Limitele exercitării dreptului de proprietate publică
| Comentarii |
|
limitele exercitării dreptului de proprietate publică, potrivit art. 554 alin. (2) NCC, dacă prin lege nu se prevede altfel, toate dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi în privinţa dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu regimul juridic al acestuia din urmă.
Practic, „transpunând" acest principiu în materia limitelor exercitării dreptului de proprietate publică, art. 862 alin. (1) NCC dispune că acest drept este susceptibil de orice limite reglementate de lege ori de noul cod civil pentru dreptul de proprietate privată, dar numai în măsura în care asemenea limitări sunt compatibile cu uzul ori cu interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate acestui scop.
Limitele materiale
Potrivit art. 556 alin. (1) NCC, dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, acestea fiind, în fapt, limitele corporale ale bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate, cu eventualele îngrădiri prevăzute de lege, cu deosebiri după cum obiectul dreptului de proprietate publică este dat de un bun mobil ori de un bun imobil, neconsumptibil şi, mult mai rar, consumptibil. Credem însă că orice transformare materială a unui bun proprietate publică poate fi făcută de către titular numai cu respectarea destinaţiei bunului, anume folosirea lui pentru uzul ori pentru interesul public, de interes naţional ori de interes local, după caz. De asemenea, au a fi respectate cerinţele actelor normative speciale care reglementează diversele materii, precum autorizaţia administrativă de construire, autorizaţia de mediu etc.
Limitele juridice
Art. 602-625 NCC reglementează mai multe categorii de asemenea limite, anume limite legale, limite convenţionale şi limite judiciare. La rândul lor, limitele legale au în vedere respectarea anumitor reguli privitoare la curgerea apelor, asigurarea în privinţa proprietăţii imobiliare, buna desfăşurare a raporturilor de vecinătate, precum şi anumite limitări rezultate din unele situaţii speciale: dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări, dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie şi dreptul proprietarului unui bun de a obţine despăgubiri, în situaţia în care acesta a fost distrus din stare de necesitate. Or. de regulă, limitările din categoriile enunţate au la bază situaţia obiectivă privitoare la situarea unor fonduri asupra cărora poartă asemenea limitări. Aşa fiind, în principiu, ele nu sunt incompatibile cu dreptul de proprietate publică; spre exemplu, nu s-ar putea vedea de ce acest drept nu ar putea fi grevat de limitările privind raporturile de vecinătate. Acelaşi raţionament este valabil şi pentru limitele judiciare. într-adevăr, în exercitarea folosinţei unui bun proprietate publică, fie direct de către titularul său, fie de către titularul unui drept ce îi corespunde, cum ar fi dreptul de administrare, este posibilă crearea unor dezagremente proprietarului fondului învecinat, în condiţiile prevăzute de art. 630 NCC; or, într-o asemenea situaţie, nu este de neconceput ca instanţa de judecată să aplice în favoarea titularului fondului astfel prejudiciat „remediile" stabilite de dispoziţiile acestui text.
Limitele juridice
Cât priveşte limitele convenţionale ale dreptului de proprietate reglementate de art. 626-629 NCC, în doctrină s-a afirmat că acestea apar ca fiind incompatibile cu dreptul de proprietate publică. Într-adevăr, nu se poate admite cum ar putea titularul dreptului de proprietate publică să renunţe, prin încheierea unei convenţii, la exercitarea atributelor dreptului său, exercitare care se face pentru uzul ori interesul public; implicit, s-ar ajunge la deturnarea, prin voinţa titularului, a scopului pentru care este conceput şi reglementat însuşi dreptul de proprietate publică.
Situaţii de incompatibilitate
Potrivit art. 862 alin. (1) NCC, limitările prevăzute de legea civilă fundamentală pentru dreptul de proprietate privată se aplică şi în privinţa dreptului de proprietate publică, numai în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile astfel afectate.
În general, dacă avem în vedere limitele legale şi judiciare, cu excluderea limitelor convenţionale, situaţii de incompatibilitate a acestor limite cu dreptul de proprietate publică, prin raportare la scopul acesteia, anume utilizarea bunurilor pentru uz ori pentru un interes public, pot fi mai greu concepute, dar nici nu sunt de exclus. Important este faptul că dispoziţiile art. 862 alin. (2) şi (3) NCC reglementează modul de soluţionare a unei posibile situaţii „conflictuale” legate de incompatibilitatea în discuţie. Astfel, art. 862 alin. (2) dispune că o asemenea incompatibilitate se constată prin acordul între titularul proprietăţii publice şi persoana interesată sau, în caz de divergenţă, de către instanţa de judecată. în ambele ipoteze, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire din partea titularului proprietăţii publice [art. 862 alin. (3) NCC].
Soluţia legiuitorului în materie ni se pare a fi practică şi inteligentă. Este practică, deoarece ţine seama de realităţi; este evident că, de exemplu, nu s-ar vedea de ce ar apărea ca fiind incompatibilă cu dreptul de proprietate publică limita legală legată de raporturile de vecinătate care prevede regulile privitoare la curgerea firească a apelor, reglementată de art. 604 NCC. în schimb, este mai greu de admis, dacă nu chiar, în cele mai multe situaţii, imposibilă, compatibilitatea între limita legală din acelaşi domeniu - raporturile de vecinătate - ce constă în distanţa minimă pentru ferestre de vedere (art. 615 NCC) şi situarea unui obiectiv militar, ca bun de interes public; într-o asemenea ipoteză, credem că îşi vor găsi din plin aplicarea regulile prevăzute de art. 862 alin. (2) şi (3) NCC, menite a rezolva juridic situaţia astfel creată.
Soluţia legiuitorului este inteligentă, pentru că ni se pare că este de natură să asigure echilibrul necesar între dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată privitor la punerea în valoare a atributelor conferite de aceste drepturi, în fapt a înseşi bunurilor al căror obiect îl pot forma.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - "Drept Civil. Drepturile reale principale"
