Procedura legislativă ordinară la nivelul Uniunii Europene
| Comentarii |
|
Articolul 289 TFUE face vorbire despre procedurile legislative aplicabile la nivelul UE. Astfel, sunt reglementate două proceduri legislative și anume, în primul rând, procedura legislativă ordinară și, după aceea, procedura legislativă specială.
Procedura legislativă ordinară a fost instituită prin Tratatul de la Lisabona și înlocuiește procedura anterioară cunoscută sub numele de codecizie. În virtutea acestei noi proceduri de legiferare, Parlamentul European apare alături de Consiliu în calitate de co-legiuitor, după cum se întâmpla de altfel și în anteriorul Tratat al Comunității Europene. În ultimii ani, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această procedură este utilizată foarte des, acesta fiind motivul pentru care această procedură legislativă a fost prevăzută în acest tratat cu privire la noi domenii politice. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 289 parag. (1) din TFUE, „procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei”.
Procedura legislativă ordinară este aplicată ori de câte ori în tratate se face vorbire de aceasta. Această procedură presupune parcurgerea următorilor pași: inițiativă legislativă aparține Comisiei, aceasta prezentând o propunere legislativă Parlamentului European și Consiliului. Așadar, în cadrul procedurii legislative ordinare, inițiativa legislativă aparține Comisiei, acest lucru însemnând faptul că toate actele legislative ale UE sunt adoptate numai ca urmare a inițiativei promovate de către Comisia Europeană. În cazul lipsei acestei inițiative, actele legislative nu ar fi adoptate.
Din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, procedura legislativă ordinară poate fi declanșată și la recomandarea Băncii Centrale Europene, la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de investiții ori la inițiativa unui grup de state membre sau a PE.Această procedură va putea fi inițiată de statele membre sau de instituțiile UE arătate mai sus doar în anumite cazuri specifice prevăzute în tratate.
Așadar, la nivelul UE, regula în materia inițiativei legislative în ceea ce privește procedura legislativă ordinară este aceea că inițiativa legislativă aparține Comisiei, cu excepția unor cazuri specifice expres prevăzute în tratate, caz în care inițiativa legislativă se desfășoară în conformitate cu prevederile art. 289 alin. (4) din TFUE.
Propunerea Comisiei este înaintată, așa cum am precizat și mai sus, PE și Consiliului. Președintele Parlamentului transmite propunerea unei comisii parlamentare de coordonare în vederea realizării unei analize aprofundate de fond sau, dacă este cazul, și altor comisii care pot oferi un aviz în materie. Comisia desemnată de Președintele Parlamentului deliberează în legătură cu propunerea de act normativ, iar rezultatul deliberării prezentat într-un aviz de acceptare, respingere sau modificare este discutat în cadrul unei ședințe plenare a Parlamentului. În cadrul primei lecturi a propunerii, PE adoptă poziția sa pe care o va transmite Consiliului. Actul va fi adoptat în forma respectivă în cazul în care Consiliul aprobă poziția PE.
Pentru finalizarea dosarelor supuse acestei proceduri după prima lectură este nevoie de „desfășurarea în paralel a lucrărilor în cadrul celor două instituții, un schimb de informații intensiv și o mare disponibilitate din partea Președinției Consiliului pentru contacte exploratorii și de negociere cu Parlamentul European. Actul, care este în acest caz adoptat cu formularea care corespunde poziției Parlamentului, trebuie să fi făcut în prealabil obiectul unei revizuiri juridico-lingvistice”.
În cazul în care Consiliul aprobă poziția PE, actul legislativ va fi adoptat în forma propusă de Comisie dacă acesta nu a făcut amendamente. În cazul în care Parlamentul a introdus anumite amendamente la propunerea Comisiei, actul legislativ este adoptat în forma ce corespunde poziției Parlamentului. Actul legislativ va fi semnat ulterior de către președinții și secretarii generali ai Parlamentului și ai Consiliului, după care se procedează la publicarea actului legislativ în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria Legislație (L).
În eventualitatea în care poziția Parlamentului nu este aprobată de către Consiliu, acesta din urmă adoptă propria poziție în cadrul primei lecturi și o transmite Parlamentului European, cu arătarea motivelor care au condus la adoptarea unei poziții diferite în cadrul primei lecturi. Art. 294 parag. (6) din TFUE prevede necesitatea informării Parlamentului European cu privire la poziția sa.
În cazul în care apare a doua situație, respectiv aceea în care Consiliul nu aprobă poziția Parlamentului, se trece la a doua lectură a textului, în cadrul căreia art. 294 parag. (7) - (9) prevăd următorii pași de urmat: dacă în termen de trei luni de la data transmiterii poziției Consiliului, Parlamentul European adoptă poziția Consiliului din cadrul primei lecturi sau dacă nu se pronunță în termenul acesta, actul respectiv va fi adoptat în termenii stipulați de către Consiliu în cadrul primei lecturi. În cazul în care Parlamentul respinge poziția Consiliului din prima lectură cu majoritatea membrilor care îl compun, actul va fi considerat neadoptat. Dacă înăuntrul termenului de trei luni Parlamentul propune modificări la poziția Consiliului din cadrul primei lecturi cu majoritatea membrilor care îl compun, textul modificat va fi transmis Consiliului și Comisiei, Comisia emițând un aviz cu privire la modificările efectuate.
În termen de trei luni de la primirea modificărilor de către Consiliu, pot apărea următoarele situații: Consiliul poate aproba cu majoritate calificata toate modificările făcute de Parlament, în acest caz actul fiind adoptat. A doua posibilitate este aceea în care nu toate modificările sunt adoptate, în această situație Președintele Consiliului și Președintele Parlamentului urmând să convoace comitetul de conciliere într-un termen de 6 săptămâni.
Concilierea este reglementată de art. 294 parag. (10)-(12) din TFUE. Potrivit reglementării tratatului, Comitetul de conciliere are menirea de a încerca să se ajungă la un acord asupra unui proiect legislativ comun. Comitetul este format din membrii Consiliului sau reprezentanții acestora și un număr egal de membri din partea Parlamentului European. Acest Comitet va decide asupra proiectului de act normativ cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților acestora și cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European. Decizia trebuie luată în termen de șase săptămâni, termen care curge din momentul convocării Comitetului, având la bază pozițiile adoptate de fiecare dintre cele două instituții în cadrul celei de-a doua lecturi. În legătură cu această procedură de adoptare a actelor normative trebuie să menționăm următorul aspect: Comisia Europeană participă la ședințele Comitetului de conciliere și trebuie să facă toate demersurile în vederea ajungerii la un punct comun a pozițiilor celor două instituții.
Dacă după termenul de șase săptămâni Comitetul nu aprobă nici un proiect comun, actul legislativ în cauză va fi considerat ca fiind neadoptat.
În cadrul celei de-a treia lecturi, în cazul în care se adoptă un proiect comun de către Comitetul de conciliere, atât Parlamentul cât și Consiliul au la dispoziție un termen de șase săptămâni pentru a adopta actul normativ în conformitate cu proiectul comun respectiv. Și în acest caz Parlamentul hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate, în timp ce Consiliul hotărăște cu majoritate calificată. În cazul în care această procedură nu este respectată, actul normativ se consideră neadoptat.
Termenele despre care am făcut vorbire, respectiv termenul de trei luni și termenul de șase săptămâni, nu sunt termene imperative, deoarece art. 294 parag. (14) prevede faptul că „(...) termenele de trei luni și șase săptămâni prevăzute la prezentul articol sunt prelungite cu cel mult o lună și, respectiv, două săptămâni, la inițiativa Parlamentului European și a Consiliului”.
Articolul 289 paragraful (4) din TFUE reglementează faptul că, în anumite cazuri stabilite prin tratate, actele legislative pot fi adoptate și „la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții”.
În cazurile reglementate de acest articol, dispozițiile referitoare la prezentarea propunerii de către Comisie Parlamentului și Consiliului [art. 294 paragraful (2)], la informarea Parlamentului de către Comisie cu privire la poziția sa referitoare la proiectul de act normativ [art. 294 paragraful (6) teza a II-a] și la hotărârea unanimă a Consiliului privitoare la modificările care au făcut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei nu sunt aplicabile.
În cazul în care inițiativa nu a aparținut Comisiei, respectiv în cazul arătat mai sus, Parlamentul și Consiliul vor transmite Comisiei proiectul de act normativ, precum și pozițiile adoptate în cadrul primelor două lecturi. Atât Parlamentul cât și Consiliul pot solicita avizul Comisiei în orice fază a procedurii, la fel cum Comisia poate emite un aviz și din proprie inițiativă. Mai mult decât atât, în cazul în care apreciază ca fiind necesar, Comisia poate participa la ședințele Comitetului de conciliere, comitetul fiind constituit în condițiile pe care le-am indicat mai sus.
Textul final al actului normativ va fi semnat de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului, și apoi publicat în Jurnalul Oficial al UE. În cazul în care actul este destinat unui grup specific, acesta va fi notificat destinatarilor.
Procedura legislativă în cadrul UE se poate realiza atât prin procedura legislativă ordinară, cât și prin procedura legislativă specială.
