Limitele convenţionale ale exerciţiului dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate conferă titularului său anumite prerogative, atribute sau puteri - posesia, folosinţa şi dispoziţia -, pe care acesta le exercită în mod direct şi nemijlocit asupra bunului care formează obiectul dreptului său, aşa după cum se spune cu deplin temei, fără intervenţia unei alte persoane. Ca orice drept subiectiv însă, dreptul de proprietate se exercită în cadrul unor raporturi sociale, convertite adeseori în raporturi juridice: în exerciţiul atributelor recunoscute titularului dreptului, acesta poate încheia diverse acte juridice care privesc obiectul material al dreptului său, bunul proprietatea sa. Poate proprietarul să îşi limiteze, prin voinţa sa, exercitarea unora dintre aceste prerogative? Răspunsul la această întrebare este dat aparent limpede, pentru prima dată ca principiu general în legislaţia noastră civilă, de dispoziţiile art. 626 NCC, potrivit cu care „proprietarul poate consimţi la limitarea dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă (astfel) ordinea publică şi bunele moravuri”. Aşadar, proprietarul poate, prin propria-i manifestare de voinţă liber exprimată, să consimtă „la limitarea dreptului său"; or, aceasta înseamnă că proprietarul poate să încheie acte juridice prin care consimte la limitarea exerciţiului al înseşi atributelor pe care i le conferă dreptul de proprietate. Prin raportare la aceste atribute - posesia, folosinţa şi dispoziţia este de observat că niciodată proprietarul nu va putea consimţi la „limitarea" posesiei sale, aceasta ar fi un non-sens juridic; ca stare de fapt, posesia semnifică, pentru proprietar, stăpânirea bunului cu animus sibi habendi corespunzător dreptului său de proprietate; iar dacă o altă persoană a intrat în stăpânirea bunului şi se consideră ea însăşi proprietar, aceasta înseamnă „negarea” dreptului adevăratului proprietar. De asemenea, privitor la prerogativa folosinţei bunului, încă trebuie să distingem. într-adevăr, dacă proprietarul transmite folosinţa bunului său către o altă persoană în temeiul unui act juridic - de exemplu, un contract de închiriere procedând astfel el nu face decât să pună în valoare posibilitatea conferită de prerogativa folosinţei de a pune bunul în valoare în interesul său, culegând astfel fructele civile produse de bun; într-o asemenea situaţie, proprietarul nu consimte nicidecum la „limitarea" dreptului său. Dimpotrivă, dacă proprietarul unui teren se obligă faţă de proprietarul învecinat să nu construiască pe terenul său la o distanţă mai mare decât îi permit normele legale aplicabile în materie, fără ca prin aceasta să se constituie un drept de servitute de a nu zidi, prin manifestarea sa de voinţă el consimte la o limitare a deplinei folosinţe a terenului proprietatea sa.

în orice caz, trebuie să distingem această situaţie ce are ca temei juridic voinţa părţilor de împrejurarea în care s-ar crea o anumită îngăduinţă între proprietarii ve

cini, fără ca aceştia să se oblige la menţinerea ei cu vreun titlu; în această ipoteză, „titlul" este dat numai de starea de fapt astfel creată şi durează atât timp cât este permisă de cel ce o tolerează; beneficiarul ei nu o poate redobândi prin justiţie.

Cel mai adesea însă problema limitării dreptului de proprietate se pune cu privire la exercitarea prerogativei dispoziţiei, în special aceea a dispoziţiei juridice. Din acest punct de vedere, în primul rând proprietarul poate consimţi la constituirea asupra bunului său a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate - dreptul de uzufruct, de uz, de abitaţie, dreptul de superficie ori de servitute. Aceasta înseamnă că titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate va exercita anumite atribute ale acestui drept prin constituirea unui alt drept real, opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar care a „despărţit" astfel exerciţiul prerogativelor dreptului său. Aşadar, în cazul dezmembrămintelor, ne aflăm, desigur, în prezenţa „limitării” dreptului de proprietate prin voinţa proprietarului, însă cu consecinţa constituirii unor drepturi reale distincte, cu obiect specific, drepturi reale ce poartă asupra aceluiaşi bun, coexistând privitor la acesta nuda proprietate şi dezmembrământul constituit de proprietar prin convenţie sau prin testament.

O limitare specifică a exerciţiului prerogativei dispoziţiei juridice asupra unui bun o constituie inalienabilitatea sa, imposibilitatea de a-l înstrăina. Aceasta poate decurge din lege - inalienabilitate legală -, astfel că o vom analiza separat, după cum ea poate rezulta din voinţa proprietarului, fiind vorba, în acest caz, de o inalienabilitate voluntară, astfel cum vom vedea în cele ce urmează.

Inalienabilitatea voluntară. Clauza de inalienabilitate.

Precizând într-o materie specifică ideea cuprinsă în art. 626 NCC, potrivit cu care proprietarul poate consimţi la limitarea dreptului său prin acte juridice, cu condiţia de a nu fi încălcate ordinea publică şi bunele moravuri, art. 627 NCC permite in terminis, pentru prima dată în legislaţia noastră civilă, includerea în actele juridice translative de proprietate a unei clauze de inalienabilitate. într-adevăr, potrivit alin. (1) al acestui text, prin convenţie ori prin testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani, „dacă există un interes serios şi legitim" pentru a se proceda astfel.

Din acest punct de vedere, este de reţinut că, potrivit art. 12 NCC, oricine poate dispune de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel; or, dispoziţiile art. 626-629 NCC pe care le vom analiza în cele ce urmează prevăd în mod expres altfel.

Sub regimul fostului cod civil român, problema inalienabilităţii dreptului de proprietate a fost multă vreme controversată în doctrină, admisă, totuşi, în anumite circumstanţe precise, în practica judecătorească. Totuşi, s-a observat că, în ultima perioadă de aplicare a fostului Cod civil, atât literatura juridică de specialitate, aproape în unanimitate, cât şi practica judecătorească admiteau posibilitatea inserării unei clauze de inalienabilitate în actele juridice translative de proprietate,

urmând a se ajunge la consacrarea ei legislativă, realizată prin dispoziţiile noului Cod civil pe care le discutăm’.

Revenind la dispoziţiile art. 627 NCC, trebuie precizat că, pentru ca o clauză de inalienabilitate să fie valabilă, este necesară îndeplinirea mai multor condiţii.

în primul rând, ea poate fi dispusă numai prin convenţia părţilor ori prin testament, obligaţia de a nu înstrăina bunul revine dobânditorului acestuia ca efect al contractului încheiat de părţi sau impusă beneficiarului testamentului prin voinţa unilaterală exprimată de testator (de cuius). Aşa fiind, aceasta înseamnă că proprietarul unui bun nu va putea face niciodată o „declaraţie de inalienabilitate" cu privire la un anumit bun din patrimoniul său; o asemenea manifestare de voinţă ar fi lipsită de orice efect juridic.

în al doilea rând, pentru validitatea clauzei de inalienabilitate, trebuie justificat „un interes serios şi legitim"-, acesta ar putea fi: al dispunătorului, când, bunăoară, proprietarul constituie un uzufruct în beneficiul altei persoane, căreia îi interzice însă înstrăinarea uzufructului, voind astfel a avea tot timpul acelaşi uzufructuar pe durata uzufructului constituit prin convenţia părţilor; al dobânditorului bunului gratificat de proprietar, dar care este o persoană înclinată a nu fi foarte riguroasă cu administrarea patrimoniului ei; al unui terţ, căruia proprietarul transmitător îi constituie o rentă viageră în sarcina dobânditorului cu titlu gratuit al bunului*.

Preluând soluţia înscrisă atât în art. 900-1 C. civ. francez, astfel cum acesta a fost introdus în anul 1971, cât şi în art. 1213 C. civ. Quebec, art. 627 alin. (2) NCC român dispune că dobânditorul poate fi autorizat de instanţa de judecată să dispună, totuşi, de bunul ce i-a fost transmis afectat de o asemenea clauză, „dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune”. Un asemenea „interes superior” poate conduce la redobândirea dreptului de a înstrăina bunul de o parte ori de cealaltă, fără vreo altă limitare a exerciţiului dreptului de dispoziţie juridică asupra acelui bun. De exemplu, presupunând că donatorul a făcut o donaţie unor membri ai familiei sale, iar interesul legitim al unei eventuale clauze de inalienabilitate a bunului donat a constat în menţinerea lui în cadrul familiei, după moartea donatorului, s-ar putea ca acest

interes să nu mai existe, cu consecinţa posibilităţii pentru donatari de a cere încetarea efectelor clauzei de inalienabilitate.

în al treilea rând, în concepţia noului Cod civil, o clauză de inalienabilitate a unui bun, indiferent de modul instituirii ei, este, prin esenţă, temporară-, ea poate fi constituită pe un termen limitat, ce poate fi de „cel mult 49 de ani”. Acest termen începe să curgă din momentul dobândirii bunului înstrăinat de către cel către care se face înstrăinarea [art. 627 alin. (1) teza finală NCC].

în sfârşit, în ipoteza în care o clauză de inalienabilitate este inserată într-un contract translativ de proprietate, art. 628 alin. (2) NCC impune ca, spre a fi opozabilă terţilor, aceasta să fie supusă formalităţilor de publicitate. într-adevăr, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract ce conţine o clauză de inalienabilitate, valabil încheiat, produce efecte între părţi şi, în principiu, prin raportare la dispoziţiile art. 1282 NCC, faţă de succesorii părţilor, universali, cu titlu universal ori cu titlu particular. Dacă o clauză de inalienabilitate a fost prevăzută într-un testament, terţii nu au cum să o cunoască, deci aceasta nu le-ar fi opozabilă.

Mai mult, art. 628 alin. (1) NCC dispune că o clauză de inalienabilitate nu va putea fi invocată împotriva dobânditorilor bunului cu privire la care există o asemenea clauză sau împotriva creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze, decât dacă ea îndeplineşte toate condiţiile de validitate amintite mai sus şi au fost îndeplinite şi formalităţile de publicitate, după caz. Dacă o clauză de inalienabilitate a fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilă nu numai creditorilor actuali ori celor viitori ai dobânditorului, dar şi celor anteriori actului de dobândire; în caz de îndeplinire a formalităţilor de publicitate, bunul astfel „grevat" nu va putea fi urmărit de toate aceste categorii de creditori ai proprietarului dobân-ditor al acelui bun.

Clauza de inalienabilitate în situaţii speciale.

Este posibil ca părţile unui contract de înstrăinare a unui bun să se înţeleagă, printre altele, în sensul că do-bânditorul bunului se obligă a transmite dreptul de proprietate asupra acestuia în viitor, către o persoană determinată sau chiar determinabilă, de exemplu, primul copil care se va naşte în familia dobânditorului. Articolul 627 alin. (4) NCC dispune că, într-o asemenea situaţie, clauza de inalienabilitate este „subînţeleasă”, adică se prezumă existenţa ei. Soluţia legiuitorului este logică, de natură să conducă la îndeplinirea întocmai a obligaţiei asumate de dobânditorul bunului de a nu înstrăina în viitor acel bun decât către o persoană determinată ori determinabilă. Potrivit unei precizări „de ultimă” oră introduse de legiuitor, în categoria convenţiilor prevăzute de acest text prin care se naşte obligaţia menţionată au a fi cuprinse şi antecon-tractele ce au ca obiect transmiterea, în viitor, prin încheierea de contracte, a dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Situaţia transmiterii succesorale a unui bun cu privire la care părţile au convenit asupra unei clauze de inalienabilitate este reglementată de dispoziţiile art. 627 alin. (5)

NCC; potrivit acestui text, transmiterea bunului „pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea inalienabilităţii" (sale). Aceasta înseamnă că, chiar dacă bunul a fost dobândit afectat de o clauză de inalienabilitate, dobânditorul rămâne liber ca, la decesul său, să îl transmită moştenitorilor legali ori celor instituiţi prin voinţa sa, adică moştenitorilor testamentari. Dacă bunul formează obiectul unei substituţii fideicomisare ce constă în obligaţia prevăzută în sarcina legatarului ori a donatarului gratificat cu acest bun de a-l administra şi a-l transmite, la decesul său, unei persoane desemnate de dispunător (art. 994 NCC), dobânditorul va fi ţinut de această obligaţie, astfel că nu va putea transmite, la decesul său, decât substitutului beneficiar desemnat de dispunător’.

Formalităţile de publicitate.

în măsura în care. pentru anumite bunuri, s-a instituit un sistem de publicitate a transmisiunii ori a altor operaţiuni juridice privitoare la asemenea bunuri, clauza de inalienabilitate care are ca obiect un astfel de bun devine opozabilă terţilor numai prin îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege [art. 628 alin. (2) NCC].

Dacă actul de înstrăinare cu clauză de inalienabilitate are ca obiect un bun imobil, potrivit art. 902 alin. (2) pct. 8 NCC, această clauză va fi notată în cartea funciară; ea devine opozabilă terţilor numai prin notarea în registrul de publicitate imobiliară. Pentru ipoteza în care actul de înstrăinare cu aceeaşi clauză priveşte un bun mobil, art. 628 alin. (3) NCC dispune că se vor aplica, în mod corespunzător, „regulile prevăzute pentru dobândirea proprietăţii privind posesia de bună-credinţă”.

Potrivit art. 936 NCC, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credinţă a unui bun mobil „asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale". Or, potrivit art. 938 alin. (1) NCC, este posesor de bună-credinţă cel care nu cunoştea şi nici nu trebuia să cunoască, după împrejurări, lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului bunului. Aceasta înseamnă că dobânditorul unui bun mobil care a cunoscut, pe orice cale, că bunul pe care îl dobândeşte era afectat de o clauză de inalienabilitate nu va putea să invoce dobândirea dreptului de proprietate asupra acelui bun prin posesia de bună-credinţă.

Dispoziţii speciale privitoare la sancţiunile de drept civil aplicabile.

O primă sancţiune rezultă din dispoziţiile art. 628 alin. (5) NCC, aceasta fiind o consecinţă a neîndeplinirii unei obligaţii contractuale de către debitorul acesteia şi angajarea, în acest fel, a răspunderii sale. într-adevăr, textul evocat dispune că, chiar dacă nu au fost îndeplinite condiţiile de opozabilitate a clauzei de inalienabilitate, beneficiarul acesteia poate pretinde daune-interese de la proprietarul care nu se conformează obligaţiei asumate şi înstrăinează bunul.

Apoi, ca sancţiune specifică actelor juridice civile, nulitatea operează şi în privinţa clauzei de inalienabilitate. Este posibil ca o cauză de nulitate să lovească numai clauza de inalienabilitate; într-o asemenea situaţie, contractul îşi va produce efectele sale, mai puţin această clauză; dimpotrivă, dacă întregul contract este lovit de nulitate, clauza de inalienabilitate nu va „supravieţui" acelui contract. Articolul 627

alin. (3) prevede o regulă specială în această materie, şi anume, dacă o clauză de inalienabilitate a fost determinantă la încheierea unui contract, nulitatea clauzei de inalienabilitate va atrage nulitatea întregului contract. Mai mult, partea finală a acestui text instituie prezumţia potrivit cu care, în contractele cu titlu oneros ce conţin o clauză de inalienabilitate, caracterul ei determinant se prezumă până la proba contrarie, ce are a fi făcută de partea interesată să pună în discuţie validitatea acelui contract.

Privitor la sancţiunile de drept civil aplicabile în materie, sub titulatura „sancţiuni pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate”, art. 629 NCC prevede unele reguli speciale numai acesteia. Astfel, potrivit alin. (1), înstrăinătorul poate să ceară rezoluţiunea contractului în ipoteza încălcării clauzei de inalienabilitate de către debitorul său. în realitate, aşa după cum s-a observat’, într-o asemenea ipoteză, înstrăinătorul poate să obţină rezoluţiunea contractului, deoarece aceasta operează nu numai prin intentarea unei acţiuni în justiţie cu acest obiect, ci poate opera şi prin declaraţie unilaterală de rezoluţie în condiţiile prevăzute de art. 1552 NCC, precum şi în temeiul unui pact comisoriu prevăzut de părţi în acest scop, în baza dispoziţiilor art. 1553 NCC.

Este de observat că sancţiunea rezoluţiunii contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate a fost reţinută în doctrina majoritară şi sub regimul fostului Cod civil român, în prezent abrogat, precizându-se că desfiinţarea prin rezoluţiune a contractului iniţial prevăzut cu clauza în discuţie va conduce şi la desfiinţarea eventualelor acte de înstrăinare subsecvente, potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Soluţiile acestea au a fi reţinute prin prisma dispoziţiilor tranzitorii în materie cuprinse în art. 60 din Legea nr. 71/2011 la care ne vom referi imediat.

Totuşi, sub regimul noului Cod civil se precizează mai limpede soarta actului subsecvent încheiat de dobânditorul bunului afectat de o clauză de inalienabilitate, într-adevăr, art. 629 alin. (2) NCC prevede că atât înstrăinătorul, cât şi terţul în beneficiul căruia a fost inserată o asemenea clauză pot cere anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea acesteia. Aşadar, în această situaţie, legea prevede posibilitatea de a se cere anularea actului, ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei nulităţi relative a actului subsecvent. S-a spus că sunt anulabile nu numai actele prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra unui bun cu nerespectarea clauzei de inalienabilitate, ci şi acelea prin care s-ar constitui un drept real de garanţie asupra acelui bun, cum ar fi ipoteca ori gajul, pentru că „aceste din urmă acte conţin în ele pericolul înstrăinării în caz de urmărire silită’’.

De altfel, art. 629 alin. (3) NCC dispune că, chiar dacă bunul înstrăinat cu clauză de inalienabilitate se află în patrimoniul debitorului acestei clauze, nu este posibilă urmărirea lui, atâta vreme cât clauza îşi produce efectele, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Observaţii finale. Dispoziţii tranzitorii.

Fără îndoială că inserarea unei clauze de inalienabilitate într-un act juridic translativ de proprietate constituie o derogare de la principiul liberei circulaţii a bunurilor prin exercitarea atributului dispoziţiei juridice de către proprietarul lor. Discutată şi, în cele din urmă, admisă sub regimul vechiului Cod civil, prin luarea în considerare a principiului libertăţii de voinţă a părţilor în materia actelor juridice civile, ea este reglementată în prezent în noul Cod civil, care impune, totuşi, condiţii relativ riguroase în materie.

Temporară prin esenţa ei, clauza de inalienabilitate trebuie să fie justificată de „un interes serios şi legitim". Aşa fiind, cel care înţelege să se prevaleze de această clauză va fi ţinut să dovedească un asemenea interes.

Cu o anumită remarcabilă prudenţă, legiuitorul a înscris o importantă dispoziţie tranzitorie cu privire la aplicabilitatea clauzei analizate. Astfel, art. 60 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil dispune, în primul său alineat, că validitatea şi efectele juridice ale clauzei de inalienabilitate instituite prin convenţia părţilor rămân „guvernate” de legea în vigoare la momentul încheierii convenţiei; este aplicarea cunoscutului principiu incident în caz de succesiune de reglementări - tempus regit actum.

Dacă însă o clauză de inalienabilitate este prevăzută printr-un testament, art. 60 alin. (2) din aceeaşi lege distinge între legea care se aplică în privinţa validităţii clauzei incluse în testament şi legea care va guverna efectele acelei clauze, prin ipoteză ea urmărind a-şi produce efecte la un moment ulterior încheierii testamentului ce cuprinde o astfel de clauză. într-adevăr, textul dispune că validitatea clauzei de inalienabilitate înscrise în testament va fi guvernată de legea civilă în vigoare la momentul încheierii testamentului, în timp ce efectele acestei clauze vor fi guvernate de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii. Practic, aceasta înseamnă că efectele unei clauze de inalienabilitate prevăzute printr-un testament ce priveşte o succesiune deschisă ori care se va deschide după data de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, vor fi guvernate de dispoziţiile acestuia, în timp ce validitatea clauzei urmează a fi raportată la legea în vigoare la momentul întocmirii testamentului, adică sub regimul prevederilor fostului Cod civil.

Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale

Comentarii despre Limitele convenţionale ale exerciţiului dreptului de proprietate privată