adică să știm care sunt elementele esențiale comune tuturor sistemelor juridice, trebuie să trecem peste particularitățile acestor sisteme și să urmărim conceptul universal al dreptului”. Foarte interesantă este aserțiunea lui Sofocle în Antigona „Nimeni nu știe de unde vin legile; ele sunt veșnice”.
Referitor la originea principiilor generale ale dreptului, prof. S. Popescu subliniază faptul că, deși nu sunt extrajuridice, acestea pot proveni din sisteme normative nejuridice, astfel cum sunt cel moral sau politic, dând ca exemple relevante în acest sens, pentru primul caz, principiul echității, iar pentru cel de al doilea, principiul separației puterilor în stat.
Principiile generale ale dreptului sunt recunoscute în ordinea juridică a statelor. De pildă, în dreptul francez (principes generaux du droit), în dreptul german (Grundsatz), în dreptul englez (leading principles) etc.
Potrivit opiniei autorului G. Mihai, expresia „principii generale ale dreptului" ar fi pleonastică, în măsura în care termenul „principiu” implică generalitatea, propunând folosirea expresiei de „principii ale dreptului”.
Raportându-se la sistemul juridic francez, prof. Fr. Terré precizează că în ordinea juridică internă importanța principiilor generale este afirmată mai ales în dreptul public, cu atât mai mult cu cât Consiliul de Stat este întemeiat pe „principiile generale de drept aplicabile chiar în absența unui text”. In continuare, același profesor arată că apariția și dezvoltarea principiilor generale de drept în dreptul public poate fi explicată prin diverse motive, ținând, în special, de absența codificării, indispensabilul rol creator al jurisprudenței, preocupările de ordin general proprii dreptului public.
Cât privește dreptul privat, cel mai cunoscut caz este probabil cel prin care Curtea de Casație, consacrând teoria îmbogățirii fără justă cauză, a fundamentat acțiunea de in rem verso, „derivând din principiul de echitate care a interzis îmbogățirea în detrimentul altuia” și nu a fost „reglementată prin niciun text legal”.
Prin expresia „principiile generale ale dreptului” se înțelege un ansamblu de idei directoare care, fără a avea caracterul precis și concret al normelor de drept pozitiv, orientează aplicarea dreptului și evoluția lui. Principiile generale ale dreptului sunt „acele elemente fundamentale, idei cu un grad ridicat de generalitate, ce pot fi regăsite în orice sistem de drept și care călăuzesc, pe o durată de timp relativ îndelungată, atât elaborarea, evoluția, interpretarea, cât și aplicarea normelor de drept”.
Potrivit unei alte opinii, consacrate tot în doctrina românească, prin principiile generale ale dreptului se înțeleg acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care orientează elaborarea și aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de drept dintr-o țară sau chiar pe plan internațional.
Pentru a descoperi principiile directoare ale elaborării normei de drept, trebuie să ne întrebăm:
1. către ce scop tinde norma de drept?;
2. prin ce procedee este ea chemată să se realizeze, în existenta sa ulterioară, în executarea sa ulterioară”?
Fiecare ramură de drept are principii specifice, dar, în același timp, pentru toate ramurile de drept, în general, există principii comune, cum ar fi, de pildă, nemo censetur ignorare legem sau nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Pentru a ilustra importanța principiilor de drept, prof. S. Popescu face referire la Codul civil italian, acolo unde se recomandă judecătorului „să statueze în lumina principiilor generale ale dreptului”.
Prof. J. Wroblewski definea principiile dreptului ca fiind norme sau construcții care servesc drept bază dreptului, ca surse de creare și aplicare a sa, iar prof. Jean-Louis Bergel arată că principiile dreptului sunt norme ale dreptului obiectiv, formulate sau nu în textul legii, dar aplicate în practica judecătorească și având un caracter suficient de generalitate. Potrivit definiției date de autorul menționat, ceea ce caracterizează acest izvor de drept este generalitatea lui, precum și faptul că principiile generale sunt aplicate de jurisprudență.
În literatura de specialitate românească s-a exprimat și opinia conform căreia ceea ce caracterizează principiile generale este faptul că ele se aplică prin jurisprudență, chiar dacă jurisprudență nu le creează, ea le extrage din lege sau obicei, cu ajutorul doctrinei. Rareori legiuitorul proclamă principii, căci el face operă concretă, emițând reguli juridice de aplicare imediată. El chiar se abține, în elaborarea legilor, de la declarațiile de principii, fiind oprit chiar de tehnica legislativă. În prezent, potrivit art. 51 și art. 52 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, conținutul proiectului de act normativ se sistematizează în următoarea ordine de prezentare a ideilor: a) dispoziții generale sau principii generale; b) dispoziții privind fondul reglementării; c) dispoziții tranzitorii; d) dispoziții finale. Dispozițiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul și principiile acesteia.
În viziunea lui Mircea Djuvara „Principiile generale ale dreptului îmbrățișează un mare număr de cazuri concrete, (...) rezumă fie aprecierile individuale ale relațiilor juridice, fie elementele lor de fapt și (...) iau forma unor definiții științifice”.
În cadrul analizei comparative a rolului principiilor de drept, al jurisprudenței și al doctrinei, propun prezentarea următoarelor aspecte:
Trăsături esențiale ale principiilor generale de drept:
1. sunt idei de bază ale științei dreptului;
2. au caracter general;
3. se regăsesc în mai multe ramuri de drept;
4. relaționează cu ordinea juridică și promovează valori juridice esențiale;
5. fie că izvorăsc din norma de drept, fie că e vorba de principii nescrise ale dreptului, fac să predomine spiritul legii, față de litera legii;
6. consolidează sistemele de drept pozitiv;
7. servesc la orientarea activității juridice;
8. reprezintă adevărate comandamente sociale care veghează la asigurarea ordinii și siguranței sociale;
9. cele mai multe principii ale dreptului au o mai mare longevitate decât norma juridică, fiindcă izvorăsc din dreptul natural și, pe această cale, pot servi la interpretarea noilor norme juridice;
10. sunt flexibile, adaptabile la nevoile sociale și sprijină dezvoltarea ordinii de drept atât sub aspect legal, dar și instituțional;
11. se caracterizează printr-un profund umanism și nicio lege democratică nu poate fi făurită și aplicată fără respectarea principiilor generale ale dreptului.
Succint, pot fi reținute următoarele trăsături specifice: maximum de generalitate, valoarea lor juridică imperativă, caracterul lor interdependent și unitar.
Pentru practică, cele mai folositoare sunt acele generalizări care ar putea servi ca un fel de recomandări la rezolvarea problemelor concrete. Se pot formula doar principii, norme orientative pentru comportamentul optim în practică; știința administrației (afirmația este valabilă pentru toate ramurile dreptului - n.a.) nu poate formula reguli pe baza cărora să se rezolve toate cazurile concrete, ci doar criterii, reguli și principii cu ajutorul cărora se poate acționa rațional și eficient.
Există situații în care principiile de drept sunt consacrate în textele de lege. Astfel, legislația țării noastre consacră în mod expres, în Codul penal (art. 1 și art. 2), principiul legalității incriminării și al sancțiunilor de drept penal, iar principiile fundamentale ale egalității în drepturi și nediscriminării își găsesc consacrarea în Constituția României, la art. 16. Un alt exemplu practic, prin care legiuitorul recunoaște forța juridică a unui principiu de drept, se regăsește în Noul Cod Civil. Astfel, la art. 14 se face referire la principiul bona fides praesumitur, textul de lege precizând că „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară”.
După cum arată prof. S. Popescu, când nu sunt incluse în textul legii, principiile generale ale dreptului devin aplicabile prin recunoașterea lor în practica judecătorească. Astfel au procedat organele judiciare din Statele Unite, Franța, Germania etc., care au recurs la ele.
În ceea ce privește forța juridică a principiilor generale ale dreptului, trebuie făcută distincția după cum acestea sunt incluse sau nu în textul unui act normativ, act care îi va conferi principiului aceeași forță juridică pe care în mod normal o conferă și celorlalte norme juridice (potrivit piramidei lui Kelsen). În măsura în care nu este vorba de un principiu general de drept care să se bucure de o consacrare legislativă, chiar dacă practica judecătorească este cea care îl va aplica în cazul concret, totuși acest principiu nu va putea permite instanțelor să nu țină seama de dispozițiile contrare de drept scris.
Când un principiu general de drept este reținut în legea fundamentală, problemele de constituționalitate ale actelor normative supuse controlului constituționalității vor putea fi rezolvate, în măsura în care este incident în cauză, și prin raportare la acel principiu general de drept încorporat în dispoziția constituțională.
Autorul D. Țop remarcă faptul că principiile dreptului reprezintă un factor de stabilitate, adaptare și integrare în ordinea juridică, că ele completează lacune, corijează excesele și anomaliile în procesul de interpretare și aplicare a dreptului, unele dintre ele fiind exprimate în forma unor maxime sau adagii, încă din dreptul roman.
Așa cum s-a arătat în doctrină, principiile generale explică, fundamentează și dau coerență dreptului, coordonează elaborarea și aplicarea dreptului.
Putem defini principiile generale de drept ca fiind prescripții fundamentale ce conțin idei esențiale ce trebuie să se regăsească în orice normă de drept, având un rol creator asupra fenomenului juridic, dar și condițional, prin aceea că ele conțin condițiile obiective ce trebuie să existe în orice lege.
Putem defini principiile generale de drept ca fiind prescripții fundamentale ce conțin idei esențiale ce trebuie să se regăsească în orice normă de drept, având un rol creator asupra fenomenului juridic, dar și condițional, prin aceea că ele conțin condițiile obiective ce trebuie să existe în orice lege.
Scurtă prezentare a unor principii generale ale dreptului
A. Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului
Acest principiu girează practic premisa existenței statului de drept. După cum arată prof. N. Popa, în statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată de scurtimea duratei sale (a celor care o dețin), izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voința suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-și găsească formule juridice potrivite de exprimare, în așa fel încât puterea poporului să poată funcționa în mod real ca o democrație. Guvernarea prin drept (rule of law) în cadrul statului de drept se realizează în ansamblul condițiilor interne și internaționale într-o etapă dată, scopul fiind formarea unui climat propice dezvoltării individului în cadrul unei societăți democratice.
B. Principiul separației puterilor în stat
statuează existența în stat a puterii legislative, executive și judecătorești și călăuzește întregul proces de legiferare cu privire la activitățile organelor statului. Separația puterilor trebuie înțeleasă ca un echilibru al lor și garantarea faptului că puterea nu trebuie să se concentreze în mâinile unei singure structuri, ci în ale mai multor organe de stat, în măsură să se controleze unele pe altele.
C. Principiul libertății și egalității
Libertatea și egalitatea sunt adevărați piloni ai dreptului, noțiuni care au fost promovate și apărate de fenomenul juridic încă din cele mai vechi timpuri. Principiul egalității și libertății se regăsește exprimat sub diverse moduri atât în legile fundamentale ale statelor democratice, cât și în tratate și acte normative internaționale. După cum arată autorul R.P. Vonica, principiul general al libertății se realizează în diferite ramuri ale dreptului, fie sub forma libertăților generale, fie sub forma libertăților individuale. Libertățile generale exprimă un ansamblu de norme de protecție a omului.
D. Principiul legalității
Acest principiu consacră ideea supremației legii în toate domeniile sociale. În virtutea acestui principiu, se recunoaște supremația Constituției, deoarece toate actele normative, indiferent de importanță și ierarhie, trebuie să fie elaborate în litera și spiritul legii fundamentale (Constituția).
E. Principiul responsabilității
Pentru a nu răpi omului orice adevăr, valoare și demnitate, nu trebuie exclusă din actele sale gândirea și nu trebuie făcut principiu din barbarie și din ceea ce este lipsit de gândire. Responsabilitatea este un fenomen social; ea exprimă un act de angajare a individului în procesul integrării sociale.
Din punctul de vedere al juristului, responsabilitatea trebuie să existe atât în procesul de elaborare a legilor, cât și în cel de realizare a dreptului. Responsabilitatea trebuie să anime acțiunile sau inacțiunile sociale ale indivizilor. Responsabilitatea socială a subiectelor de drept este guvernată de factorul psihic existent în conștiința fiecărui individ, dar și de factorul obiectiv al conștiinței colective, care impune în sarcina subiectelor de drept acțiuni sau inacțiuni responsabile.
F. Principiul echității
Acesta impune în sarcina legiuitorului cumpătare în activitatea de elaborare a actelor normative și de menținere a unei stări de imparțialitate, de echilibru pentru toți destinatarii regulii juridice. De altfel, aequitas, cuvânt latin din care provine termenul de echitate, conține sensurile de cumpătare, nepărtinire etc. După cum se arată de către autorul R.P. Vonica, la greci, echitatea avea valoarea unei justiții sociale al cărei scop era acela de a îndrepta legea acolo unde era deficitară din cauza caracterului său general.
M. Bădescu notează că, în concluzie, când vorbim de echitate avem în vedere atât procesul legislativ (de adoptare a legilor), cât și procesul de aplicare a lor. În temeiul acestui principiu, imparțialitatea și nepărtinirea trebuie să-i caracterizeze atât pe legiuitor, cât și pe judecător.
7. Principiul justiției
Principiul justiției presupune soluții legislative și maniere de aplicare a dreptului în spiritul dreptății, corectitudinii și moralității. Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, termenul „justiție” are mai multe sensuri, după cum urmează: totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat; ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe; una dintre formele fundamentale ale activității statului, care constă în judecata pricinilor civile sau penale și în aplicarea pedepselor prevăzute de lege; dreptate, echitate.
Justiția este o victorie absolută asupra egoismului, iar cine zice justiție zice subordonare față de o ierarhie de valori. Justiția, ca finalitate și ca valoare socială, este o reluare în conștiința modernă a binelui comun; cele două concepte nu sunt însă identice. Ideea binelui comun ne propune un ideal social, binele comun este, într-adevăr, un ideal și, în acest sens, norma de drept este concepută ca un ordin general.
