Obiectul vânzării-cumpărării în activitatea comercială
| Comentarii |
|
obiectul vânzării-cumpărării în activitatea comercială, Lucrul vândut. Transmiterea proprietăţii. Transmiterea riscurilor pieirii bunurilor. Preţul vânzării
Codul civil consacră anumite reguli speciale atât cu privire la lucrul vândut cât şi cu privire la preţul vânzării care se aplică cu precădere în raporturile juridice specifice întreprinderilor comerciale şi profesioniştilor care au calitatea de comercianţi.
Lucrul vândut
Bunurile viitoare
O particularitate a vânzării comerciale o constituie faptul că, în general, se tran-acţionează bunuri de gen şi bunuri viitoare, care nu există în materialitatea lor în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Pot fi date cu titlu de exemplu recoltele neculese, mărfurile ce urmează a fi fabricate sau procurate de către vânzător etc.
Vânzarea bunurilor viitoare este legiferată de art. 1.658 Noul Cod Civil, care prevede că dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. în sensul Codului civil, bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul [art. 1.658 alin. (5)].
Era bine dacă legiuitorul reglementa obligaţia vânzătorului de a-l încunoştinţa pe cumpărător în legătură cu realizarea bunului, deoarece din acel moment proprietatea se strămută la cumpărător. Legiferarea unei astfel de obligaţii este de mare însemnătate juridică deoarece, din acel moment, devenind proprietar, cumpărătorul poate dispune în mod liber de bunul/bunurile pe care le-a cumpărat. De aceea, cumpărătorul trebuie să se îngrijească să prevadă în contract fie obligaţia vânzătorului de a-i comunica faptul că a realizat bunurile fie să se stipuleze că proprietatea asupra bunurilor se amână până în momentul încunoştinţării sau al predării unor astfel de bunuri.
în privinţa construcţiilor, Codul civil prevede că sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte funciară.
Bunurile dintr-un gen limitat
O altă categorie de bunuri tranzacţionate în raporturile comerciale o reprezintă bunurile dintr-un gen limitat. Această categorie de bunuri este guvernată de regulile prevăzute de art. 1.658 alin. (2)-(4) noul cod civil Astfel, în conformitate cu prevederile legale menţionate, în cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este ţinut să plătească daune-interese
Când bunul se realizează numai parţial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desfiinţarea vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a preţului. Aceeaşi soluţie se aplică şi atunci când genul limitat s-a realizat numai parţial şi, din acest motiv, vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevăzută în contract. Dacă nerealizarea parţială a bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa vânzătorului, acesta este ţinut să plătească daune-interese.
Şi în aceste situaţii considerăm că era binevenită reglementarea obligaţiei vânzătorului de a-l înştiinţa pe cumpărător în legătură cu realizarea bunurilor din genul limitat.
Atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, după caz, el rămâne obligat la plata preţului.
Predarea bunurilor
Modalităţile de predare
Pe lângă modalităţile clasice de predare a bunurilor prin remiterea materială a acestora către cumpărător sau o persoană desemnată de acesta, Codul civil consacră o modalitate de predare specifică raporturilor comerciale cu aplicabilitate asupra bunurilor mobile care, în literatura de specialitate şi în practica relaţiilor comerciale internaţionale poartă denumirea de «predare simbolică». în acest
sens, art. 1.688 noul Cod Civil prevede că predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment. Se numeşte predare simbolică pentru că nu se purcede la transmiterea bunurilor în materialitatea lor prin remiterea efectivă a acestora, ci se predau doar titlurile reprezentative sau alte documente care atestă proprietatea acestora, starea şi locul unde se găsesc.
Această modalitate de predare a bunurilor prin remiterea titlului reprezentativ sau a altor documente este uzitată în situaţiile în care bunurile se găsesc depozitate în silozuri, docuri, depozite, antrepozite etc., sau când bunurile se află în cursul unui transport pe apă sau pe uscat. în astfel de situaţii se predau scrisorile de cărat/de trăsură, conosamentele, recipisele de depozit etc., în funcţie de locul unde se află mărfurile tranzacţionate.
Locul predării
în ceea ce priveşte locul, potrivit art. 1.689 C. civ, predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe.
Cheltuielile predării
După ce prevede că, în lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului, art. 1.666 noul Cod Civil dispune că măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.
Legiuitorul se preocupă şi de cheltuielile predării bunurilor ce urmează a fi transportate prin intermediul cărăuşului. în acest sens, art. 1.667 noul Cod Civil statuează că, în lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul este liberat când predă bunul transportatorului ori expeditorului. Cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului.
Sancţiunea nepredării bunurilor
în cazul în care vânzătorul nu-şi execută obligaţia de predare a bunurilor la termenul convenit în contract, vânzătorul poate cere executarea silită sau rezolu-ţiunea contractului cu daune-interese. Pentru situaţiile în care obiect al vânzării îl constituie bunurile fungibile, Codul civil prevede o procedură simplificată de valorificare a drepturilor cumpărătorului. Astfel, potrivit art. 1.726 alin. (3) noul Cod Civil, dacă vânzarea are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent, iar contractul nu a fost executat din culpa vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunuri de acelaşi gen pe cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate. Cumpărătorul are dreptul de a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziţionării bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul, precum şi daune-interese, dacă este cazul. Potrivit legii, în cazul în care cumpărătorul recurge la cumpărarea bunurilor, are obligaţia de a încunoştinţa de îndată vânzătorul despre aceasta.
Regulile de mai sus pot fi aplicate şi în cazul vânzării-cumpărării supuse unui termen esenţial prin voinţa părţilor. De exemplu, atunci când cumpărătorul achiziţionează bunurile în vederea revânzării şi are stabilit cu propriul cumpărător un anumit termen de predare, sub sancţiunea plăţii unor daune moratorii sau compensatorii. Regulile de mai sus au fost preluate din Codul comercial care, în art. 68 alin. (4), prevedea că în cazul în care vânzătorul nu-şi execută obligaţia de predare a bunului, cumpărătorul are dreptul de a pretinde diferenţa dintre preţul plătit şi acela convenit cu primul vânzător, precum şi acele daune-interese, dacă ele se cuvin. în toate cazurile şi indiferent de partea care uzează de regulile executării coactive, era obligată să încunoştinţeze în prealabil despre aceasta pe cealaltă parte contractantă [art. 68 alin. (5) C. corn.].
Transmiterea proprietăţii
După ce consacră regula generală privind transmiterea proprietăţii bunurilor ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare, Codul civil reglementează anumite situaţii speciale privind transmiterea proprietăţii în funcţie de natura bunurilor sau de locul unde se află acestea în momentul încheierii contractului sau în momentul predării.
în ceea ce priveşte regula generală, aceasta este legiferată de art. 1.674 noul Cod Civil, potrivit căreia, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.
Principiul se aplică şi în cazul bunurilor de gen, dar când acestea sunt vândute în bloc pe un preţ unic şi global. Astfel, potrivit dispoziţiilor ar. 1.679 noul Cod Civil, dacă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate.
în ceea ce priveşte regulile speciale de transmitere a proprietăţii, sunt demne de reţinut, din perspectiva raporturilor specifice activităţii comerciale, normele care se referă, în special, la bunurile mobile. Astfel, aşa cum am precizat în cele de mai sus, potrivit art. 1.658 noul Cod Civil dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. în sensul Codului civil, bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul [art. 1.658 alin. (5)].
Apoi, atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului (art. 1.678 noul Cod Civil).
Atât pentru bunurile prevăzute de art. 1.658 cât şi pentru cele prevăzute de art. 1.678 privind bunurile viitoare individual determinate sau dintr-un gen limitat, este indicat ca vânzătorul să se îngrijească să prevadă o clauză în contract prin care să stabilească obligaţia vânzătorului de a-l încunoştinţa în legătură cu
momentul realizării bunurilor şi, de asemenea, să-l înştiinţeze în privinţa locului şi momentului individualizării bunurilor ce formează obiectul vânzării.
Tot în momentul predării se transmite proprietatea şi la vânzarea după mostră sau model.
în ceea ce priveşte bunurile supuse predării prin remiterea titlurilor reprezentative sau a documentelor aferente, se înţelege că, în lipsă de stipulaţie contrară în contract, remiterea titlului sau a documentelor echivalează cu predarea bunurilor şi a transferului proprietăţii. Altfel spus, prin remiterea titlurilor reprezentative operează prezumţia că s-a efectuat şi predarea bunurilor în materialitatea lor şi tot din acel moment are loc şi transferul proprietăţii.
în sfârşit, când bunurile ce formează obiectul vânzării-cumpărării urmează să fie transportate, proprietatea se transmite în momentul predării bunurilor către transportator sau către expeditor în vederea efectuării transportului. Soluţia este consacrată de art. 1.667 noul Cod Civil care dispune că „vânzătorul este liberat când predă bunul transportatorului ori expeditorului&" în lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului, dar cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului.
Determinarea momentului transmiterii proprietăţii asupra bunurilor ce formează obiectul vânzării prezintă importanţă din perspectiva cumpărătorului deoarece, devenind proprietar, poate dispune în mod liber de bunurile respective.
Transmiterea riscurilor pieirii bunurilor
în raporturile specifice contractului de vânzare-cumpărare, pe lângă transferul dreptului de proprietate interesează în egală măsură şi transmiterea riscurilor privind pieirea totală sau parţială a bunurilor tranzacţionate.
Normele legale relative la contractul de vânzare-cumpărare din actualul Cod civil nu se preocupă de problema transmiterii riscurilor bunurilor ce formează obiectul vânzării, cum făcea vechiul Cod civil. într-adevăr, potrivit Codului civil anterior, principiul care guverna suportarea riscurilor pierii bunurilor era res perit domino, adică riscul era suportat de către cel care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii totale sau parţiale a bunului. Regula era consacrată de art. 971 din vechiul Cod, care prevedea: „în contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real (....) lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.
Aşa cum am specificat, actualul Cod civil nu reglementează chestiunea suportării riscurilor în normele referitoare la contactul de vânzare-cumpărare; de aceea va trebui să recurgem la regulile generale privind transferul riscurilor în contractele translative de proprietate. Soluţia o găsim în cuprinsul art. 1.274 noul Cod Civil care prevede: „în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie”. în consecinţă, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care riscul
era suportat de persoana care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii bunului, sub imperiul actualului Codul civil, riscul pieirii bunului este suportat de către debitorul obligaţiei de predare (res perit debitori).
Cu specială privire asupra raporturilor caracteristice contractului de vânzare-cumpărare, principiul de mai sus se exprimă prin aceea că riscul pieirii bunurilor ce constituie obiect al unui contract de vânzare-cumpărare este suportat de către vânzător până în momentul predării acestora către cumpărător, transportator, expeditor sau altă persoană desemnată în acest sens de către cumpărător. Aşadar, în concepţia Codului civil actual, transmiterea riscurilor nu mai este legată de transferul dreptului de proprietate, ci de operaţiunea materială a predării bunului/bunurilor vândute.
Mai exact, prin transmiterea proprietăţii nu se transferă automat şi riscurile, cum era în reglementarea vechiului Cod civil. Potrivit cu regulile actuale ale Codului civil, proprietatea se transmite, de regulă anterior transferului riscurilor. De exemplu, pentru bunurile viitoare, inclusiv cele dintr-un gen limitat care nu există la momentul încheierii contractului, Codul prevede că proprietatea se strămută din momentul în care acestea au fost realizate, dar riscurile rămân în sarcina vânzătorului până în momentul predării. Prin urmare, chiar dacă bunul este individual determinat, riscurile nu se transmit odată cu proprietatea, cum era înainte, ci în momentul predării de către vânzător. La fel stau lucrurile şi în cazul bunurilor de gen; până în momentul predării, riscul pieirii rămâne în sarcina vânzătorului, chiar dacă proprietatea se strămută de drept din momentul realizării sau individualizării, după caz.
Cu toate acestea, potrivit prevederilor art. 1.274 alin. (2) noul Cod Civil, „creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”.
în concluzie, în acord cu regulile actualei reglementări a suportării riscurilor în contractele translative de proprietate, înseamnă că, dacă, până în momentul predării bunurilor, indiferent de natura acestora, individual determinate sau de gen, acestea pier şi nu mai pot fi întrebuinţate potrivit cu natura lor sau cu destinaţia dată de către părţi, vânzătorul este obligat să procure cumpărătorului alte bunuri, fără a avea dreptul la supliment de preţ. Tot astfel, dacă după momentul predării bunurile au pierit total, cumpărătorul este obligat la plata preţului deşi, prin ipoteză, nu a beneficiat de bunurile cumpărate.
Se impune a fi reţinut că regulile care cârmuiesc transmiterea riscurilor au caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că părţile pot deroga de la acestea şi pot stabili alte momente sau condiţii privind suportarea riscurilor pieirii bunului/bunurilor ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Preţul vânzării
Condiţiile şi determinarea preţului
Preţul vânzării-cumpărării comerciale trebuie să fie stabilit în bani, să fie real şi să fie determinat sau determinabil.
Potrivit prevederilor Codului civil, pe lângă modalităţile obişnuite de stabilire a preţului lucrurilor vândute, părţile pot delega unui terţ atributul stabilirii preţului vânzării ori pot avea în vedere preţul curent al bunurilor pe piaţa pe care acestea sunt tranzacţionate'.
Posibilitatea stabilirii preţului de către un terţ este reglementată de art. 1.662 noul Cod Civil, care dispune că preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor. Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale de către părţi. Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părţile au convenit un alt mod de determinare a preţului.
In ideea de a salvgarda valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, Codul civil consacră principiul validităţii contractului chiar dacă preţul nu este determinat, dar se poate realiza această operaţiune potrivit cu împrejurările obiectului contractului. Astfel, potrivit prevederilor art. 1.664 noul Cod Civil, preţul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor.
De asemenea, când se tranzacţionează de către profesionişti sau în legătură cu o întreprindere, Codul civil instituie prezumţia că părţile au avut în vedere preţul practicat de către vânzător sau preţul pieţei ori preţul curent. Cu privire la vânzarea realizată de către profesionişti, art. 1.664 alin. (2) prevede: „când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător”.
în ceea ce priveşte preţul pieţei sau preţul curent, acesta este reglementat de art. 1.664 alin. (3), potrivit căruia, în lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă această zi a fost nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare.
Determinarea preţului de către un terţ şi recurgerea la preţul curent sunt frecvente cu precădere în contractele de vânzare-cumpărare specifice activităţii comerciale, unde se tranzacţionează preponderent bunuri viitoare, care nu există în materialitatea lor în momentul perfectării contractului sau care urmează să fie procurate de către vânzător. De altfel, cele două modalităţi de stabilire a preţului au fost preluate din Codul comercial. într-adevăr, când contractul de vânzare-cumpă-rare comercială nu prevedea preţul, Codul comercial instituia prezumţia că părţile au avut în vedere adevăratul preţ sau preţul curent (art. 60 coroborat cu art. 40 C. corn.). Tot astfel, art. 61 alin. (2) din Codul comercial reglementa posibilitatea determinării preţului de către o terţă persoană, desemnată prin contractul de vânzare-cumpărare sau aleasă ulterior de către părţi.
Potrivit legii, când preţul se determină în funcţie de greutatea lucrului vândut, la stabilirea cuantumului său nu se ţine seama de greutatea ambalajului.
Locul şi data plăţii preţului
Codul civil consacră anumite reguli cu privire la locul şi data plăţii preţului cu consecinţe deosebite în activitatea specifică întreprinderilor comerciale specializate în vânzări. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1.720 noul Cod Civil, în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă. Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei.
După cum este deja ştiut, în raporturile dintre profesioniştii comercianţi, plata se face folosind diferite instrumente bancare, precum ordinul de plată, cambia, cecul, biletul la ordin, modalităţile de plată electronice etc. Or, potrivit cu regulile de mai sus, cumpărătorul va fi liberat de plata preţului în momentul ajungerii sumelor de bani, cu titlu de preţ, în contul vânzătorului, dacă, se înţelege, acesta are conturi la banca din localitatea sediului în care se afla bunul în momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
în cazul în care în contract este indicată banca şi contul vânzătorului, preţul va fi considerat plătit în momentul intrării banilor în contul vânzătorului. Aceasta înseamnă că orice neregularităţi sau riscuri survin pe parcursul circuitului bancar al sumelor de bani până în momentul intrării în contul vânzătorului sunt suportate de către cumpărător.
în absenţa unei clauze contrare, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului [art. 1.666 alin. (3) noul Cod Civil].
Sancţiunea neplăţii preţului
Cu privire la sancţiunea neplăţii preţului, Codul civil instituie unele reguli speciale care nu se găseau în vechiul Cod, dar erau reglementate în Codul comercial şi se aplicau raporturilor de vânzare-cumpărare comercială. Cu valoare de principiu, art. 1.724 noul Cod Civil prevede că atunci când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptăţit să obţină fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în ambele situaţii, daune-interese, dacă este cazul. Apoi, în cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură alte foloase (art. 1.721 noul Cod Civil).
Tot astfel, potrivit Codului civil, în cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul. în cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă preţul a fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea, fără să fi plătit preţul (art. 1.725 noul Cod Civil).
O altă posibilitate pentru neplata preţului este aceea a valorificării bunurilor pe cheltuiala cumpărătorului şi cu obligarea acestuia la daune-interese. în acest scop, art. 1.726 noul Cod Civil statuează că, atunci când cumpărătorul unui bun mobil nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului,
sau de a-l vinde. Vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent, dacă lucrul are un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte şi cu dreptul pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese. Potrivit legii, înainte de a recurge la vânzarea bunurilor, vânzătorul are obligaţia de a încunoştinţa de îndată cealaltă parte despre aceasta [art. 1.726 alin. (5) noul Cod Civil].
în sfârşit, dacă cumpărătorul nu a plătit preţul şi bunul se află încă în posesia acestuia, vânzătorul poate declara rezoluţiunea contractului şi poate cere restituirea bunului de la cumpărător.
în cazul în care vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit transformări. Pentru situaţia de mai sus, dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă, vânzătorul nu mai poate opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru neplata preţului (art. 1.727 noul Cod Civil).
Procedura de mai sus este copiată din Codul comercial care prevedea în art. 67 că în cazul în care, mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului, una din părţi a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau plata preţului, şi aceasta nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţia sa, intervine rezoluţiunea de drept a contractului în favoarea părţii care a făcut oferta de executare. De asemenea, art. 68 din Codul comercial stipula: „când cumpărătorul unui bun mobil nu-şi îndeplineşte obligaţiile, vânzătorul are posibilitatea de a depune lucrul vândut la o casă acreditată de comerţ, pe socoteala şi cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde&"
Potrivit legii, pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului, în cazurile prevăzute de lege, vânzătorul beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut.
