Normele O.I.M. și U.E. în caz de conflict în dreptul intern al statelor membre
| Comentarii |
|
Normele O.I.M. și normele U.E. în caz de conflict în dreptul intern al statelor membre, România, în calitatea sa de membru al O.I.M., a ratificat o serie de convenții în materia relațiilor de muncă și și-a însușit și diverse categorii de norme prevăzute în recomandări, preluând în cuprinsul dreptului intern o serie de dispoziții caracteristice acestei organizații internaționale. Odată cu dobândirea de către România a calității de stat membru al U.E., se pune problema cum se va realiza corelația între normele O.l.M. și normele U.E., având în vedere în special specificul legislației Uniunii.
În ceea ce privește convențiile încheiate/ratificate de România înainte de a deveni stat membru al U.E., acestea își vor păstra valabilitatea dacă nu încalcă ordinea juridică a U.E. După dobândirea calității de stat membru al U.E., se poate pune întrebarea dacă România mai poate ratifica/încheia convenții O.I.M. Răspunsul este unul afirmativ, singura condiție este aceea ca prevederile convenției să nu încalce dispozițiile dreptului U.E.
Cele prezentate mai sus ne conduc spre o a treia problemă și anume modul în care se va rezolva un eventual conflict între normele U.E. și normele O.I.M. De exemplu, dacă în dreptul intern al statelor membre ale U.E. sunt ratificate convenții ale O.I.M. a căror dispoziții contravin prevederilor dreptului U.E., se pune problema care dintre aceste prevederi vor prevala, cele ale O.I.M. sau cele ale U.E.? Având în vedere specificul U.E., se poate afirma în mod ferm că, în cazul unui conflict între dispozițiile convențiilor O.I.M. ratificate de statele membre ale U.E. și prevederile legislației Uniunii, vor prevala cele din urmă, astfel încât statele vor fi obligate să denunțe convențiile O.I.M. care prevăd dispoziții contrare normelor U.E. Calitatea de stat membru al U.E. nu exclude ab initio posibilitatea de raportare la alte dispoziții internaționale în materie, ci impune doar preluarea în peisajul legislativ intern al statelor membre numai a prevederilor compatibile cu realitățile juridice ale U.E.
A. O.I.M. continuă să fie principalul organism internațional care reglementează aspectele privind relațiile de muncă. O.I.M. are o vocație generală la nivel planetar în a stabili, prin intermediul convențiilor și recomandărilor, organizarea echitabilă a relațiilor de muncă.
Momentul în care a fost înființată O.I.M. este unul întru totul special, respectiv semnarea Tratatului de la Versailles în anul 1919, când omenirea, după depășirea teribilului flagel al războiului mondial, a simțit nevoia să reclădească, pe noi temelii, relațiile dintre state. În acest context, relațiile de muncă au fost considerate, într-un mod întemeiat, ca fiind un factor principal pentru reconstrucția lumii, astfel încât, odată cu tratatul amintit, a fost înființată și O.I.M. În acest context, la nivel internațional, s-a creat o ordine juridică având ca principal obiectiv reglementarea aspectelor privind politica socială și, implicit, relațiile de muncă. S-a afirmat că „așadar, istoria umanității evidențiază că, în secolul trecut, s-a edificat, începând cu anul 1919, un patrimoniu comun al reglementării problematicii sociale”. Acest patrimoniu în materia reglementărilor sociale la nivel internațional trebuie valorificat prin includerea la nivelul legislației interne a statelor a dispozițiilor agreate la nivel internațional.
Având în vedere rolul acestei organizații, era normal ca reglementarea relațiilor de muncă să aibă pretenția exhaustivității, O.I.M. ocupându-se îndeaproape atât de relațiile individuale, cât și de cele colective de muncă. Nu există probleme sociale care să fie excluse din competența O.I.M. Sintetizând, principalele reglementări ale O.I.M. În materia negocierii colective sunt următoarele: asocierea liberă; negocierea liberă; neintervenția puterii publice în dreptul la asociere al partenerilor sociali; reprezentanții salariaților nu pot afecta drepturile recunoscute exclusiv sindicatelor; în cazul funcționarilor publici, al polițiștilor, al militarilor, regulile se stabilesc de către fiecare stat; restrângerile privitoare la negocierea colectivă pot fi instituite numai cu privire la securitatea națională, sănătatea publică; reglementarea în detaliu a convențiilor colective de muncă, a regimului juridic al organizațiilor lucrătorilor și ale patronilor etc.
Spre deosebire de O.I.M., U.E. nu a fost constituită în scopul reglementării politicii sociale și a relațiilor de muncă. Deși momentul apariției Comunităților Europene pe scena internațională este asemănător cu cel al apariției O.I.M. (cu deosebire că apariția Comunităților Europene a fost după Cel de-al Doilea Război Mondial), scopul principal al înființării Comunităților este profund diferit fată de cel al înființării O.I.M.
După extinderea prerogativelor U.E., așa cum reiese din Tratatul privind Uniunea Europeană și din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, politica socială s-a regăsit alături de alte politici importante și pe agenda instituțiilor Uniunii. Cu toate acestea, U.E. nu reglementează în detaliu aspectele de politică socială, ci își păstrează doar un rol de coordonare. Astfel, așa cum am arătat, U.E. nu se ocupă de statutul partenerilor sociali, nu cuprinde reglementări de fond privind negocierea colectivă și acordurile colective (dar recunoaște rolul important al acestora), dispune de un sistem de însușire a acordurilor dintre partenerii sociali prin directive, cadrul conceptual al negocierii colective și al acordurilor colective de muncă fiind stabilit de O.I.M.
B. În ceea ce privește cea de-a doua problemă analizată în prezentul capitol, respectiv cea a regimului juridic al acordurilor colective de muncă la nivelul U.E., am arătat că acestea nu sunt izvoare de drept perse, adică doar ele în sine, ci directiva care le conține reprezintă izvorul de drept. O interpretare care ar lărgi cadrul exhaustiv prevăzut de Tratatul asupra Uniunii Europene și de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene în această materie nu ar fi în spiritul dreptului U.E., care, deși permisiv în anumite situații, în ceea ce privește principiile de bază stabilește foarte clar regulile jocului, astfel încât categoriile de izvoare sunt precis determinate. Desigur că în domeniul acordurilor colective de muncă încheiate la nivelul U.E., aspectele controversate nu se opresc aici, în principal din cauza specificității și originalității dreptului U.E., care se află într-o continuă autodefinire și regăsire, constrâns fiind de realitățile atât de diferite ale statelor membre care compun U.E.
