Semnalmentele unei persoane: descrierea capului și a formelor statice / dinamice
| Comentarii |
|
Descrierea capului
Descrierea statică a semnalmentelor unei persoane sau unui cadavru se referă la aspectul morfologic al capului și al feței, în primul rând, și apoi la descrierea întregului corp și a îmbrăcămintei. Capul persoanei, atât în întregul său, cât și în ceea ce privește aspectul morfologic, văzut din față și din profil, deține, în mod firesc, locul principal în realizarea portretului vorbit. Astfel:
- mărimea capului trebuie să fie raportată la mărimea generală a corpului (capul poate fi mic, mijlociu sau mare);
- forma capului, privit din față, poate fi alungită, ovală, rotundă, dreptunghiulară, triunghiulară (cu baza în sus sau în jos), pătrată, colțuroasă, lată (teșită), rombică Din profil, capul prezintă următoarele variații de formă: contur normal, țuguiat, turtit parțial, turtit total, bombat sus în partea din spate, bombat jos în partea din spate. Forma capului trebuie raportată și la conturul feței, care poate fi triunghiular, rombic, rotund, asimetric, precum și conturul profilului care se descrie, de regulă, în funcție de particularitățile zonei fronto-nazale (profil continuu, frânt, paralel, curbat, ondulat ), ale zonei nazo-bucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism);
- fața se împarte, de regulă, în trei zone distincte: frontală, nazală și bucală. Zona frontală este socotită regiunea cuprinsă între inserția părului și rădăcina nasului, zona nazală de la rădăcina nasului până la baza acestuia, iar zona bucală, de la baza nasului până la vârful bărbiei. În funcție de necesități, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv fruntea, ochii, nasul, gura și bărbia.
În afară de cele arătate mai sus, se are în vedere și raportul dintre înălțimea și lățimea feței și, în măsura în care acest lucru este cunoscut, conturul limitei inferioare a bărbiei. Descriindu-se forma generală a feței, aceasta se compară cu schița unei figuri geometrice oarecare. În legătură cu aceasta se disting următoarele forme ale feței: ovală, rotundă, pătrată Fiecare element component al feței se descrie separat, cu ce are el mai caracteristic;
- părul se descrie după culoare, formă (cârlionțat, întins, ondulat), calviție, lungime, mod de pieptănare, desime, inserți-unea frontală. La bărbați, dacă este cazul, se arată și tipul de chelie, care poate fi parietală, frontală, tonsorală și totală. Odată cu descrierea părului de pe cap se completează și datele referitoare la felul de tăiere a părului, indicând dacă se poartă favoriți (perciuni) sau nu, care este mărimea acestora și forma de finalizare. În prezența mustăților, a bărbii și a favoriților la bărbați, se notează lungimea, poziția și forma lor. Trebuie precizat dacă persoana descrisă poartă doar barbă, fără mustață. Mustața poate fi mare cu colțurile ridicate sau coborâte, mare cu colțurile drepte, tăiată mărunt pe buză ori numai pe porțiunea foselor nazale. Culoarea părului din mustăți, din barbă și din favoriți se menționează în acele cazuri în care culoarea acestora se deosebește substanțial de culoarea părului de pe cap;
- fruntea se descrie privită din față și din profil și se caracterizează după înălțime, lățime, contur, poziție (înclinare), particularități (proeminența arcadelor sau a boselor frontale), mod de ridare și distanță dintre riduri. Ca particularități care pot fi menționate la descrierea frunții sunt: proeminența arcadelor, sinusul frontal, bosele frontale și profilul curb. Alte particularități ale frunții constau în ridarea excesivă a acesteia;
- sprâncenele se descriu după lungime, lățime, desime, direcție și contur. Toate caracteristicile sprâncenelor se observă din față. Sprâncenele pot fi joase ori înalte, oblice interne sau oblice externe, stufoase sau rare și reunite pe linia mediană (îmbinate). Culoarea sprâncenelor se apreciază în funcție de culoarea părului de pe cap;
- ochii se descriu în primul rând după culoarea lor și apoi după formă, poziție, spațiu interocular, particularitățile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite Culoarea este în funcție de pigmentarea irisului. Irisul este discul colorat al ochiului, în centrul căruia se vede un alt disc negru (pupila). Ca particularități, în ceea ce privește culoarea ochilor, se reține coloritul diferit al ochiului drept față de cel stâng ori invers (ochi ceacâri), prezența unei pete sau porțiuni de altă culoare în iris, opacitatea corneei, dilatația pupilei Ca particularități ale privirii sunt diferitele forme de strabism;
- nasul, element reținut cu ceva mai multă ușurință, are caracteristic rădăcina, înălțimea, lățimea și proeminența, conturul, poziția bazei, conformația nărilor, culoarea. Precizăm însă că, din cauza operațiilor plastice ale nasului sau ale altor elemente faciale, pot interveni modificări în înfățișarea persoanei, de natură să facă dificilă identificarea, aspect ce nu trebuie omis, mai ales în cazul femeilor. Totodată, descrierea se raportează la poziția din care a fost văzut nasul (față sau profil). Dintre particularitățile constituției nasului pot fi notate: lățimea foarte mare sau foarte mică a conturului, nas foarte mic sau foarte mare, ascuțit, teșit, rotund, cârn, bilobarea vârfului nasului, negii, abundența părului în nările nasului, culoarea
- gura și buzele se descriu după mărime, contur, poziție, culoare, grosime, proeminență. Ca aspect general se menționează mărimea și orientarea colțurilor. Uneori în pozițiile gurii apar diverse elemente particulare, cum ar fi rictusul sau un tic oarecare. Grosimea buzelor se apreciază și prin măsurarea distanței dintre limita inferioară și superioară a buzelor. Ca particularități ale buzelor se menționează: cicatricele, malformațiile (ex.: buza de iepure, buza superioară proeminentă), accentuarea brazdei mediane la buza inferioară, răsfrângerea buzelor sau atârnarea buzei inferioare.
Caracteristicile prezentate de dinții din față pot avea o deosebită importanță pentru identificarea persoanei după semnalmente, în cazul unei observări obișnuite sau pe baza fotografiilor. Astfel, deseori unii dinți pot lipsi, sunt cariați sau rupți ori aceștia pot fi înlocuiți prin proteze dentare. Mai mult decât atât, se poate spune că un rol primordial îl au caracteristicile dinților la identificarea cadavrelor persoanelor necunoscute (odonto-gramă). Descoperirea gingiilor în timpul vorbirii și al râsului, de asemenea, constituie o particularitate care trebuie menționată cu ocazia descrierii;
- bărbia se descrie potrivit profilului ei, lățimii, înălțimii, particularităților sale (bărbie plată, ascuțită, îngropată, bărbie dublă ), poziție (înclinație), proeminență (bombare) și conturul extremităților inferioare. Ca particularități ale bărbiei menționăm: brazda transversală, gropița, bărbia bilobată, bărbia dublă și diferitele cicatrici.
- urechea interesează atât în privința aspectului general, poziția față de cap, cât și sub aspectul elementelor sale componente (lobul, tragusul, antetragusul, helixul). În legătură cu aspectul său general, se descriu mărimea, forma și modul de fixare a pavilionului. Urechea este unul dintre elementele anatomice care suferă cele mai puține modificări pe parcursul vieții și prezintă forme strict individualizate la fiecare persoană. În descrierea caracteristicilor elementelor urechii, o atenție specială se acordă lobului, antetragusului și pliului interior.
În privința detaliilor pavilionului urechii trebuie reținut că se disting cinci proeminențe și trei depresiuni caracteristice, după care de multe ori se ajunge la identificarea persoanei sau a cadavrului. Helixul se prezintă sub formă de ridicătură ce înconjoară pavilionul urechii din partea anterioară până în partea posterioară (bordură). Antehelixul este proeminența ce se găsește mai în interiorul pavilionului urechii, în poziție aproape paralelă cu helixul superior și posterior. Tragusul este o proeminență din țesut cartilaginos ce se găsește sub helixul original și acoperă parțial orificiul auditiv al urechii (tragusul se află în continuarea obrazului). Se apreciază după volum în mic, mijlociu sau mare. Antetragusul este proeminența formată tot din cartilaj (în general de formă triunghiulară), situat deasupra lobului urechii. Se apreciază după volum în mare, mijlociu, mic, iar după înclinație este orizontal, intermediar și oblic;
- ridurile sunt apreciate în funcție de zona în care se găsesc. Pentru identificare, prezintă interes și adâncimea încrețiturilor, numărul, forma, orientarea și poziția lor. Ridurile feței se repartizează pe mai multe zone, și anume: riduri frontale, riduri oculare, riduri temporale, ridurile ochilor, ridurile din jurul gurii, ridurile obrazului, ridurile gâtului Ridurile feței pot fi înlăturate, în parte și vremelnic, prin intervenții chirurgicale. În cazurile acestea vom putea observa că pielea feței este întinsă spre tâmple și spre urechi.
- culoarea pielii variază după pigmentarea sa (albă, roză, roșie, gălbuie, galbenă, neagră). Culoarea pigmentului face principala diferențiere dintre reprezentanții raselor umane. Ca particularități ale pielii sunt menționate coșurile abundente, negii, porii dilatați, eczemele și cicatricele. Unele cicatrici apar numai ca o diferență de culoare fată de restul culorii tenului, altele însă apar ca accidentări de relief.
- semnele particulare fac parte dintre elementele prețioase pentru identificarea persoanelor și a cadavrelor necunoscute. Ele pot fi de o mare diversitate. Așa sunt, de exemplu, semnele determinate de variații morfologice, anomalii anatomice, leziuni, urme ale intervențiilor chirurgicale, cicatrici, pete constante, tumori, colorarea anumitor părți din piele în tehnica „portretului vorbit” se oferă o deosebită importanță descrierii semnelor particulare ce se găsesc aproape întotdeauna pe fața persoanei sau a cadavrului. Cele mai frecvente dintre aceste semne sunt: cicatricele, alunițele, semnele de vărsat Descrierea semnelor particulare aflate pe corp se face indicând natura semnului, locul pe care-l ocupă raportat la diferitele membre ale corpului, forma, mărimea, culoarea Mărimea se determină în centimetri sau milimetri;
- tatuajul ocupă un loc important în suita semnelor particulare; în prezent, acesta poate fi găsit pe toată suprafața corpului. Tatuajul poate fi de natură ornamentală (mistic, erotic, afectiv ), profesională (marinari) sau terapeutică (sprâncene, contur buze ). Tatuajul se descrie ca: formă, mărime, conținut, motiv, culoare și poziție aflată pe corp.
Descrierea formelor statice
Acest segment al descrierii vizează elementele caracteristice privind talia, constituția fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului și a feței, eventuale infirmități
Talia unei persoane se exprimă în centimetri, iar în cazul lipsei unor date precise, cu aproximație. Într-o asemenea împrejurare, ea se determină după gradarea tripartită: scundă, mijlocie, înaltă. În cazul bărbaților adulți, se consideră scunzi cei a căror înălțime nu depășește 1,70 m ; mijlocii (cei a căror înălțime este cuprinsă între 1,70 și 1,80 m) și înalți (cei a căror înălțime depășește 1,80 m). Pentru caracterizarea taliei femeilor, aceste limite se micșorează cu aproximativ 5 cm.
Constituția fizică a corpului este determinată de dezvoltarea scheletului osos, a sistemului muscular și a țesutului adipos. Luarea în considerare a primilor doi factori permite să se distingă oameni robuști (solizi), mijlocii și slabi, iar după cel de-al treilea factor (țesutul adipos), persoana descrisă se caracterizează ca fiind slabă, mijlocie sau grasă. De asemenea, interesează și forma umerilor, lungimea gâtului, particularități ale mâinilor și picioarelor Spre exemplu, după lățime, umerii pot fi înguști, mijlocii și lăți; iar după înclinare, ei pot fi coborâți, drepți (orizontali) și ridicați. În cazul lipsei brațelor sau a picioarelor, se vor descrie protezele purtate și dacă acestea se observă cu ușurință sau nu.
Aspectul general sau ținuta unei persoane poate fi evaluată, de pildă, ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesiuni, cum ar fi cele de ofițer, funcționar, intelectual, marinar, țăran, student, balerin Ca poziție a corpului luat în întregime se menționează dacă acesta este ținut drept sau aplecat spre înainte (încovoiat), iar ca particularități se menționează eventualele înclinări laterale sau existența cocoașei.
Vârsta persoanei descrise. Se consideră a fi copil până la 14 ani, tânăr între 14 și 30 de ani, matur (adult) între 30 și 60 de ani, bătrân, peste 60 de ani.
Descrierea formelor dinamice
Descrierea acestor forme (denumite și funcționale) este menită să completeze posibilitățile de identificare și se referă, în special, la ținuta corpului, felul mersului, mimică, privire, diferitele forme de manifestare Semnalmente dinamice se evidențiază cu prilejul executării a diferite mișcări (deprinderi) sau cu prilejul adoptării a diferite poziții de către o anumită persoană.
Ținuta este poziția obișnuită a bustului, a capului, a mâinilor. În funcție de poziția bustului, de felul de contractare a mușchilor, de armonia mișcărilor, de activitatea profesională (militari, sportivi, profesori ), ținuta poate fi caracterizată ca fiind: încordată (rigidă), reținută, liberă, sportivă, agresivă, cochetă Noțiunea de ținută include de asemenea și poziția capului-, acesta poate fi ținut drept, întins înainte, aplecat pe spate, înclinat la dreapta sau la stânga. Poziționarea mâinilor, de asemenea, este un bun indiciu pentru identificarea persoanei după metoda „portretului vorbit”. Unele persoane sunt obișnuite să țină mâinile la spate ori pe reverul hainei; altele, în timpul vorbirii, gesticulează sau își țin mâinile în buzunarele pantalonilor.
Mersul unei persoane poate fi normal, degajat, iute, suplu, sportiv, apăsat, împleticit, cu pași mari sau mici, săltăreț, cu alte particularități determinate de morfologia piciorului. Antrenarea întregului corp în mișcările mersului se poate face în mod armonios sau în forme exagerate, ca mersul cu balansarea umerilor, ondulațiile bazinului. Dintre caracteristicile patologice, se notează șchiopătatul, indicându-se piciorul care șchiopătează și cât de mult șchiopătează persoana, precum și dacă folosește baston ori cârjă. De asemenea, unele persoane au obiceiul ca în timpul mersului să agite puternic mâinile în ritmul pașilor.
Modul de manifestare, privit în sensul său larg, prin aceasta înțelegându-se, de pildă, gestica sau mimica, este în funcție de personalitatea și temperamentul individului. Astfel, o persoană poate fi calmă, nervoasă, lentă, agitată, impulsivă, taciturnă, volubilă în cadrul descrierii mimicii unei persoane și, în general, a expresivității feței, o deosebită atenție o acordăm privirii acesteia, care antrenează după sine nu numai mișcarea ochilor, ci și o parte a mușchilor feței, constituind un element relativ destul de stabil în înfățișarea unei persoane. Privirea poate fi: tandră, răutăcioasă, furioasă, pătrunzătoare, fixă Pentru identificare, prezintă de asemenea interes și obișnuința persoanei respective de a îndeplini anumite acțiuni; de exemplu, în cazul unui fumător, modul în care își răsucește țigara, cum o aprinde, cum stinge mucul. Ca o particularitate a mimicii se trec eventualele ticuri nervoase ale persoanei respective, ca mișcarea convulsivă a mușchilor ochilor sau ai gurii (rictus), încrețirea frunții când se concentrează, mișcarea nasului, tușea ajunsă tic, anumite mișcări ale capului
Vorbirea, la rândul său, deși teoretic nu poate fi considerată o caracteristică a semnalmentelor exterioare, trebuie inclusă în conturarea „portretului vorbit” prin particularități de genul vorbirii normale, precipitate, bâlbâite, organizate, prolixe Vocea este specifică fiecărei persoane și se caracterizează prin: claritate, timbru, intensitate. Caracteristicile vocii pot fi analizate cu ajutorul sonografelor, în condiții de laborator.
Hainele și alte obiecte de îmbrăcăminte
Deși obiectele de îmbrăcăminte nu prezintă caracteristici constante, totuși uneori ele pot fi utile pentru identificarea persoanei după trăsăturile exterioare. Cu prilejul descrierii persoanelor văzute anterior, martorii se referă de obicei la îmbrăcămintea acestora. Caracteristicile îmbrăcămintei pot fi notate în acele cazuri în care reținerea altor semnalmente prezintă dificultăți. Descrierea amănunțită a acestor obiecte este importantă pentru identificarea cadavrelor și pentru urmărirea persoanelor dispărute. La folosirea caracteristicilor îmbrăcămintei pentru identificarea unei persoane, trebuie să se aibă în vedere faptul că aceste caracteristici duc indirect la identificare. O persoană poate purta îmbrăcămintea alteia, în scopul disimulării (deghizare), uneori infractorii se dezbracă, lăsând la locul faptei obiecte străine sau aruncând lângă cadavru obiecte care nu aparțin victimei. Valoarea identificativă a acestor obiecte se apreciază în legătură cu alte date culese în cauză, astfel încât să se înlăture orice îndoială cu privire la apartenența lor.
