Negocierea și convențiile colective de muncă în dreptul internațional
| Comentarii |
|
negocierea și convențiile colective de muncă în dreptul internațional, negocierea colectivă, datorită importanței sale, este reglementată și în cadrul dreptului internațional. Principalul sediu al materiei îl constituie documentele O.I.M., respectiv Convențiile și Recomandările care reglementează negocierea colectivă. Negocierea colectivă se regăsește și în cadrul altor documente internaționale foarte importante, cu un pronunțat caracter social, care nu omit reglementările în această materie. Negocierea colectivă își află sediul juridic și în legislația U.E., în special în cuprinsul tratatelor, după cum vom arăta în cadrul acestui capitol.
Analiza negocierii colective și a contractelor colective de muncă prin prisma Convențiilor și Recomandărilor O.l.M.
Având în vedere relevanța relațiilor colective de muncă pentru asigurarea păcii sociale și, în subsidiar, pentru apărarea drepturilor lucrătorilor. O.I.M. nu a lăsat nereglementat acest domeniu sensibil, astfel încât, printr-o serie de documente, a stabilit sediul materiei pentru aceste instituții deosebit de importante ale dreptului colectiv al muncii.
Convenția nr. 87/1948 privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical
Convenția (ratificată de România) reglementează unul dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor, respectiv dreptul de asociere pentru patroni și pentru muncitori. Ca atare, art. 2 din Convenție stabilește că „muncitorii și patronii, fără nicio deosebire, au dreptul, fără autorizație prealabilă, să constituie organizații la alegerea lor, precum și să se afilieze acestor organizații, cu singura condiție de a se conforma statutelor acestora din urmă”.
Convenția definește și termenul de organizație, stabilind că acesta „înseamnă orice organizație de muncitori și patroni având drept scop să promoveze și să apere interesele muncitorilor sau patronilor. Convenția stabilește în art. 3 independența organizațiilor sindicale și patronale, atât din punctul de vedere al organizării interne, membrii organizațiilor muncitorilor și patronilor având dreptul de a stabili statutele de funcționare, regulamentele, modul de alegere al reprezentanților și de desfășurare a activității, cât și sub aspectul independenței externe față de autoritățile publice, care nu au dreptul să intervină în cadrul acestor organizații. Convenția stabilește că organizațiile muncitorilor și ale patronilor nu pot fi supuse dizolvării sau suspendării pe cale administrativă.
Aceste dispoziții cu privire la organizarea, funcționarea, dizolvarea și suspendarea organizațiilor muncitorilor și patronilor sunt aplicabile și în cazul federațiilor și confederațiilor. Organizațiile muncitorilor și patronilor au dreptul de a constitui federații sau confederații sindicale/patronale sau de a adera la cele deja existente. Acest drept de afiliere este valabil și în ceea ce privește posibilitatea organizațiilor muncitorilor și patronilor de a face parte din organismele similare constituite la nivel internațional.
Statele care au ratificat convenția nu pot stabili măsuri interne cu privire la dobândirea personalității juridice a organizațiilor muncitorilor și patronilor care să aducă atingere drepturilor prevăzute în această convenție în materia libertății de asociere. De altfel, convenția prevede obligația pentru state de a nu aduce atingere niciunei garanții reglementate în cuprinsul său.
Organizațiile muncitorilor și patronilor au obligația de a respecta principiul legalității. Statele care au ratificat convenția trebuie să stabilească dacă dispozițiile se vor aplica pentru poliție și personalul din forțele armate. Prevederile Convenției nu trebuie să aducă atingere legilor, sentințelor, acordurilor sau obiceiurilor care stabilesc anumite garanții în favoarea poliției sau forțelor armate, acest fapt fiind în consonanță și cu prevederile Constituției O.I.M. În finalul Convenției, se stabilește că statele care au ratificat convenția își asumă obligația de a lua toate măsurile pentru ca muncitorii și patronii să își poată exercita drepturile sindicale într-un mod liber. Această convenție este de o importanță covârșitoare pentru dreptul colectiv al muncii, O.I.M. stabilind așadar principiile generale de desfășurare a acestuia.
Convenția nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă
Cu privire la relevanța Convenției nr. 87/1948 s-a afirmat că între această convenție și Convenția nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă (ratificată de România) există un raport de complementaritate, ambele fiind esențiale pentru libertatea sindicală și pentru dreptul la negociere colectivă.
Un aspect important care își găsește sediul materiei în această Convenție este principiul nediscriminării în materie de libertate sindicală la angajare. Convenția interzice impunerea condiției de a nu se afilia la un sindicat sau de a nu face parte dintr-un sindicat pentru un viitor lucrător sau concedierea unui lucrător ori aducerea oricăror prejudicii pentru participarea la activitățile sindicale desfășurate după terminarea timpului de lucru sau. cu acordul angajatorului, chiar în timpul programului. Independența partenerilor sociali este înfăptuită în principal prin interzicerea ingerințelor din partea organizațiilor angajatorilor în organizațiile lucrătorilor sau din partea organizațiilor lucrătorilor în cele ale angajatorilor, fie în mod direct, fie în mod indirect, în ceea ce privește formarea, funcționarea și administrarea lor.
Convenția menționează și alte situații în care este afectat principiul independenței partenerilor sociali. Astfel, cu titlu de exemplu sunt date măsurile prin care se constituie organizații de lucrători dominate de un patron sau de o organizație patronală sau situația în care o organizație a lucrătorilor este sprijinită financiar de către angajator „în scopul de a pune aceste organizații sub controlul unui patron sau al unei organizații de patroni”.
Statele membre, în cazul în care este necesar, trebuie să adopte măsurile potrivite pentru a promova și dezvolta procedurile de negociere voluntară a contractelor colective între patroni sau organizațiile lor și organizațiile lucrătorilor pentru reglementarea condițiilor de angajare. Este de remarcat că O.I.M., încă prin primele sale documente, reglementează negocierea colectivă și contractele colective de muncă, prezentându-le ca instrumente juridice eficiente pentru realizarea obiectivelor Recomandărilor și Convențiilor, în acest caz a condițiilor de angajare. Această Convenție nu se referă la statutul funcționarilor publici, neputând prejudicia drepturile sau statutul lor, iar angajaților din poliție și din forțele armate li se aplică în funcție de prevederile fiecărui stat în parte.
Convenția nr. 135/1971 privind protecția reprezentanților lucrătorilor în întreprinderi și înlesnirile ce se acordă acestora
Prin Convenția nr. 135/1971 privind protecția reprezentanților lucrătorilor în întreprinderi și înlesnirile ce se acordă acestora (ratificată de România), O.I.M. consolidează poziția reprezentanților lucrătorilor în sensul reglementării negocierii colective. În accepțiunea Convenției nr. 135/1971, conform art. 3, au calitatea de reprezentanți ai lucrătorilor următoarele categorii de persoane:
,,a) reprezentanții sindicali, care sunt numiți sau aleși de sindicate sau de membrii sindicatelor;
b) reprezentanții aleși, care sunt liber aleși de lucrătorii din întreprindere, în conformitate cu dispozițiile legislației naționale sau ale convențiilor colective și ale căror funcții nu se extind la activități care, în țările interesate, sunt recunoscute ca aparținând prerogativelor exclusive ale sindicatelor”.
Având în vedere cele de mai sus, se poate afirma că O.I.M., prin intermediul acestei Convenții, a consacrat o reglementare de tip general în ceea ce privește reprezentanții lucrătorilor, incluzând în această categorie atât reprezentanții sindicali, cât și reprezentanții aleși de către lucrători. Convenția stabilește, în primul articol, că reprezentanții lucrătorilor trebuie să beneficieze de măsuri de protecție împotriva eventualelor acte de prejudiciere din partea angajatorilor, inclusiv desfacerea contractelor de muncă, datorate calității de membri de sindicat, de reprezentanți ai lucrătorilor sau datorate participării acestora la activitățile sindicale, organizate într-un mod legal.
Convenția stabilește în sarcina întreprinderilor obligația de a acorda înlesniri reprezentanților lucrătorilor, pentru ca aceștia să poată duce la îndeplinire atribuțiile lor. Pentru a se acorda aceste înlesniri, trebuie avute în vedere, pe de o parte, sistemul de relații interprofesionale existent la nivelul statului și. pe de altă parte, importanța și posibilitățile întreprinderii respective. Înlesnirile pentru reprezentanții lucrătorilor trebuie să se acorde într-un mod proporțional cu posibilitățile întreprinderii, astfel încât acordarea acestor înlesniri nu trebuie să afecteze buna funcționare a angajatorului. Categoriile de reprezentanți ai lucrătorilor care beneficiază de protecție și de înlesniri din partea angajatorilor sunt stabiliți pe cale legală, convențională, prin hotărâri arbitrale sau prin hotărâre judecătorească.
Articolul 5 al Convenției stabilește că, atunci când la nivelul unei întreprinderi există atât reprezentanți sindicali, cât și reprezentanți aleși ai salariaților, activitatea acestora din urmă nu trebuie să prejudicieze prerogativele sindicatului. Sindicatul rămâne, conform dispozițiilor O.l.M., principalul garant al drepturilor lucrătorilor, astfel încât activitatea sindicală nu trebuie prejudiciată nici chiar de alte categorii de lucrători care au ca principal scop reprezentarea drepturilor lucrătorilor.
Convenția nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective (ratificată de România)
Această convenție este aplicabilă pentru toate ramurile de activitate economică. Statele care ratifică această convenție stabilesc dacă dispozițiile acesteia se aplică forțelor armate și poliției. Statele, pe cale internă, pot stabili și modul în care această convenție afectează funcția publică.
Spre deosebire de primele reglementări ale O.I.M. cu privire la obiectul negocierii colective, care erau departe de a avea un conținut exhaustiv, această Convenție prevede încă din primele articole domeniul de aplicare a negocierii colective. Astfel, art. 2 din Convenție stabilește că: „termenul de negociere colectivă se aplică tuturor negocierilor care au loc între o persoană care angajează, un grup de persoane care angajează sau una ori mai multe organizații ale lucrătorilor, pe de altă parte, în vederea: a) fixării condițiilor de muncă și angajării; și/sau b) reglementării relațiilor între cei ce angajează lucrători; și/sau c) reglementării relațiilor între cei ce angajează sau organizațiile lor și una sau mai multe organizații ale lucrătorilor”.
În cazul în care legea reglementează instituția reprezentanților lucrătorilor, conform art. 3 lit. b) din Convenția nr. 135/1971 privind reprezentanții lucrătorilor, respectiv cei care sunt aleși de către lucrători și nu membri de sindicat, ea va trebui să reglementeze și incidența acestora în cadrul negocierii colective. De asemenea, legea internă a statelor membre trebuie să prevadă și soluții pentru ca activitatea reprezentanților aleși ai lucrătorilor să nu impieteze activitatea sindicatelor, O.I.M. rămânând consecventă în a reglementa statutul sindicatelor ca fiind mai favorabil decât cel al reprezentanților aleși ai lucrătorilor.
În cuprinsul Convenției, se stabilește că prevederile sale vor putea fi aplicate pe cale legală prin intermediul legilor date de statele membre doar pe cale de excepție, prevalând aplicabilitatea prin convențiile colective a sentințelor arbitrale sau a altor forme asemănătoare. Pentru promovarea negocierii colective. Convenția stabilește în sarcina statelor membre ale O.I.M. adoptarea de măsuri adaptate realităților naționale, care să aibă următoarele obiective:
,,a) negocierea colectivă să fie posibilă pentru toți cei ce angajează și pentru toate categoriile de lucrători din ramurile de activitate vizate de prezenta convenție;
b) negocierea colectivă să fie progresiv extinsă la toate domeniile acoperite de lit. a), b) și c) ale art. 2 al prezentei convenții;
c) să se încurajeze dezvoltarea regulilor de procedură convenite între organizațiile celor ce angajează și organizațiile lucrătorilor;
d) negocierea colectivă să nu fie împiedicată de inexistența unor reguli care să reglementeze desfășurarea sa sau de insuficiența sau de caracterul impropriu al acestor reguli;
e) organele și procedurile de reglementare a conflictelor de muncă să fie concepute de o asemenea manieră încât să contribuie la promovarea negocierii colective".
Nu întâmplător am considerat necesar să enumerăm obiectivele propuse de Convenția O.l.M., cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul lor, se vorbește despre extinderea negocierii colective atât la nivelul tuturor angajatorilor și lucrătorilor, cât și la toate domeniile care fac obiectul negocierii colective (citate și de noi mai sus). Conform art. 6, „dispozițiile acestei convenții nu constituie un obstacol pentru funcționarea sistemelor de relații profesionale în care are loc negocierea colectivă în cadrul mecanismelor sau instituțiilor de conciliere și/sau arbitraj, la care părțile participă în mod voluntar la negocierea colectivă”.
Autoritățile publice trebuie să ia măsuri adecvate pentru încurajarea și promovarea negocierii colective, prin consultări prealabile și, atunci când este posibil, prin acorduri încheiate de puterea publică și organizațiile sindicale și patronale. Conform art. 8 al Convenției, „Măsurile luate în vederea promovării negocierii colective nu vor putea fi concepute și aplicate de o manieră care să împiedice libertatea negocierii colective", fapt care certifică libertatea negocierii colective drept un principiu de bază al O.I.M.
Convenția nr. 151/1978 privind protecția dreptului de organizare și procedurile de determinare a condițiilor de ocupare în funcția publică
Convenția (neratificată de România), își propune să asigure un cadru legal uniform în materia relațiilor colective de muncă între lucrătorii din sistemul privat și cel public. Convenția se aplică lucrătorilor din cadrul autorităților publice pentru ca și aceștia să beneficieze de anumite drepturi în materia relațiilor de muncă, în special cele privind libertatea de asociere, precum lucrătorii încadrați la angajatorii din mediul privat. Cu privire la aplicabilitatea Convenției pentru lucrătorii cu funcții înalte echivalente funcțiilor manageriale sau pentru cei a căror muncă implică un nivel sporit de confidențialitate, se va stabili prin legi sau regulamente incidența Convenției și asupra acestor categorii de lucrători. Tot prin intermediul legilor sau a regulamentelor, se va stabili dacă dispozițiile Convenției se vor aplica pentru lucrătorii din poliție sau din forțele armate.
Prin lucrător în sistemul public se înțelege, conform art. 2 din Convenție, orice persoană care intră sub incidența Convenției în concordanță cu prevederile art. 1 din Convenție (expuse de noi anterior). În cuprinsul Convenției, la art. 3, este definită și noțiunea de organizație a lucrătorilor din sistemul public ca fiind orice organizație, indiferent de modul în care este organizată, care are ca scop să promoveze și să apere drepturile și interesele lucrătorilor din sistemul public. Convenția protejează lucrătorii din sistemul public de orice act menit să prejudicieze dreptul lor de asociere. În acest sens, este interzisă angajarea lucrătorilor sub condiția de a nu face parte dintr-o organizație sindicală sau a renunța la calitatea de membru într-o asemenea organizație, cât și demiterea sau prejudicierea în orice alt fel a lucrătorilor care participă în mod legal la activitățile sindicale.
Organizațiile sindicale ale lucrătorilor din sistemul public se bucură de totală independență față de autoritățile publice. Este interzis autorităților publice să intervină în constituirea, funcționarea sau administrarea organizațiilor sindicale ale lucrătorilor din sistemul public. Reprezintă acte de interferență a autorităților publice în organizațiile sindicale ale lucrătorilor din sistemul public constituirea unei organizații sub conducerea autorității publice, susținerea organizațiilor financiar sau prin alte metode de către autoritățile publice, cu scopul de a controla aceste organizații ale lucrătorilor.
Convenția stabilește și obligația de a se acorda anumite înlesniri organizațiilor lucrătorilor din sistemul public, astfel încât organizațiile să-și poată îndeplini atribuțiile în mod prompt și eficient în întrunirile care au loc după terminarea programului de lucru. Dar acordarea înlesnirilor nu trebuie să afecteze buna funcționare a autorităților sau a serviciilor publice. Cuantumul și natura înlesnirilor se stabilesc de fiecare stat în parte în funcție de specificul intern.
Statele sunt invitate să ia măsurile necesare, conform practicilor interne, pentru a dezvolta procedurile privind negocierea colectivă în sistemul public, desfășurată între autoritățile publice, pe de o parte, și organizațiile lucrătorilor sau reprezentanții aleși ai acestora, pe de altă parte. În ceea ce privește disputele intervenite cu privire la determinarea termenilor și a condițiilor privind angajarea, acestea vor fi rezolvate într-un mod caracteristic legislației statelor, imparțial și independent, prin mediere, conciliere sau arbitraj, organizate astfel încât să asigure confidențialitatea părților implicate.
La art. 9 din Convenție, se stabilește că, la fel ca în cazul lucrătorilor din mediul privat, lucrătorii din sistemul public beneficiază de exercițiul drepturilor politice esențiale pentru exercitarea dreptului la liberă asociere, supus însă particularităților funcției publice și atribuțiilor specifice ale lucrătorilor din sistemul public.
Recomandarea nr. 91/1951 privind contractele colective de muncă
Recomandarea nr. 91 din 1951, care are ca obiect contractele colective de muncă, se înscrie în lista actelor emise de O.I.M. cu relevanță pentru negocierea colectivă. Este de înțeles că în locul unei Convenții s-a procedat la aprobarea unei Recomandări. În anii de atunci, nu s-a putut obține acordul pentru adoptarea unei convenții care să cuprindă regimul juridic al contractelor colective de muncă. Statele membre sunt invitate să stabilească, în funcție de specificul dreptului intern, mecanisme juridice în scopul reglementării la nivel național a negocierii și a încheierii contractelor colective de muncă. Reglementarea acestor aspecte se poate face fie prin lege, fie pe cale convențională între părți.
În viziunea Recomandării nr. 91/1951, contractele colective de muncă sunt definite ca fiind: „convențiile scrise privind condițiile de muncă și clauzele de muncă, încheiate de către un angajator, un grup de angajatori sau una sau mai multe organizații ale angajatorilor, pe de o parte, și de către una sau mai multe organizații reprezentative ale lucrătorilor sau, în absența unor asemenea organizații, de reprezentanții lucrătorilor aleși și mandatați în condițiile prevăzute de legislațiile naționale, pe de altă parte".
Analizând definiția contractelor colective de muncă, se poate afirma că O.I.M. a adoptat o opțiune generală pentru definirea convențiilor colective, reglementând, în mare, părțile între care se pot încheia convențiile, respectiv între angajator și lucrători, reprezentați și organizați în condițiile legii. Definiția nu insistă în ceea ce privește clauzele convențiilor colective, stabilind însă forma scrisă ca fiind obligatorie pentru valabilitatea convenției. Având în vedere această definiție, care nu se dorește a fi una exhaustivă, se poate afirma că România a reglementat în cuprinsul legislației sale contractele colective de muncă în consens cu definiția Recomandării emise de O.I.M. În alin. (2) al art. 2, se stabilește că definiția de mai sus nu trebuie interpretată sub nicio formă ca implicând recunoașterea oricărei asociații de lucrători fondată, administrată sau finanțată de angajatori în mod direct sau indirect.
O.I.M. a considerat, în spiritul legislației internaționale deja existente, inclusiv la nivelul O.I.M., după cum am văzut la analiza Convenției nr. 98/1949, că negocierea colectivă și dialogul social nu se pot desfășura decât într-un climat în care este asigurată independența partenerilor sociali. Orice ingerință a patronatului în sensul alterării poziției de independență a organizațiilor lucrătorilor are ca rezultat un dialog social ineficient, care dezavantajează lucrătorii.
Recomandarea reglementează și efectele contractelor colective de muncă, stabilind că acestea se produc în mod obligatoriu pentru părțile semnatare și pentru cei care sunt reprezentați de către acestea. O.I.M., în cuprinsul aceleiași Recomandări, stabilește caracterul de izvor de drept al contractelor colective de muncă pentru contractele individuale de muncă, în sensul că acestea din urmă nu trebuie să conțină dispoziții contrare celor prevăzute de contractele colective. În cazul în care în contractele individuale de muncă sunt cuprinse clauze care sunt contrare dispozițiilor contractului colectiv de muncă aplicabil, acestea sunt lovite de nulitate și se înlocuiesc în mod automat cu clauzele din contractul colectiv de muncă aplicabil. O.I.M. recunoaște așadar rolul de izvor de drept al contractelor colective de muncă, aceasta fiind, de altfel, o regulă care se regăsește în majoritatea sistemelor de drept ale statelor membre O.I.M.
Părțile semnatare ale contractelor colective de muncă au dreptul de a introduce prevederi mai favorabile salariaților, așadar peste nivelul minimal stabilit de legislația privind contractele colective de muncă. Măsurile prevăzute de Recomandare nu implică adoptarea de către statele membre O.I.M. a unor măsuri legislative, cât timp statele asigură o aplicare eficientă a dispozițiilor contractelor colective de muncă.
Cu privire la efectele convențiilor colective, se stabilește că acestea se vor produce pentru toți lucrătorii de la nivelul la care s-a încheiat convenția, cu excepția cazurilor prevăzute expres de către părțile contractante. Documentul O.I.M. prevede că statele membre ale organizației pot să reglementeze în peisajul lor legislativ intern instituția extinderii contractelor colective de muncă, sub forma extinderii unor clauze din contracte sau chiar a întregului contract pentru toți angajatorii și lucrătorii dintr-o ramură sau dintr-un teritoriu. Condițiile în care se poate dispune extinderea contractelor colective de muncă sunt lăsate, în mare, la dispoziția statelor membre.
Documentul O.I.M. enumeră unele condiții impuse pentru aplicarea instituției extinderii contractelor colective de muncă. În primul rând, contractul colectiv trebuie să acopere un număr semnificativ de angajatori și lucrători în domeniul sau în ramura în care a fost încheiat, fapt care va trebui consemnat de către o autoritate competentă în materie. În al doilea rând, ca regulă, calitatea de a solicita aplicarea extinderii contractului o au organizațiile sindicale sau patronale care au încheiat contractul de muncă respectiv. În al treilea rând, Recomandarea stabilește că, înainte de extinderea contractului colectiv de muncă, angajatorii și lucrătorii pentru care contractul colectiv va deveni aplicabil în urma extinderii trebuie să aibă posibilitatea de a face observații în legătură cu aplicabilitatea acestei instituții. Statele au rolul principal în reglementarea instituției extinderii, atât sub aspectul procedurii, cât și al aspectelor de fond, în afară de cele prevăzute cu titlu general de către Recomandare.
Cu privire la interpretarea contractelor colective de muncă, statele sunt invitate să reglementeze în sistemul de drept intern proceduri de interpretare și de soluționare a conflictelor ivite din interpretarea contractelor colective de muncă. Supravegherea contractelor colective de muncă este lăsată fie în sarcina angajatorilor sau a lucrătorilor care au încheiat contractele, fie în sarcina instituțiilor care au competențe în acest sens, iar o a treia posibilitate prevăzută de Recomandare este arbitrajul ad-hoc.
În final, pentru aplicabilitatea eficientă a dispozițiilor prevăzute în Recomandare, statele membre sunt invitate să ia măsuri pentru:
,,a) solicitarea angajatorilor care intră sub incidența contractelor colective de muncă să ia măsurile necesare în sensul comunicării lucrătorilor cărora li se aplică dispozițiile contractelor colective încheiate a conținutului contractului;
b) înregistrarea sau depozitarea contractelor colective de muncă și a oricăror modificări ulterioare ale acestora;
c) o perioadă minimă în care, în lipsa unei dispoziții contrare în convenție, contractele colective se consideră a fi obligatorii, cu excepția cazului în care sunt revizuite sau anulate de către părți la o dată anterioară”.
Recomandarea nr. 163/1981 privind negocierea colectivă
Recomandarea propune anumite măsuri care pot fi implementate în sistemul de drept intern al statelor membre prin intermediul legilor, al regulamentelor, al contractelor colective de muncă sau al arbitrajului, lăsând în același timp și latitudinii statelor membre alte posibilități de implementare, în funcție de specificul fiecărui stat.
După cum arată și titlul Recomandării, principalul obiectiv al acesteia îl constituie asigurarea unei negocieri colective eficiente la nivelul statelor membre O.I.M. În primul rând, statele sunt invitate să asigure un climat favorabil pentru întemeierea organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor între care să se poarte negocierea colectivă, aceste organizații urmând să acționeze într-un mod independent pentru promovarea drepturilor membrilor lor. Cu privire la reprezentativitatea organizațiilor lucrătorilor și ale angajatorilor. Recomandarea se pronunță astfel: în statele în care legea nu stabilește criterii de reprezentativitate, subzistă obligația de a permite partenerilor sociali să negocieze colectiv, fără a îngrădi în mod nejustificat acest drept, iar în statele în care sunt reglementate condiții privind reprezentativitatea părților, O.I.M. invită legiuitorii să stabilească condiții clare cu privire la dobândirea reprezentativității de către părți.
Recomandarea nr. 163/1981 prevede și că statele membre O.I.M. trebuie să garanteze negocierea colectivă pentru fiecare nivel, începând cu cel al întreprinderii, ramură de activitate, industrie, la nivel regional și național. Este demn de remarcat că O.I.M. are o abordare integrată a negocierii colective, promovând posibilitatea de a negocia la fiecare nivel posibil, începând cu nivelul de unitate și terminând cu nivelul național. Pentru o negociere colectivă eficientă, Recomandarea prevede și faptul că statele membre ale O.I.M. trebuie să se asigure că se realizează o coordonare între prevederile contractelor colective de muncă de la nivelurile la care negocierea colectivă este posibilă, astfel încât aceasta să se desfășoare într-un mod integrat, evitându-se conflictele dintre dispozițiile contractelor colective de muncă încheiate la diferite nivele.
Pentru o desfășurare eficientă a negocierii colective, părțile implicate trebuie să urmeze cursuri de perfecționare. Autoritățile publice sunt invitate să ofere asistență angajatorilor și lucrătorilor la solicitarea acestora, în vederea asigurării formării pentru negocierea colectivă. Aceste cursuri, care vor fi supravegheate de către reprezentanții angajatorilor și ai lucrătorilor, nu vor afecta dreptul lucrătorilor de a-și alege reprezentanții în vederea desfășurării negocierii colective. Părțile la negocierea colectivă vor desemna reprezentanți care să participe la negociere și care vor fi mandatați pentru negocierea oricăror clauze care se vor regăsi ulterior în contractele colective de muncă.
Reglementarea negocierii colective, atât de complexă în cadrul acestei Recomandări, se referă și la accesul părților interesate la măsurile naționale întreprinse de stat pentru negocierea colectivă. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, Recomandarea instituie obligația de informare a angajatorilor pentru organizațiile lucrătorilor atât din sistemul privat, cât și din cel public (la solicitarea acestora), cu privire la situația internă a întreprinderii din perspectivă economică și socială.
Este recomandat ca părțile să încheie un acord de confidențialitate cu privire la obligația lucrătorilor de a nu divulga informațiile pe care le află cu ocazia informării și care, în cazul în care le dezvăluie, ar putea să prejudicieze angajatorul. Părțile au libertatea de a conveni, de comun acord, informațiile care vor face obiectul obligației de informare reglementată în cuprinsul acestei Recomandări. Obligația de informare apare reglementată pentru sistemul public într-un mod mai restrictiv, astfel că angajatorii au obligația de a furniza lucrătorilor informații relevante pentru situația economică și socială din întreaga țară sau, după caz, a ramurii industriale relevante pentru negocierea colectivă, fără însă a prejudicia prin furnizarea acestor informații interesul național.
Este interesant de remarcat faptul că Recomandarea limitează obligația de informare numai în materia sistemului public cu privire la natura informațiilor furnizate, pentru sistemul privat putându-se oferi orice informații, sub obligația încheierii unui acord de confidențialitate. Cu toate acestea, într-un mod judicios, legiuitorul român a stabilit măsurile legale de protecție a angajatorilor cu privire la natura informațiilor oferite lucrătorilor, deopotrivă atât pentru sistemul public, cât și pentru cel privat. Legea nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare și consultare a angajațilori, la art. 7 alin. (2), prevede următoarele: „angajatorul nu este obligat să comunice informații sau să întreprindă consultări, dacă acestea sunt de natură să dăuneze grav funcționării întreprinderii sau să-i prejudicieze interesele. Decizia de a nu comunica aceste informații sau de a nu întreprinde consultări trebuie motivată față de reprezentanții angajaților”.
Recomandarea, care este poate cel mai cuprinzător document al O.I.M. În materia negocierii colective, cuprinde și dispoziții pentru cazul în care apar neînțelegeri între părți. Astfel, statele sunt invitate să adopte măsuri compatibile cu exigențele interne, pentru a se asigura continuitatea negocierii colective în cazul ivirii diferendelor între partenerii sociali.
Alte documente de drept internațional în materia negocierii colective și a contractelor și acordurilor colective de muncă
Convenția internațională cu privire la drepturile economice, sociale, culturale, adoptată de către O.N.U. În anul 1966 (ratificată de România)
Convenția stabilește o serie de drepturi economice, sociale și culturale, de o importanță fundamentală pentru cetățenii statelor semnatare. În materie socială, cu relevanță pentru negocierea colectivă, menționăm următoarele dispoziții ale Convenției: la art. 8 lit. c) din Convenție se stabilește că „Statele părți la prezenta Convenție se angajează să asigure: dreptul pe care îl au sindicatele de a-și exercita liber activitatea, fără alte limitări decât cele prevăzute de lege și care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale sau al ordinii publice, ori pentru a ocroti drepturile și libertățile altora”.
Chiar dacă nu sunt reglementate într-un mod expres, negocierea colectivă și convențiile colective în domeniul relațiilor sociale sunt prezentate ca modalități de îndeplinire a scopurilor generale, lăsate la îndemâna statelor semnatare, modalități de care partenerii sociali trebuie să uzeze pentru a realiza obiectivele Convenției. Nicio dispoziție din articolul prezentat mai sus nu permite statelor părți la Convenția din 1948 a Organizației Internaționale a Muncii privind libertatea sindicală și ocrotirea dreptului sindical să ia măsuri legislative aducând atingere - sau să aplice legi într-un fel care ar aduce atingere - garanțiilor prevăzute în această convenție. Dispozițiile Convenției nu se opun ca regimul juridic al membrilor forțelor armate, al poliției sau al funcționarilor publici să fie supus unor restricții legale.
Carta interamericană a garanțiilor sociale, adoptată la Bogota în anul 1948
Carta își propune să stabilească un nivel minimal al drepturilor în materie socială pentru lucrătorii din statele americane. Statele semnatare ale Cartei sunt invitate să adopte măsuri suplimentare pentru protecția lucrătorilor față de cele reglementate prin Cartă. Printre principiile fundamentale promovate de Cartă, se regăsesc și asigurarea unui trai decent pentru fiecare lucrător, plata egală pentru munca egală, faptul că munca nu reprezintă o activitate desfășurată din comoditate, ci un factor esențial al societății, asigurarea unui cadru legal distinct pentru munca intelectuală și cea fizică.
Convenția prevede obligația statelor semnatare de a reglementa regimul juridic al contractelor individuale de muncă. Articolul 7 al Convenției reprezintă sediul materiei pentru contractele colective de muncă. Astfel, articolul amintit prevede că „Legea trebuie să recunoască și să reglementeze contractele și acordurile colective de muncă. În întreprinderile care sunt guvernate de aceste contracte și acorduri, dispozițiile lor se vor aplica nu numai pentru lucrătorii care sunt membri ai organizațiilor sindicale semnatare, dar și pentru ceilalți angajați care lucrează sau care se vor angaja ulterior în întreprindere. Legea va stabili procedurile pentru extinderea contractelor și acordurilor colective pentru toate domeniile în care se pot încheia și va asigura lărgirea sferei geografice de aplicare a acestora".
Carta reglementează în art. 26 și dreptul lucrătorilor de a se constitui în organizații sindicale cu personalitate juridică, în scopul de a le apăra drepturile. Constituirea, funcționarea și garanțiile legale ale organizațiilor sindicale vor fi stabilite pe cale legală în cadrul statelor semnatare ale Convenției.
Protocolul din anul 1988 la Convenția americană a drepturilor omului în domeniile economic, social și cultural
Convențiile colective de muncă nu sunt reglementate în mod direct în cadrul acestui document internațional, însă se poate deduce posibilitatea încheierii lor din analiza art. 8, care reglementează drepturile organizațiilor sindicale. În cadrul acestui articol, ca o prelungire a dreptului fundamental al lucrătorilor de a se constitui în organizații sindicale, se prevede că legislațiile naționale trebuie să permită organizațiilor sindicale să constituie sau să adere la federații sau confederații sindicale. Convenția încurajează statele să permită afilierea organizațiilor sindicale și la organizațiile similare constituite la nivel internațional.
Un alt aspect fundamental în ceea ce privește organizarea activității sindicale îl constituie și independența acestora și posibilitatea de a acționa în mod liber. În virtutea acestei prerogative, așa cum reiese în mod indirect, se poate afirma că organizațiile sindicale pot încheia și convenții colective de muncă pentru eficienta reprezentare a lucrătorilor. Exercițiul dreptului de a desfășura activități sindicale (la fel ca în cazul grevei) poate fi supus limitărilor numai pentru motive care țin de salvgardarea principiilor care definesc societatea democratică, ordinea publică, sănătatea publică, moralitatea sau drepturile și libertățile cetățenești.
Membrii forțelor armate, ai poliției și funcționarii publici beneficiază de dreptul de asociere și de drepturile referitoare la grevă cu limitările și restricțiile prevăzute de legislațiile interne, având în vedere specificul activității lor. Convenția stabilește, în finalul art. 8. că nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o organizație sindicală.
