AKDIVAR Şl ALŢII contra TURCIA

Hotărâri CEDO

AKDIVAR Şl ALŢII c. TURCIA

Hotărârea din 16 septembrie 1996

REZUMATUL NEOFICIAL Şl CIRCUMSTANŢELE CAZULUI

A. Faptele principale

La data de 1 noiembrie 1992 noaptea, un grup de 100-150 de terorişti din PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan) au atacat sediul jandarmeriei din comuna Bogazkoy. Un militar a fost ucis, iar opt au fost răniţi. în zilele urmă­toare, forţele de securitate au cercetat întreaga zonă, încercând să-i găsească pe terorişti. Evenimentele petrecute după aceste prime cercetări sunt relatate diferit de părţile implicate.

Conform reclamanţilor, în seara zilei de 10 noiembrie 1992, militarii au intrat în satul vecin Kelekci şi au cerut primarului să evacueze imediat toţi locuitorii, între timp, militarii au incendiat nouă case, inclusiv pe cele aparţinând reclaman­ţilor. Majoritatea locuitorilor au părăsit Kelekci şi s-au refugiat în oraşul Diyarbakir. Unii s-au mutat la rude, alţii au rămas sub cerul liber. La 6 aprilie 1993, forţele de securitate au revenit în sat şi au incendiat restul de case. La acea dată, toţi locuitorii fuseseră evacuaţi.

Conform guvernului, sătenii începuseră să părăsească satul după un atac al PKK din iulie 1992, deoarece nu se mai simţeau în siguranţă. Casele abando­nate începuseră să se prăbuşească. După atacul asupra postului de jandarmi din Bogazkoy, în timpul cercetărilor întreprinse de forţele de securitate s-au găsit în Kelekci mai multe adăposturi abandonate de terorişti. Satul nu a avut însă de suferit. în aprilie 1993, forţele de securitate au efectuat o razie în sat, fără a provoca, nici de această dată, vreo pagubă. După ce militarii au părăsit satul, teroriştii PKK au dat foc tuturor caselor din Kelekci.

B. Procedurile în faţa Comisiei

Plângerea înaintată Comisiei la 3 mai 1993 a fost declarată admisibilă la 19 octombrie 1994.

O delegaţie a Comisiei a audiat părţile la 13-14 martie 1995 la Diyarbakir şi 12-14 aprilie 1995, la Ankara.

în raportul său din 26 octombrie 1995, Comisia a stabilit faptele şi a exprimat opinia încălcării articolelor 8 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 (18 voturi la 1), a articolului 3 din Convenţie (14 voturi la 5), a articolelor 6 paragraful 1 şi 13 (12 voturi la 7) şi a articolului 25 paragraful 1 (12 voturi la 7). De ase­menea, Comisia a apreciat că articolul 5 paragraful 1, respectiv articolele 14 şi 18 nu au fost încălcate (unanimitate).

Cazul a fost înaintat Curţii de către Guvernul Turciei la data de 4 decembrie 1995 şi de Comisie la 11 decembrie 1995.

EXTRAS DIN HOTĂRÂREA CURŢII ÎN DREPT (traducere integrală)

I. SITUAŢIA LUI HUSEYIN AKDIVAR Şl AHMED CICEK

48. în memoriul înaintat Curţii, guvernul a solicitat să se constate că aşa-zişii reclamanţi Huseyin Akdivar şi Ahmet Cicek nu aveau calitatea de victime în înţelesul articolului 25 paragraful 1 din Convenţie.

49. Curtea reaminteşte că în raportul său din 26 octombrie 1995, Comisia a ajuns la concluzia că dnii Huseyin Akdivar şi Ahmet Cicek nu pot fi consideraţi reclamanţi. Primul a negat că ar fi semnat împuternicirea prezentată Comisiei, iar al doilea a fost confundat cu un văr cu acelaşi nume, dar născut la o dată diferită, pe care Comisia l-a considerat reclamantul autentic. Constatările privind situaţia dlor Akdivar şi Cicek nu au fost contestate în faţa Curţii.

50. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră la rândul său că per­soanele sus-menţionate nu pot fi considerate reclamanţi.

II. OBIECŢII PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

A. Cu privire la abuzul procedural

51. înainte de prezentarea memoriului, guvernul a cerut, pe baza articolu­lui 26, o audiere separată cu privire la obiecţiile preliminare, iar în faţa Curţii guvernul a susţinut că plângerea care a declanşat cazul constituia un abuz al dreptului la petiţie. Guvernul a afirmat că reclamanţii nu au recurs la remediile juridice în vigoare în sud-estul Turciei, făcând în mod clar jocul PKK, a cărui politică viza denigrarea statului turc şi a instituţiilor sale juridice, precum şi promovarea ideii de legitimitate a activităţilor sale teroriste. în aplicarea acestei strategii, era necesar să se demonstreze că sistemul juridic turc este ineficient în general şi incapabil să soluţioneze plângeri de acest gen şi să se cultive în populaţia din sud-estul Turciei neîncrederea în instituţiile republicii, în principal în instanţele de judecată. Aşadar, faptul că reclamanţii nu au epuizat căile de atac interne în acest caz a urmărit un obiectiv politic.

52. Reclamanţii au negat că scopul plângerii lor ar fi fost să facă propagandă politică împotriva Guvernului Turciei. Ei au dorit remedierea consecinţelor încăl­cării Convenţiei în ceea ce-i priveşte şi sunt preocupaţi de restaurarea statului de drept în sud-estul Turciei.

53. în decizia de admisibilitate, Comisia a considerat că argumentele guver­nului ar putea fi acceptate numai dacă ar fi fost limpede că plângerea se baza pe fapte nereale, ceea ce nu a fost cazul.

54. Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei. Curtea reaminteşte că, prin conclu­ziile sale, Comisia a confirmat pe fond afirmaţiile reclamanţilor cu privire la distrugerea proprietăţilor lor. în aceste condiţii, argumentele guvernului trebuie respinse.

B. Epuizarea remediilor interne

55. Articolul 26 din Convenţie precizează:

„Comisia nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum este stabilit conform principiilor de drept internaţional general recunos­cute şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive”.

1. Argumentele părţilor în faţa Curţii

a) Guvernul

56. Guvernul a susţinut că plângerea trebuie respinsă deoarece reclamanţii nu au epuizat căile de atac interne, conform cerinţei din articolul 26. Guvernul a subliniat că reclamanţii nu numai că nu au epuizat căile de atac interne, dar nu au făcut nici cel mai mic efort în acest sens. Nici o plângere sau cerere de despăgubiri nu a fost adresată instanţelor de judecată turce. Prin aceasta, auto­rităţile judiciare turce au fost private de posibilitatea de a aplica prevederile existente în legea turcă privind compensaţiile.

57. Guvernul a mai afirmat că reclamanţii s-ar fi putut adresa instanţelor administrative, cerând despăgubiri pentru presupusele daune, în conformitate cu articolul 125 din Constituţia Turciei, care nu prevede nici o limitare a dreptului de a contesta acte sau decizii ale administraţiei, chiar şi în situaţiile în care este instaurată starea de urgenţă, de asediu sau de război. Referindu-se la nume­roasele cazuri rezolvate, guvernul a demonstrat că instanţele administrative au acordat despăgubiri în situaţii în care au existat morţi, răniţi sau pagube aduse proprietăţii datorate stării de urgenţă, pe baza teoriei riscului social şi fără a fi necesar să se demonstreze vinovăţia autorilor. Prezentarea probelor a fost mult simplificată de instanţe, fiind suficient ca victimele să arate că a existat o legătură cauzală între cele întâmplate şi daunele suferite. Mai mult, instanţele, care au căpătat o solidă experienţă în materie de luptă împotriva terorismului, erau pregătite să acorde despăgubiri nu numai pentru acţiunile autorităţilor, ci şi pentru cele ale PKK.

Referindu-se tot la cazurile soluţionate pe plan intern, guvernul a mai subli­niat că reclamanţii ar fi putut cere despăgubiri şi printr-un proces civil obişnuit. Codul obligaţiilor prevede dreptul la despăgubiri în situaţia în care administraţia ar comite acte ilegale. Conform jurisprudenţei, instanţele de judecată civile nu sunt legate de achitările pronunţate în procesele penale intentate agenţilor admi­nistraţiei.

58. Invocând mai multe hotărâri importante ale tribunalelor internaţionale, guvernul a susţinut că epuizarea căilor de atac interne este obligatorie, cu excep­ţia situaţiilor în care reclamanţii pot demonstra că remediile sunt fie evident ineficiente, fie nu există deloc (vezi, între altele, cazul Interhandel... de la Curtea Internaţională de Justiţie din 1959 sau Arbitrajul în cazul navelor finlandeze din 1934, rapoartele Tribunalului Internaţional pentru Despăgubiri etc.). Reclamanţii nu au demonstrat în nici un fel existenţa unor obstacole insurmontabile în încer­carea de a declanşa proceduri în faţa instanţelor naţionale. Deşi numeroasele hotărâri prezentate de guvern nu se refereau în mod expres la chestiunile din plângerea înaintată de reclamanţi, ele demonstrau, fără nici o îndoială, realitatea şi eficienţa procedurilor judiciare turceşti. Lipsa unor hotărâri judecătoreşti în chestiuni similare se datora faptului că administraţia, prin intermediul Fondului pentru Ajutor şi Solidaritate Socială, furniza o asistenţă financiară substanţială, ajutoare materiale şi locuinţe persoanelor care îşi pierduseră bunurile sau casele în urma acţiunilor teroriste sau a luptelor duse de forţele de securitate.

59. în sfârşit, guvernul a declarat că reclamanţii nu au adus nici o dovadă în sprijinul afirmaţiilor privind teama de represalii în situaţia în care ar fi declanşat un proces în faţa unei instanţe turce. Atât ei, cât şi mulţi alţi reclamanţi ale căror plângeri sunt examinate de Comisie s-au putut adresa instituţiilor din Strasbourg fără nici o piedică. De vreme ce au putut consulta avocaţii Asociaţiei pentru Drepturile Omului în vederea declanşării procedurilor la Strasbourg, înseamnă că puteau la fel de bine să-şi susţină drepturile în faţa instanţelor administrative turceşti.

b) Reclamanţii

60. Citând rapoarte ale unor organizaţii de drepturile omului, reclamanţii au susţinut că distrugerea caselor făcea parte dintr-un plan al statului care afectase deja peste două milioane de oameni şi aproape trei mii de aşezări. Satele erau incendiate şi evacuate pentru că autorităţile erau convinse că ele ofereau adăpost PKK. Reclamanţii au afirmat că această strategie era tolerată şi poate chiar ordo­nată de cele mai înalte autorităţi ale statului şi viza dezrădăcinarea masivă a populaţiei din sud-estul Turciei, zonă în care fusese instaurată starea de urgenţă. Exista aşadar o practică administrativă care făcea orice remediu iluzoriu, nepo­trivit şi ineficient. Cum nu se vede nici un semn că guvernul ar dori să pună capăt acestei practici, este clar că victimele nu pot obţine un remediu eficient.

în varianta în care s-ar fi adresat unei instanţe administrative turceşti, reclamanţii au afirmat că remedierea situaţiei de care se plâng ar fi fost total ineficientă. Mai întâi, guvernul nu a putut prezenta nici măcar un caz în care instanţele să fi examinat o plângere privind incendierea caselor de către jandarmi, în al doilea rând, conform legii, instanţele administrative turceşti nu au com­petenţa de a judeca plângeri de genul celei formulate de reclamanţi, privind incendieri şi acţiuni de intimidare. Astfel de infracţiuni grave depăşesc, evident, competenţele instanţelor administrative şi intră în atribuţiile instanţelor civile şi penale.

61. Reclamanţii au mai susţinut că în practică nu exista nici un remediu acce­sibil lor pe baza Codului civil. Conform articolului 8 din Decretul nr. 430, guvernatorul regional beneficia de imunitate juridică în privinţa acuzaţiei că el însuşi ar fi ordonat evacuarea satului reclamanţilor. Mai mult, un proces civil de despăgubiri intentat statului nu avea nici o şansă de izbândă în absenţa constatării - chiar şi neurmate de o condamnare - a unei instanţe penale că a existat o infracţiune. Un astfel de verdict presupune că a avut loc o cercetare penală, finalizată cu un rechizitoriu al procurorului. în cazul reclamanţilor, nu s-a efectuat nici o cercetare.

c) Comisia

62. Comisia a constatat că reclamanţii nu dispuneau de remedii interne eficiente pentru repararea pagubelor. Delegatul Comisiei a subliniat că, dacă remediile ar fi fost eficiente, guvernul ar fi trebuit să dea exemple de hotărâri judecătoreşti din care să rezulte că au fost acordate compensaţii ori că agenţii responsabili au fost pedepsiţi sau măcar judecaţi pentru distrugerea deliberată a caselor sătenilor. Or, guvernul reclamat nu a putut prezenta o astfel de hotărâre. Mai mult, este cel puţin îndoielnic că hotărârea unei instanţe administrative care acordă compensaţii, dar nu rezolvă problema răspunderii pentru distrugere ar putea fi considerată un remediu adecvat şi echitabil; la fel de îndoielnic este şi faptul că ar fi eficient în cazul de faţă.

63. Delegatul Comisiei a afirmat că s-ar putea ca, practic, pentru săteni, cum sunt reclamanţii, să fie imposibil să declanşeze astfel de proceduri judiciare. în primul rând, ar exista dificultăţi practice considerabile. De exemplu, este greu de crezut că un sătean a cărui proprietate a fost distrusă să poată plăti un avocat, în al doilea rând, succesul procedurilor bazate pe acuzaţii de acest tip depinde de rezultatul cercetărilor imparţiale efectuate de autorităţi. în circumstanţele cazului, era extrem de îndoielnic că astfel de cercetări ar fi avut loc. în plus, în sud-estul Turciei, unde forţele de securitate îşi fac datoria în condiţii de stres şi nesiguranţă, delegaţia Comisiei a simţit dorinţa reprezentanţilor statului de a proteja militarii şi de a respinge ideea că forţele de securitate ar putea fi acuzate.

f

d) Amnesty International

64. Amnesty International a declarat că deşi au existat numeroase informaţii despre distrugerea deliberată a unor sate de către membri ai forţelor de securitate în sud-estul Turciei, nu are cunoştinţă de vreun caz de despăgubire pentru acest gen de daune. Mai mult, există cazuri în care sătenii care au încercat să obţină despăgubiri au fost victimele execuţiilor extrajudiciare, ale torturii sau ale „dispa­riţiilor”. Persoanele responsabile pentru astfel de intimidări ajung rar în justiţie şi, dacă ajung, primesc sentinţe uşoare.

2. Evaluarea Curţii

a) Principii generale

65. Curtea reaminteşte că regula epuizării remediilor interne, la care se referă articolul 26 din Convenţie, îi obligă pe cei care doresc să se adreseze unui organ internaţional judiciar sau de arbitraj să recurgă mai întâi la remediile oferite de sistemul legal intern. în consecinţă, statele nu sunt considerate răspunzătoare în faţa instanţelor internaţionale dacă nu au avut mai întâi posibilitatea de a rezolva problemele pe baza propriului sistem legal. Regula se întemeiază pe presupu­nerea, reflectată în articolul 13 al Convenţiei, că există un remediu eficient în dreptul intern, indiferent dacă prevederile Convenţiei sunt sau nu încorporate în acesta. Subsidiaritatea mecanismului de protecţie instituit de Convenţie faţă de dreptul intern care protejează drepturile omului este un aspect important (vezi hotărârea în cazul Handyside versus Marea Britanie din 1976...).

66. Conform articolului 26, căile normale de atac ale unui reclamant trebuie să fie accesibile şi capabile să ofere compensaţii pentru încălcările reclamate. Remediile menţionate trebuie să fie accesibile nu numai în teorie, ci şi în prac­tică. în caz contrar, accesibilitatea şi eficienţa dispar (vezi, între altele, hotărârile în cazul Vemillo versus Franţa din 1991... şi Johhston şi alţii versus Irlanda din 1991...).

Articolul 26 mai cere ca plângerile care ar urma să fie adresate instituţiilor din Strasbourg să fie formulate mai întâi în faţa instanţelor interne competente, cel puţin în substanţă şi, în orice caz, în concordanţă cu cerinţele şi limitele stabilite de dreptul intern. Trebuie utilizată orice procedură care ar putea pre­veni o încălcare a Convenţiei (vezi hotărârea în cazul Cardot versus Franţa din 19 martie 1991...).

67. Cu toate acestea, aşa cum s-a menţionat mai sus, nu există obligaţia de a recurge la remedii care sunt inadecvate sau ineficiente. în plus, conform „reguli­lor general acceptate ale dreptului internaţional”, pot exista circumstanţe speciale care permit reclamantului să nu epuizeze remediile interne (vezi hotărârea în cazul Van Oosterwijck versus Belgia din 1980...). Regula nu se aplică nici dacă în practica administrativă se semnalează în mod repetat acţiuni incompatibile Convenţiei, pe care statul le tolerează în mod deschis, ceea ce face ca procedurile interne să devină inutile şi ineficiente (vezi hotărârea în cazul Irlanda versus Marea Britanie din 18 ianuarie 1978... şi raportul Comisiei în acelaşi caz...).

68. în privinţa epuizării remediilor interne, guvernul care susţine că nu s-a respectat această regulă trebuie să demonstreze Curţii că la data respectivă exista un remediu real, în teorie şi în practică. Altfel spus, un remediu accesibil, capabil să acorde reparaţii reclamanţilor şi care să ofere şanse rezonabile de succes. O dată lămurit acest aspect, este rândul reclamantului să demonstreze că a epuizat remediile respective sau că, din anume motive, acestea erau inadecvate şi ineficiente în cazul său ori că au existat circumstanţe speciale care l-au scutit de această cerinţă (vezi, între altele, decizia de admisibilitate a Comisiei în cazul Austria versus Italia din 1961...; hotărârea în cazul Donnelly şi alţii versus Marea Britanie din 1973...; de asemenea, hotărârea Curţii Interamericane a Drepturilor Omului în cazul Velasques Rodriguez din 1987...; şi articolele din Convenţia Americană a Drepturilor Omului cu privire la epuizarea căilor de atac şi excepţiile admise). Un astfel de motiv poate fi pasivitatea autorităţilor faţă de acuzaţiile serioase de abuz sau daunele provocate de agenţi ai statului, manifes­tată, de exemplu, prin neefectuarea investigaţiilor sau neacordarea asistenţei necesare. în astfel de situaţii, este din nou rândul guvernului să arate ce a făcut ca răspuns la dimensiunea şi gravitatea faptelor ce constituie obiectul plângerii.

69. Curtea subliniază că aplicarea acestei reguli se face în contextul mecanis­melor pentru protecţia drepturilor omului pe care părţile contractante au fost de acord să le creeze. în consecinţă, Curtea admite că articolul 26 trebuie aplicat cu flexibilitate şi fără formalism excesiv (vezi hotărârea în cazul Cardot..., men­ţionat anterior). Curtea admite şi că regula epuizării căilor de atac interne nu este nici absolută şi nici aplicabilă în mod automat; în examinarea îndeplinirii acestei cerinţe este esenţial să se ţină cont de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte (vezi hotărârea din cazul Van Oosterwijck...). Altfel spus, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu numai existenţa unor remedii pre­văzute în dreptul intern al părţii contractante, ci şi contextul general, legal şi politic, în care acestea funcţionează, precum şi circumstanţele particulare ale reclamantului.

b) Aplicarea articolului 26 în prezenta cauză

70. Cu privire la aplicarea articolului 26 în acest caz, Curtea notează de la bun început că situaţia din sud-estul Turciei era - şi continuă să fie - dominată de grave conflicte civile datorate campaniei teroriste lansate de PKK şi măsurilor de contracarare luate de guvern. în aceste condiţii, ar putea exista obstacole în calea funcţionării corecte a justiţiei. Dificultatea adunării probelor necesare într-un proces poate face inutilă recurgerea la justiţie, iar investigaţiile de care depind astfel de remedii pot fi împiedicate.

(i) Procedurile în instanţele administrative

71. Curtea observă că majoritatea hotărârilor judecătoreşti prezentate de guvern demonstrează existenţa unui remediu de acordare a despăgubirilor, în faţa instanţelor administrative, care nu depinde de dovedirea vinovăţiei. Aceste hotărâri dovedesc neîndoielnic că există o posibilitate reală de a obţine des­păgubiri, în faţa acestor instanţe, pentru suferinţe fizice sau pagube aduse proprietăţii rezultând din acţiuni ale agenţilor statului sau ale teroriştilor.

Pe de altă parte, reclamanţii au susţinut că acest remediu nu este aplicabil atunci când este vorba de acţiuni criminale ale forţelor de securitate. Ei nu au încercat însă să verifice această presupunere prin declanşarea procedurilor în faţa unei instanţe administrative.

în opinia Curţii, simpla îndoială cu privire la şansele de succes ale unor proceduri care nu sunt în mod evident inutile nu este un motiv suficient pentru neepuizarea căilor de atac interne (vezi hotărârea în cazul Van Ooterwijck...). Cu toate acestea, Curtea, asemenea Comisiei, consideră semnificativ faptul că guvernul, în ciuda dimensiunii problemei distrugerii satelor, nu a putut oferi exemple de despăgubiri acordate celor care reclamau distrugerea intenţionată a proprietăţii de către membrii forţelor de securitate şi nici de cazuri de trimitere în judecată a acestora pentru astfel de fapte. în acest context, Curtea reţine afirmaţia delegatului Comisiei cu privire la refuzul autorităţilor de a recu­noaşte comportamentul ilegal al membrilor forţelor de securitate (vezi para­graful 63). Curtea mai ia notă şi de absenţa unor investigaţii imparţiale, a unei oferte de cooperare în vederea obţinerii probelor sau a vreunei plăţi făcute de autorităţi către reclamanţi.

72. Curtea nu consideră că remediile acordate de instanţele administrative pot fi apreciate drept adecvate şi satisfăcătoare în cazul plângerii reclamanţilor, deoarece nu este convinsă că prin această procedură se putea lua o decizie cu privire la faptul că proprietăţile acestora fuseseră distruse de jandarmi.

(ii) Proceduri în instanţele civile

73. în privinţa remediilor în faţa instanţelor civile, Curtea reţine ca deosebit de semnificativă absenţa oricărei investigaţii serioase din partea autorităţilor şi a oricărei manifestări de grijă ori sprijin pentru reclamanţi, cu toate că aceştia au dat declaraţii în faţa mai multor reprezentanţi ai statului. A fost nevoie de doi ani până când autorităţile au cerut reclamanţilor declaraţii cu privire la eveni­mentele respective, iar aceasta a survenit probabil ca răspuns la comunicarea plângerii către guvern.

Pentru a evalua efectul acestor proceduri, Curtea trebuie să ţină cont de faptul că evenimentele au avut loc într-o zonă a Turciei supusă legii marţiale şi caracterizată prin conflicte civile grave. Trebuie avute în vedere nesiguranţa şi vulnerabilitatea situaţiei reclamanţilor în urma distrugerii propriilor case, precum şi faptul că ei depindeau de autorităţi pentru a-şi asigura cele necesare traiului, în aceste condiţii, perspectiva unui succes într-un proces civil bazat pe acuzaţii la adresa forţelor de securitate era extrem de redusă, chiar dacă ar fi găsit avocaţi dispuşi să preia cazul, dată fiind lipsa investigaţiilor oficiale. în special, Curtea reţine observaţia Comisiei cu privire la faptul că declaraţiile sătenilor, luate după evenimentele din 6 aprilie 1993, dădeau impresia că fuseseră dictate de jandarmi.

74. Curtea nu poate exclude nici riscul unor represalii împotriva reclamanţilor ori a avocaţilor în situaţia în care intentau un proces în care să susţină că forţele de securitate erau răspunzătoare dc incendierea caselor, ca parte a unei politici deliberate a statului de distrugere a satelor.

75. în consecinţă, cu privire la posibilitatea recurgerii la un proces civil, Curtea consideră că, în absenţa unor explicaţii convingătoare din partea guver­nului, reclamanţii au demonstrat existenţa unor circumstanţe speciale care îi scutesc de obligaţia epuizării acestei căi de atac.

(iii) Concluzii

76. în lumina celor de mai sus, Curtea conchide că plângerea nu poate fi respinsă din motivul neepuizării remediilor interne.

77. Curtea subliniază că această concluzie se referă numai la circumstanţele particulare ale cauzei şi nu poate fi interpretată ca o declaraţie generală cum că remediile ar fi ineficiente în această zonă a Turciei sau că reclamanţii ar fi scutiţi de obligaţia prevăzută la articolul 26 de a recurge la remediile interne care le stau la dispoziţie şi care funcţionează. Numai în circumstanţe excepţionale, cum sunt cele din prezenta cauză, se acceptă ca reclamanţii să adreseze plângeri instituţiilor de la Strasbourg fără a fi încercat să ceară remedierea încălcării drepturilor lor în faţa instanţelor interne.

III. FONDUL PLÂNGERILOR FORMULATE DE RECLAMANŢI

A. Evaluarea faptelor de către Curte

78. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu propria jurisprudenţă, stabilirea şi verificarea faptelor intră în primul rând în competenţa Comisiei (articolele 28 paragraful 1 şi 31). Curtea îşi foloseşte atribuţiile în acest domeniu numai în situaţii excepţionale. Curtea nu este însă obligată să se bazeze pe concluziile Comisiei, fiind liberă să-şi formeze propria opinie în lumina întregului material prezentat (vezi, între altele, hotărârea în cazul Cruz Varas şi alţii versus Suedia din 20 martie 1991... şi hotărârea în cazul McCann şi alţii versus Marea Britanie din 27 septembrie 1995...).

79. Reclamanţii au subliniat că, la audierile pe fond în faţa Comisiei, guvernul nu a contestat mărturiile pe care aceştia le-au depus anterior în faţa acestui organism. De aceea, guvernul trebuie împiedicat să facă acest lucru în faţa Curţii.

80. Curtea notează că, potrivit raportului Comisiei, părţile au exprimat opinii diferite asupra faptelor, iar guvernul nu este de acord cu versiunea reclamanţilor. Pe această bază, Curtea respinge cererea reclamanţilor de a împiedica guvernul să conteste mărturiile lor.

81. Pe de altă parte, Curtea acceptă faptele aşa cum au fost stabilite de Comi­sie. Aceasta a audiat martori în Tircia în două sesiuni separate, în prezenţa reprezentanţilor ambelor părţi, care au putut pune întrebări martorilor şi apoi la Strasbourg, în timpul examinării fondului cauzei.

Curtea consideră stabilit faptul că forţele de securitate erau răspunzătoare pentru incendierea caselor reclamanţilor survenită la 10 noiembrie 1992 şi că distrugerea locuinţelor i-a determinat să plece din sat şi să se mute în altă parte. Nu s-a stabilit însă dacă reclamanţii fuseseră izgoniţi cu forţa din Kelekci de către forţele de securitate.

82. Curtea va examina plângerea reclamanţilor pe baza acestor constatări.

B. încălcarea reclamată a articolului 8 din Convenţie şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1

83. Articolul 8 din Convenţie prevede:

Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de famili^, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor".

85. Reclamanţii au susţinut că prin probele prezentate au demonstrat în mod convingător că au fost victimele politicii de evacuare forţată a guvernului, prac­tică ce încalcă articolul 8. în plus, au afirmat că incendierea caselor a constituit o gravă încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

86. Guvernul a afirmat că reclamanţii nu au dovedit că autorităţile turce ar fi încălcat aceste drepturi. Mai mult, Comisia a stabilit că nu există dovada că reclamanţii au fost izgoniţi din sat în mod deliberat.

87. Comisia şi-a menţinut opinia, în sensul încălcării ambelor articole.

88. Curtea consideră că, fără îndoială, incendierea deliberată a caselor şi bunurilor reclamanţilor constituie o încălcare gravă atât a dreptului la respectarea vieţii lor de familie, cât şi a dreptului de a se bucura de bunurile din proprietatea lor. întrucât guvernul reclamat nu a justificat aceste încălcări, limitându-se la a nega amestecul forţelor de securitate, Curtea trage concluzia că articolul 8 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 au fost încălcate.

Curtea apreciază că probatoriul Comisiei nu îi permite să se pronunţe asupra existenţei unei practici administrative în acest sens.

C. încălcarea reclamată a articolului 3 din Convenţie

89. Reclamanţii au cerut Curţii să-şi asume opinia Comisiei privind faptul că incendierea caselor de către forţele de securitate a echivalat şi cu un tratament inuman şi degradant, contrar articolului 3 din Convenţie, care prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante".

90. Guvernul a susţinut, între altele, că acuzaţiile de încălcare a acestei preve­deri erau total nejustificate şi nefondate. Guvernul a subliniat că unii reclamanţi nici nu fuseseră de faţă la evenimente şi că raportul Comisiei nu conţinea pre­cizări cu privire la data, circumstanţele şi metodele folosite.

91. Având în vedere lipsa dovezilor cu privire la circumstanţele în care a avut loc distrugerea caselor şi concluzia că reclamanţilor li s-au încălcat drepturile pre­văzute în articolul 8 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 (vezi para­graful 88), Curtea nu consideră necesar să examineze acest capăt de plângere.

D. încălcarea reclamată a articolului 5 din Convenţie

A

92. In faţa Comisiei, reclamanţii au afirmat că au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele, încălcându-se astfel dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei, con­trar articolului 5 paragraful 1 din Convenţie. Deoarece reclamanţii nu şi-au susţinut acuzaţia şi în faţa Curţii, nu există motive pentru a o examina.

E. încălcarea reclamată a articolelor 6 paragraful 1 şi 13 din Convenţie

93. Reclamanţii au susţinut, iar Comisia a fost de acord că au fost încălcate articolele 6 paragraful 1 şi 13 din Convenţie. Ei au mai afirmat că există o practică administrativă în acest sens.

94. Articolul 6 paragraful 1 prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi impar­ţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".

Articolul 13 prevede:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Con­venţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

96. Curtea reaminteşte concluziile sale conform cărora, deşi Guvernul turc a demonstrat existenţa în dreptul intern a unor remedii destinate satisfacerii plân­gerilor rezultând din lupta împotriva terorismului, procesele de despăgubiri în instanţele administrative nu pot fi considerate eficiente în cazul reclamanţilor (vezi paragrafele 71-72). în plus, au existat circumstanţe speciale care i-au scutit pe reclamanţi de a recurge la un proces civil de despăgubiri în ţară (vezi para­graful 75).

97. De vreme ce acest capăt de cerere conţine elemente identice sau asemă­nătoare cu cele asupra cărora Curtea s-a pronunţat deja în contextul obiecţiunilor privind epuizarea căilor de atac interne, nu mai este necesară continuarea exa­minării lor.

F. Cu privire la încălcarea reclamată a articolelor 14 şi 18 din Convenţie

98. Reclamanţii au mai afirmat că distrugerea proprietăţilor şi alungarea din sat făceau parte dintr-o politică deliberată şi nejustificată dusă împotriva lor pentru că sunt kurzi, încălcându-se astfel articolele 14 şi 18 din Convenţie, care prevăd:

Articolul 14

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie tre­buie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".

Articolul 18

„Restrângerile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute".

99. Curtea reaminteşte că aceste afirmaţii au fost examinate de Comisie, care le-a considerat nefondate. Având în vedere rolul Comisiei în stabilirea şi veri­ficarea faptelor (vezi paragraful 78), Curtea acceptă concluziile Comisiei. în consecinţă, nu consideră că au avut loc încălcări ale acestor prevederi.

G. încălcarea reclamată a articolului 25 paragraful 1 din Convenţie

100. Articolul 25 paragraful 1 din Convenţie prevede:

„Comisia poate fi sesizată printr-o cerere adresată Secretarului General al Consiliului Europei de orice persoană fizică, orice organizaţie ne guvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în prezenta

Convenţie, în cazul în care înalta Parte Contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte competenţa Comisiei în această materie. înaltele Părţi Contrac­tante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept”.

101. Comisia, cu a cărei opinie reclamanţii au fost de acord, şi-a exprimat îngrijorarea că persoanele considerate a fi direct implicate în plângerea adresată instituţiilor din Strasbourg au fost interogate de autorităţi în legătură cu această plângere. Comisia a considerat nepotrivită abordarea în acest fel a reclamanţilor de către autorităţi, în absenţa reprezentanţilor lor legali, în special în situaţiile în care astfel de iniţiative puteau fi interpretate ca o încercare de a-i descuraja. Comisia a tras concluzia că autorităţile turce au împiedicat exercitarea reală a dreptului individual de petiţie prevăzut de articolul 25 paragraful 1.

Delegatul Comisiei a declarat că în general, în cazurile din sud-estul Turciei, reclamanţii au fost contactaţi de autorităţile turce şi chestionaţi asupra plângerilor trimise la Strasbourg. Drept urmare, unii reclamanţi fie au negat că ar fi trimis astfel de plângeri, fie au declarat că nu aveau intenţia de a continua procedurile. Au existat situaţii în care astfel de declaraţii au fost date în faţa unui procuror sau a unui notar public, foarte probabil la iniţiativa autorităţilor.

102. Guvernul nu a negat constatările Comisiei, dar a subliniat că nu poate fi vorba de intimidare sau hărţuire a reclamanţilor, deoarece autorităţile nu au făcut altceva decât să verifice dacă plângerile respective existau ori să efectueze cerce­tări pe baza acuzaţiilor reclamanţilor pentru a stabili dacă s-au comis sau nu infracţiuni. De fapt, prin acest gen de acţiuni s-a descoperit că Huseyin Akdivar şi Ahmet Cicek nu aveau calitate de reclamanţi, aspect confirmat şi de Comisie (vezi paragrafele 48-50).

în plus, guvernul a declarat că a colaborat în mod activ cu Comisia în toate fazele procedurale şi că martorii audiaţi au fost liberi să-şi exprime punctele de vedere. Investigaţiile autorităţilor nu au avut nici un efect asupra exercitării drep­tului individual de petiţie sau asupra desfăşurării procedurilor. S-ar fi putut discuta despre obstrucţionarea acestui drept numai dacă unul dintre reclamanţi ar fi fost practic împiedicat să-şi exercite acest drept, indiferent dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în prezenţa sau în absenţa avocatului său.

103. Curtea reaminteşte că în finalul articolului 25 paragraful 1 se precizează obligaţia de neinterferenţă cu dreptul persoanei de a se plânge Comisiei, confe- rindu-se astfel reclamantului un drept de natură procesuală diferit de drepturile fundamentale din secţiunea I a Convenţiei şi din Protocoalele adiţionale (vezi hotărârea în cazul Cruz Varas şi alţii...).

104. Curtea ia notă de constatările Comisiei conform cărora reclamanţii sau persoane presupuse a fi reclamanţi cum sunt Huseyin Akdivar şi Ahmed Cicek (vezi paragrafele 48-50) au fost chestionaţi în mod direct cu privire la plângerile adresate Comisiei şi li s-a cerut să semneze declaraţii că nu s-ar fi adresat insti­tuţiilor din Strasbourg. în plus, Huseyin Akdivar şi Ahmet Cicek au fost chiar filmaţi în timpul discuţiilor.

105. Ca şi Comisia, Curtea consideră că pentru funcţionarea eficientă a sistemului de petiţie individuală este foarte important ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poată comunica liber cu Comisia, fără a fi supuşi vreunei forme de presiune din partea autorităţilor cu scopul de a-i face să-şi retragă sau să-şi modifice plângerea (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din cazul Campbell şi alţii versus Marea Britanie din 25 martie 1992...).

Date fiind poziţia vulnerabilă a sătenilor reclamanţi şi realitatea că în sud­istul Turciei teama lor de represalii, atunci când se plâng împotriva autorităţilor, este legitimă, aspectele analizate se constituie într-o formă de presiune inaccep­tabilă asupra reclamanţilor, cu scopul de a-i determina să-şi retragă plângerea, în plus, nu se poate exclude faptul că filmarea dlor Akdivar şi Cicek, cărora li s-a contestat ulterior calitatea de reclamanţi, a contribuit la accentuarea presiunii. Chiar dacă reclamanţii şi-au menţinut plângerea, aceasta nu înseamnă că modul în care s-au comportat autorităţile nu constituie o încălcare a obligaţiei prevăzute în finalul articolului 25 paragraful 1.

106. în concluzie, articolul 25 paragraful 1 a fost încălcat.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

107. Conform articolului 50 din Convenţie,

„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă".

108. Reclamanţii au cerut despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite, sub forma restitutio in integrum, şi pentru prejudiciile morale. Au cerut, de asemenea, suma de 20.810 lire sterline cu titlu de costuri şi cheltuieli.

109. Guvernul nu a comentat aceste cereri.

110. Delegatul Comisiei a apreciat că trebuie să se acorde reclamanţilor o sumă substanţială.

A. Costuri şi cheltuieli

111. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor cu privire la costuri şi chel­tuieli sunt rezonabile şi acordă suma în totalitate, scăzând însă valoarea asistenţei juridice plătite de Consiliul Europei.

B. Daunele materiale şi morale

112. Cu privire la despăgubirile solicitate cu titlu de daune morale şi mate­riale, Curtea consideră că nu este încă momentul pentru a decide. Pronunţarea se amână, iar termenul va fi fixat avându-se în vedere posibilitatea ca guvernul şi reclamanţii să ajungă la o înţelegere.

C. Dobânzile de întârziere

113. întrucât nu deţine informaţii suficiente cu privire la rata dobânzilor aplicabilă în Turcia la sumele calculate în lire sterline, Curtea consideră că se poate baza pe rata aplicabilă în Marea Britanie la data adoptării prezentei hotă­râri, respectiv 8% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1. Respinge cu douăzeci de voturi la unul obiecţiile preliminare ale guvernului cu privire la abuzul de drept;

2. Respinge cu nouăsprezece voturi la două obiecţiile preliminare cu privire la epuizarea remediilor interne;

3. Hotărăşte cu nouăsprezece voturi la două că articolul 8 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 au fost încălcate ;

4. Hotărăşte cu douăzeci de voturi la unul că nu este necesar să decidă dacă a

avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenţie;

5. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să decidă dacă a avut loc o încăl­care a articolului 5 din Convenţie;

6. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să decidă dacă au fost încălcate articolele 6 paragraful 1 şi 13 din Convenţie;

7. Hotărăşte în unanimitate că nu au fost încălcate articolele 14 şi 18 din Con­venţie ;

8. Hotărăşte cu şaptesprezece voturi la patru că Turcia nu şi-a îndeplinit obli­gaţiile ce îi revin conform articolului 25 paragraful 1 de a nu împiedica exercitarea eficientă a dreptului la plângere individuală;

9. Hotărăşte cu nouăsprezece voturi la două că:

a) statul reclamat va plăti reclamanţilor, în termen de trei luni, 20.810 lire sterline cu titlu de costuri şi cheltuieli, din care se scade suma de 14.095 franci francezi, transformaţi în lire sterline la rata de schimb în vigoare la data prezentei hotărâri;

b) dobânda de 8% pe an va fi plătită de la data expirării termenului de trei luni până la achitarea întregii sume;

10. Hotărăşte cu douăzeci de voturi la unul că aplicarea articolului 50 din Con­venţie cu privire la despăgubiri pentru daune morale şi materiale se amână şi, în consecinţă:

a) menţine cauza pe rol;

b) invită guvernul şi reclamanţii să-şi prezinte observaţiile în scris, în termen de trei luni, şi, în special, să notifice Curtea asupra unei eventuale înţelegeri;

c) îl împuterniceşte pe Preşedintele Camerei Superioare să fixeze, dacă va fi necesar, data desfăşurării procedurii cu privire la aplicarea articolului 50.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 16 septembrie 1996.

Rolv Ryssdal, preşedinte Herbert Petzold, grefier

în conformitate cu dispoziţiile articolului 51 paragraful 2 al Convenţiei şi cu regula 53 paragraful 2 al Regulamentului Curţii A, sunt anexate opiniile diver­gente [şi parţial divergente]. [...]

← MEIDANIS contra Greciei - Respectarea bunurilor. Daune-interese...  SAUNDERS contra REGATUL UNIT AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre AKDIVAR Şl ALŢII contra TURCIA