SAUNDERS contra REGATUL UNIT AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE NORD

Comentarii

0

SAUNDERS versus REGATUL UNIT AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE NORD

Hotărârea din 17 decembrie 1996

REZUMATUL NEOFICIAL AL FAPTELOR

Faptele principale

Reclamantul era director executiv al companiei Guinness PLC la data la care aceasta a cumpărat Distillers PLC, în aprilie 1986, după o luptă acerbă cu Argyll Group PLC. în decembrie 1986, inspectorii numiţi de Departamentul Comerţului şi Industriei (DCI) au iniţiat o investigaţie ca urmare a unei reclamaţii potrivit căreia, în timpul acţiunii de preluare, Guinness ar fi menţinut sau sporit în mod artificial preţul acţiunilor sale printr-o operaţiune ilegală de susţinere a acestora.

în primele şase luni ale anului 1987, reclamantul a fost intervievat de inspec­tori de nouă ori, fiind însoţit de fiecare dată de consilierii săi juridici. Prin lege, reclamantul era obligat să răspundă întrebărilor ce i se adresau. în caz contrar, risca o acuzaţie de obstrucţionare a justiţiei şi o condamnare la amendă sau la închisoare de până la doi ani. în ianuarie 1987, inspectorii DCI au comuni­cat ministrului de Interne că au găsit dovezi ale unor posibile infracţiuni. Transcrierile şi documentele obţinute pe baza interogatoriilor au fost trimise Parchetului, care le-a retransmis poliţiei. Poliţia a declanşat propriile investigaţii la începutul lunii mai.

Reclamantului i s-au adus cincisprezece acuzaţii, din care opt pentru conta­bilizare falsă, două pentru furt şi câteva pentru complicitate. în aprilie 1989, reclamantul şi co-inculpaţii au fost trimişi în judecată în faţa Curţii Regale.

La audierile preliminare din faţa instanţei, reclamantul a solicitat ca intero­gatoriile opt şi nouă din transcrierile DCI să fie declarate inadmisibile. Cererea i-a fost aprobată de instanţă.

în timpul procesului, reclamantul a negat orice amestec în activităţi ilegale. Procurorul şi-a susţinut acuzaţiile folosind transcrierea afirmaţiilor făcute în faţa inspectorilor. Timp de trei zile, procurorul a citit juraţilor textele transcrise ale interogatoriilor respective.

în august 1990, Curtea Regală l-a condamnat pe reclamant la 5 ani închisoare, reţinând împotriva sa 12 acuzaţii. în mai 1991, Curtea de Apel i-a respins apelul pentru 11 din cele 12 acuzaţii, dar i-a redus condamnarea la 2 ani şi jumătate. în iulie 1991, Camera Lorzilor i-a refuzat permisiunea de a introduce recurs.

La 22 decembrie 1994, pe baza unor probe noi, ministrul de Interne a decis retrimiterea cauzei la Curtea de Apel.

La 27 noiembrie 1995, Curtea de Apel a respins din nou apelul, iar la 6 decembrie 1995 a refuzat să certifice existenţa unei chestiuni legale de impor­tanţă publică generală care să justifice un recurs la Camera Lorzilor.

Procedurile în faţa Comisiei

Reclamantul s-a plâns Comisiei la 20 iulie 1988 ; plângerea a fost declarată admisibilă la 7 decembrie 1993.

în raportul din 10 mai 1994 asupra fondului cauzei, Comisia a exprimat opinia (14 voturi la 1) încălcării articolului 6 paragraful 1 din Convenţie.

Cazul a fost trimis Curţii la 9 septembrie 1994 de către Comisie şi la 13 septembrie 1994 de Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

EXTRAS DIN HOTĂRÂREA CURŢII

ÎN DREPT (traducere integrală)

ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1

Reclamantul a susţinut că nu a beneficiat de un proces echitabil, contrar articolului 6 paragraful 1 din Convenţie. Textul relevant cauzei este următorul:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil... de către o instanţă independentă şi imparţială... care va hotărî... asupra temeiniciei ori­cărei acuzaţii în materie penală...

în opinia Comisiei, acest articol s-a încălcat, fapt contestat de guvern.

Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina

Argumentele părţilor în faţa Curţii

Reclamantul

Reclamantul a invocat faptul că declaraţiile pe care a fost obligat să le dea inspectorilor numiţi de Departamentul Comerţului şi Industriei (DCI) au fost admise ca probe împotriva sa în timpul procesului.

El a susţinut că dreptul persoanei de a nu fi obligată să contribuie la adunarea probelor incriminatorii ce ar urma să fie folosite de acuzare împotriva sa este inclus în dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 paragraful 1, aşa cum Curtea a decis în hotărârile din cazurile Funke versus Franţa (25 februarie 1993...) şi John Murray versus Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (8 februarie 1996...). Acest principiu este strâns legat de prezumţia de nevino­văţie, garantată în mod expres în articolul 6 paragraful 2 din Convenţie fiind recunoscut, între altele, de Curtea Europeană de Justiţie (Orkem versus Comisie, cazul 374/87[198]...) şi de Curtea Constituţională a Africii de Sud (hotărârea din cazul Ferreira versus Levin şi alţii din 6 decembrie 1995...). Acest principiu trebuie să se aplice în mod egal tuturor persoanelor acuzate, indiferent de natura acuzaţiilor aduse împotriva lor sau de nivelul de inteligenţă şi pregătire al persoanelor respective. în consecinţă, utilizarea de către procuror, în cursul procesului penal, a transcrierilor interogatoriilor luate de inspectori a fost contrară articolului 6.

In continuare, reclamantul a argumentat că folosirea transcrierilor în cazul său a fost cu atât mai incorectă cu cât, în opinia instanţei de apel, transcrierile „au constituit o parte importantă a susţinerilor acuzării”. Juraţii au citit timp de trei zile extrase din declaraţiile date în faţa inspectorilor, iar în finalul acestora dl Saunders s-a decis să depună mărturie pentru a explica şi detalia materialul prezentat. Drept urmare, el a fost supus unui interogatoriu intens cu privire la o serie de presupuse nepotriviri între mărturia orală din timpul procesului şi răs­punsurile date inspectorilor, judecătorul însuşi atrăgând atenţia juriului asupra acestor nepotriviri. în acest fel, sarcina acuzării a fost facilitată atunci când şi-a prezentat probele în contracararea negărilor dlui Saunders.

Guvernul

Guvernul a susţinut că numai afirmaţiile prin care o persoană se auto- incriminează beneficiază de protecţia împotriva autoincriminării. Răspunsurile prin care o persoană se disculpă sau care, dacă sunt adevărate, servesc apărării acuzatului nu pot fi considerate autoincriminatorii. Reclamantul şi Comisia nu au identificat nici un singur răspuns dat de reclamant inspectorilor DCI care să fi fost autoincriminatoriu. Protecţia împotriva autoincriminării nu poate da naş­tere unui alt drept, şi anume acela de a nu fi confruntat cu probe care necesită ca acuzatul, pentru a le respinge cu succes, să depună el însuşi mărturie. Aşa s-a întâmplat de fapt în cazul reclamantului, care afirmă că admiterea ca probă a transcrierilor l-a „obligat” să depună mărturie.

Guvernul a fost de acord că un inculpat într-un proces penal nu poate fi obligat de procuror sau de instanţă să depună mărturie în propria cauză sau să răspundă întrebărilor cât timp se află în boxa acuzaţilor şi că încălcarea acestui principiu ar rezulta într-o audiere incorectă a inculpatului. Totuşi, protecţia împotriva autoincriminării nu este nici absolută, nici imuabilă. Alte jurisdicţii (Norvegia, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii) permit, în cauzele referitoare la fraude fiscale, obligativitatea interogării în tim­pul cercetărilor şi folosirea ulterioară a acestor declaraţii în cursul procesului penal, în scopul confruntării lor cu mărturiile orale ale acuzatului şi martorilor.

Acceptarea protecţiei împotriva autoincriminării nu înseamnă nici că acuzarea nu are niciodată dreptul de a folosi declaraţii autoincriminatorii, documente sau alte probe adunate prin exercitarea atribuţiilor sale obligatorii. Obţinerea de documente ca urmare a percheziţiilor, efectuarea testelor de respiraţie, sânge sau urină sunt exemple în acest sens.

în opinia guvernului, ar fi greşit ca din hotărârea Curţii în cazul Funke... să se deducă existenţa unui principiu vast al „dreptului de a tăcea”, atât timp cât hotărârea nu a definit natura acestui drept. Articolul 6 nu poate include în mod implicit regula absolută potrivit căreia orice folosire a declaraţiilor obligatorii ar rezulta automat în proceduri penale inechitabile. într-o astfel de chestiune, este necesară examinarea tuturor faptelor cauzei, inclusiv a numeroaselor garanţii procedurale inerente sistemului. De exemplu, în faza investigaţiilor efectuate de inspectori, inechitatea nu era posibilă, deoarece inspectorii sunt independenţi şi supuşi controlului judiciar şi, de asemenea, pentru că persoana cercetată are dreptul de a fi asistată de un apărător şi primeşte transcrierile răspunsurilor sale, pe care le poate apoi corecta sau completa. în plus, dacă ulterior are loc un proces penal, inculpatul care a răspuns întrebărilor inspectorilor în virtutea obligativităţii este protejat de puterea judecătorului de a exclude aceste probe; recunoaşterile care nu sunt credibile ori ar fi putut fi obţinute prin mijloace opresive trebuie excluse, la fel şi alte probe care ar putea avea un efect negativ asupra imparţialităţii procesului.

în continuare, guvernul a mai subliniat că, deşi interesele persoanei nu trebuie ignorate, trebuie luat în considerare şi interesul public în administrarea onestă a companiilor şi aducerea în faţa justiţiei a celor implicaţi în fraude com­plexe. Interesul public cere ca suspecţii să fie obligaţi să răspundă întrebărilor inspectorilor şi ca acuzarea să se poată baza pe aceste răspunsuri în cursul proce­sului penal. în acest context este necesară o distincţie între frauda fiscală şi alte infracţiuni, întrucât aspecte cum sunt structurile complexe ale unei companii, firme existente doar în acte, tranzacţii financiare complexe, registre contabile false pot fi folosite pentru ascunderea unor afaceri frauduloase cu fondurile com­paniei sau a răspunderii personale pentru astfel de afaceri. Documentele privind astfel de tranzacţii ar fi adesea insuficiente sau de neînţeles pentru acuzare dacă nu ar exista explicaţii din partea persoanelor implicate. Trebuie amintit şi că genul de persoană pe care inspectorii o interoghează este, de obicei, un om de afaceri sofisticat, cu acces la consilieri juridici experţi, care ştie să se folosească de avantaje cum sunt răspunderea limitată şi calitatea de persoană juridică a companiei.

Comisia

Comisia a considerat că protecţia împotriva autoincriminării constituie un element important pentru protejarea persoanelor împotriva folosirii mijloa­celor opresive şi coercitive şi este conexă cu principiul prezumţiei de nevinovăţie. Orice persoană acuzată trebuie să beneficieze de o astfel de protecţie, inclusiv persoanele bănuite de a fi comis fraude complexe. în cazul de faţă, materialul incriminator pe care acuzatul a fost obligat să-l producă a constituit o parte semnificativă din probele prezentate de acuzare împotriva sa în timpul pro­cesului ; recunoaşterile din cuprinsul acestui material trebuie să fi exercitat o presiune suplimentară în luarea deciziei de a depune mărturie în faţa instanţei de judecată. în consecinţă, folosirea acestei probe a avut un caracter opresiv, care a diminuat substanţial posibilitatea dlui Saunders de a se apăra împotriva acuza­ţiilor formulate împotriva sa, lipsindu-1 astfel de un proces echitabil.

La audierea în faţa Curţii, delegatul Comisiei a afirmat că şi negarea constantă a vinovăţiei, ca răspuns la întrebări incriminatorii, poate avea efecte nefaste pentru inculpat. Aşa s-a întâmplat în cazul de faţă, deoarece răspunsurile reclamantului au fost folosite împotriva sa atât în pledoariile de la începutul şi sfârşitul procesului, cât şi în cursul interogatoriului din instanţă, cu scopul de a dovedi că răspunsurile din faţa inspectorilor nu erau credibile, iar inculpatul nu era onest.

Amicus curiae

Referindu-se la diversele tratate internaţionale care garantează drepturile omului şi la legislaţia din multe state contractante, organizaţia neguvernamentală Liberty a solicitat Curţii să constate că articolul 6 interzice obţinerea de probe autoincriminatorii de la o persoană ameninţată cu sancţiuni juridice, precum şi folosirea acestor probe în procesul penal.

Evaluarea Curţii

Curtea observă în primul rând că plângerea reclamantului se rezumă la folosirea, în cursul procedurilor penale declanşate împotriva sa, a declaraţiilor obţinute de inspectorii DCI. Deşi în lumina jurisprudenţei Curţii privind carac­terul autonom al conceptului de „învinuire penală” o cercetare administrativă poate contribui la stabilirea unei astfel de acuzaţii, părţile nu au sugerat în susţi­nerile din faţa Curţii că articolul 6 paragraful 1 era aplicabil procedurilor folosite de inspectori sau că aceste proceduri au determinat acuzarea penală a recla­mantului în înţelesul acestui articol (vezi, între altele, hotărârea în cazul Deweer versus Belgia din 27 februarie 1980...). în acest context, Curtea se referă la hotărârea sa din cazul Fayed versus Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în care a decis că atribuţiile inspectorilor prevăzute în secţiunea 432(2) din Legea Companiilor din 1985 erau, în esenţă, de a investiga, şi nu de a aprecia sau concluziona sub aspect formal sau pe fond. Scopul acestora a constat în stabilirea şi notarea unor fapte care, ulterior, puteau fi folosite ca bază de acţiune pentru alte organe competente - Parchet, autorităţi disciplinare sau chiar legislative. După cum s-a afirmat în acel caz, cerinţa ca această investigaţie pregătitoare să respecte garanţiile procedurilor judiciare prevăzute în articolul 6 paragraful 1 ar echivala cu împiedicarea nejustificată a reglementării eficiente, în interes public, a complexelor activităţi financiare şi comerciale.

în consecinţă, singura preocupare a Curţii în cazul de faţă constă în folosirea declaraţiilor reclamantului în procesul penal.

Curtea aminteşte că, deşi nu sunt explicit menţionate în articolul 6 din Convenţie, dreptul de a tăcea şi cel de a nu se autoincrimina sunt standarde internaţionale general recunoscute care stau la baza noţiunii de proces echitabil din articolul 6. Raţiunea este, între altele, de a proteja acuzatul împotriva unor obligaţii incorecte impuse de autorităţi şi de a contribui în acest fel la evitarea unor erori judiciare şi la îndeplinirea scopurilor articolului 6 (vezi hotă­rârile sus-menţionate în cazurile John Murray... şi Funke...). Dreptul de a nu se autoincrimina, în special, presupune că, într-un proces penal, acuzarea trebuie să-şi dovedească şi să-şi formuleze învinuirea fără a recurge la probe obţinute prin metode coercitive sau opresive, contrarii voinţei acuzatului. în acest sens, dreptul în discuţie este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie prevăzută de articolul 6 paragraful 2 din Convenţie.

Dreptul de a nu se autoincrimina se referă, înainte de toate, la respec­tarea dorinţei de a tăcea a persoanei acuzate. Conform legislaţiei din statele membre şi din alte ări, acest drept nu se extinde şi la folosirea, în procedurile penale, a materialelor obţinute de la acuzat în virtutea exercitării de către auto­rităţi a unor puteri obligatorii care există independent de voinţa inculpatului, cum ar fi documentele obţinute în urma unei percheziţii, testele de respiraţie, sânge ori urină sau testarea ţesuturilor pentru stabilirea ADN.

în cazul de faţă, Curtea trebuie numai să decidă dacă folosirea de către acu­zare a declaraţiilor obţinute de inspectori de la reclamant constituie o încălcare nejustificată a acestui drept. Chestiunea trebuie examinată în lumina tuturor circumstanţelor cazului. în mod special, Curtea trebuie să stabilească dacă reclamantul a fost obligat să furnizeze probe şi dacă folosirea acestora în proces a adus atingere principiilor fundamentale ale procedurilor echitabile inerente cerinţelor articolului 6 paragraful 1, care include şi dreptul de a nu se auto­incrimina.

Guvernul nu a negat că reclamantul a fost supus unei obligaţii legale de a furniza probe inspectorilor. El avea, conform secţiunilor 434 şi 436 din Legea Companiilor din 1985, obligaţia de a răspunde întrebărilor inspectorilor pe durata celor nouă interogatorii lungi, din care şapte au fost admise ca probe în instanţă. Un refuz din partea reclamantului ar fi putut conduce la constatarea comiterii infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei şi la condamnarea la amendă sau închisoare până la doi ani, iar el nu s-ar fi putut apăra invocând natura incriminatorie a întrebărilor.

Guvernul a afirmat în faţa Curţii că nimic din cele declarate de reclamant inspectorilor nu a avut un caracter autoincriminatoriu, iar răspunsurile sale au urmărit dezvinovăţirea sau au oferit aspecte care, dacă ar fi fost adevărate, i-ar fi servit ca apărare în proces. în opinia guvernului, numai declaraţiile autoincri- minatorii pot beneficia de protecţia dreptului de a nu se autoincrimina.

Curtea nu este de acord cu opinia guvernului în această privinţă, deoarece unele dintre răspunsurile reclamantului erau, în realitate, de natură incrimina- torie, în sensul că includeau recunoaşterea că ar fi avut cunoştinţă de informaţii care l-ar fi incriminat. în orice caz, având în vedere conceptul de proces echitabil din articolul 6, dreptul de a nu se autoincrimina nu poate fi limitat la declaraţii de recunoaştere a unor fapte sau la remarce explicit incriminatorii. Declaraţiile obţinute în virtutea obligativităţii, chiar dacă par a nu fi incriminante - cum ar fi cele referitoare la nevinovăţie sau la simple informaţii asupra faptelor - pot fi folosite ulterior de acuzare, de pildă pentru a contrazice ori a pune la îndoială alte declaraţii ale acuzatului sau alte probe furnizate de acesta în timpul pro­cesului sau pentru a submina în orice mod credibilitatea acuzatului. în cazul în care credibilitatea unui acuzat trebuie stabilită de un juriu, folosirea unor ase­menea declaraţii este şi mai periculoasă. Rezultă astfel că în acest context este esenţial modul în care se foloseşte în procesul penal o probă obţinută pe baza obligativităţii furnizării ei.

în această privinţă, Curtea observă că o parte din transcrierile răspun­surilor reclamantului au fost citite juriului, timp de peste trei zile, de către repre­zentantul Parchetului, în ciuda obiecţiunilor reclamantului. O astfel de utilizare prelungită a răspunsurilor la interviuri sugerează în mod limpede că acuzarea a fost convinsă că citirea acestora îi era de ajutor în stabilirea lipsei de onestitate a reclamantului. Această interpretare a impactului intenţionat prin folosirea transcrierilor interviurilor este întărită şi de afirmaţiile judecătorului cu privire la interogatoriile opt şi nouă, în sensul că oricare dintre declaraţiile reclamantului putea fi considerată „mărturisire" în sensul secţiunii 82(1) din Legea poliţiei şi a evidenţei cazierului din 19»4. De asemenea, Curtea de Apel a considerat că interviurile constituiau „o parte importantă" a acuzaţiilor aduse de Parchet recla­mantului. în plus, au existat situaţii clare în care declaraţiile reclamantului au fost folosite de acuzare cu scop incriminator, pentru a stabili faptul că recla­mantul avea cunoştinţă de plăţi efectuate către persoane implicate în susţinerea preţului acţiunilor şi pentru a pune la îndoială onestitatea acestuia. Declaraţiile reclamantului au fost folosite de acuzare şi în raport cu ceilalţi acuzaţi, pentru a provoca dubii asupra versiunii reclamantului.

în concluzie, din probele deţinute de Curte rezultă că transcrierile răspun­surilor reclamantului, indiferent dacă au fost sau nu direct autoincriminatorii, au fost folosite în cursul procesului într-o manieră care a urmărit incriminarea reclamantului.

Atât reclamantul, cât şi Comisia au susţinut că recunoaşterile cuprinse în interviuri au fost de natură să exercite o presiune suplimentară asupra recla­mantului în sensul de a depune mărturie în cursul procesului în detrimentul exercitării dreptului de a tăcea. Cu toate acestea, în opinia guvernului, recla­mantul a ales să depună mărturie datorită efectului negativ al declaraţiilor dl Roux, martorul principal al acuzării.

Deşi nu se poate exclude faptul că unul dintre motivele care au influenţat decizia reclamantului a fost folosirea intensă a interviurilor de către acuzare,

Curtea nu consideră necesar să examineze motivele care l-au determinat pe reclamant să depună mărturie în propria cauză.

în lumina celor decise anterior cu privire la folosirea interviurilor în timpul procesului, Curtea nu consideră necesar nici să decidă dacă dreptul de a nu se autoincrimina este absolut sau poate fi justificat în anume circumstanţe.

Curtea nu acceptă argumentul guvernului potrivit căruia complexitatea fraudei unei corporaţii, interesul public vital în investigarea unei astfel de fraude şi pedepsirea vinovaţilor ar putea justifica îndepărtarea substanţială de unul dintre principiile de bază ale procesului echitabil, aşa cum s-a întâmplat în acest caz. Ca şi Comisia, Curtea consideră că cerinţele generale de echitate din articolul 6, inclusiv dreptul persoanei de a nu se autoincrimina, sunt aplicabile procedurilor penale desfăşurate în toate tipurile de infracţiuni, fără vreo distincţie între cazurile simple şi cele complexe. Interesul public nu poate fi invocat pentru a justifica folosirea unor răspunsuri obţinute pe baza regulii obligativităţii de a răspunde unor întrebări, în cursul unor cercetări extrajudiciare, pentru a incrimi­na acuzatul în cursul unor proceduri judiciare. în acest context, trebuie menţionat că, potrivit legislaţiei relevante în cauză, declaraţiile obţinute prin exercitarea puterilor obligatorii ale Biroului Fraudelor Grave nu pot fi, ca regulă generală, prezentate ca probe într-un eventual proces intentat ulterior persoanei respec­tive. în plus, faptul că declaraţiile au fost date de reclamant înainte de a fi fost învinuit penal nu anulează încălcarea dreptului de a nu se incrimina al recla­mantului, produsă prin folosirea lor în procedurile penale ulterioare.

Din analiza de mai sus şi din faptul că secţiunea 434(5) din Legea Com­paniilor din 1985 autorizează - aşa cum au menţionat atât judecătorul din prima instanţă, cât şi Curtea de Apel - folosirea ulterioară a declaraţiilor obţinute de inspectori, rezultă că diversele garanţii procedurale la care s-a referit guvernul reclamat nu au funcţionat în cazul de faţă, de vreme ce nu au putut evita folosirea declaraţiilor respective în cursul procedurilor penale ulterioare.

în consecinţă, în cauză s-a încălcat dreptul reclamantului de a nu se autoincrimina.

Plângerea privind abuzul de putere al autorităţilor acuzatoare

Reclamantul a invocat şi faptul că autorităţile acuzatoare au întârziat în mod deliberat declanşarea cercetărilor poliţiei, pentru a da inspectorilor posibi­litatea de a aduna probe în virtutea competenţelor lor speciale. El s-a referit la întâlnirea din 30 ianuarie 1987 dintre inspectori şi reprezentanţi ai Parchetului, care a avut loc cu circa trei luni înainte de declanşarea oficială a investigaţiei poliţiei. în plus, documentele prezentate numai în ultima cale de atac citau Curtea de Apel, care afirmase că „toţi cei interesaţi au fost conştienţi de faptul că inspectorii aveau puteri mai mari decât poliţia atunci când luau interviuri şi în mod clar s-a sperat că ei vor obţine răspunsuri... care puteau fi folosite ca probe în proces”.

Reclamantul a argumentat că decizia Curţii de Apel în sensul inexistenţei unui abuz judiciar nu trebuie privită ca decisivă, de vreme ce instanţele interne nu puteau aplica prevederile Convenţiei şi erau obligate de legea britanică să constate că folosirea în cursul procesului a transcrierilor declaraţiilor date inspectorilor nu a fost inechitabilă.

Guvernul a subliniat că reclamantul invocase acest aspect în faţa Curţii de Apel fără succes şi, reluând această chestiune în Strasbourg, el încerca să transforme Curtea într-o a patra instanţă, contrar jurisprudenţei Curţii.

Comisia nu a considerat necesar să examineze acestă plângere, dată fiind concluzia că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin utilizarea transcrierilor în cursul procesului.

Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a nu se autoincrimina, Curtea nu consideră necesară examinarea plângerii reclamantului sub acest aspect. Curtea ia totuşi notă de concluziile Curţii de Apel, potrivit căreia inspectorii şi-au efectuat investigaţiile în mod independent, fărâ indicaţii sau sugestii din partea autorităţilor acuzatoare şi fără controverse inechitabile între ei.

Concluzii

în concluzie, reclamantul a fost privat de dreptul la un proces echitabil, încălcându-se astfel articolul 6 paragraful 1 din Convenţie.

APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

Reclamantul a cerut despăgubiri conform articolului 50 din Convenţie, care prevede:

„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă”.

Despăgubiri

Daune materiale

Reclamantul a susţinut că procesul declanşat împotriva sa ar fi întâmpinat dificultăţi serioase dacă nu ar fi fost administrate probele care s-au dovedit a fi contrare articolului 6 din Convenţie. De aceea reclamantul a cerut despăgubiri în valoare de 3.668.181,37 lire sterline. Suma a rezultat din calcularea pierderilor până în mai 1995, a cheltuielilor de transport şi cazare, a onorariilor plătite avocaţilor (Payne Hicks Beach) care l-au asistat la interogatoriile luate de inspectori şi a avocaţilor (Landau and Landau) care s-au ocupat, între altele, de procedurile penale.

La audierile în faţa Curţii, reclamantul a admis totuşi că „o compensare reală” ar fi ca hotărârea Curţii să fie în favoarea sa, recăpătându-şi astfel bunul renume.

Guvernul a susţinut că suma cerută de reclamant cu titlu de despăgubiri materiale era exagerată. Guvernul a subliniat că deşi dl Saunders nu a criticat în sine investigaţiile efectuate de inspectori, a cerut totuşi recuperarea sumelor cheltuite pentru asigurarea asistenţei juridice pe toată perioada respectivă. în privinţa pierderii veniturilor, guvernul a arătat că dl Saunders a fost concediat de compania Guinness în urma propriilor investigaţii cu privire la preluarea companiei Distillers PLC. Mai mult, dl Saunders primea o pensie de 74.000 lire sterline pe an de la Guinness începând cu data demiterii, la care se adăuga un venit de aproximativ 125.000 lire sterline net pe an în calitate de consultant de afaceri.

Delegatul Comisiei a subliniat că atunci când a hotărât că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1, Comisia nu a sugerat în nici un fel care ar fi fost decizia instanţelor britanice în procesul Saunders dacă transcrierile nu ar fi fost admise ca probe.

Curtea observă că încălcarea stabilită în cauză se referă la procedurile penale, şi nu la procedurile în faţa inspectorilor, împotriva cărora reclamantul nu s-a plâns. în plus, Curtea nu poate specula cu privire la decizia instanţelor britanice în situaţia în care transcrierile nu ar fi fost folosite de acuzare (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din cazul John Murray... citată la paragraful 68) şi, ca şi Comisia, subliniază faptul că stabilirea unei încălcări a Convenţiei nu poate avea nici o implicaţie în această privinţă.

Prin urmare, Curtea consideră că nu există o legătură de cauzalitate între pierderile invocate de reclamant şi decizia Curţii privind încălcarea Convenţiei.

Daune morale

Reclamantul a cerut despăgubiri în valoare de 1.000.000 lire sterline cu titlu de daune morale rezultate din negarea dreptului la un proces echitabil, fapt ce i-a produs suferinţă, anxietate şi privare de libertate.

Guvernul a susţinut că nu trebuie acordate despăgubiri sub acest titlu.

Curtea consideră, având în vedere circumstanţele cauzei, că stabilirea încălcării Convenţiei este o satisfacţie justă şi suficientă sub aspectul daunelor morale.

Costuri şi cheltuieli

Reclamantul a cerut în total 336.460,75 lire sterline cu titlu de costuri şi cheltuieli legate de procedurile din Strasbourg. Suma include: 1) 82.284,50 lire sterline reprezentând onorariul consilierului; 2) 42.241,25 lire sterline reprezentând onorariul avocatului; şi 3) 211.935 lire sterline reprezentând onora­riul dlui şi dnei Devlin, consultanţi.

Guvernul a considerat că aceste sume erau exagerate. A afirmat că nu trebuie compensate onorariile dlui şi dnei Devlin, deoarece reclamantul şi-ar fi putut susţine cauza la Strasbourg în mod eficient numai cu asistenţa unor avocaţi şi consilieri cu experienţă.

Delegatul Comisiei nu a comentat sumele solicitate.

Curtea nu este convinsă nici că aceste sume au fost necesare şi nici că sunt rezonabile sub aspectul cuantumului. Decizând pe baze echitabile, Curteâ acordă suma de 75.000 lire sterline cu titlu de cheltuieli de judecată.

Dobânda de întârziere

Potrivit informaţiilor Curţii, rata dobânzii aplicate în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la data adoptării acestei hotărâri este de 8% pe an.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA:

Hotărăşte cu 16 voturi la 4 că s-a încălcat articolul 6 paragraful 1 din Convenţie;

Hotărăşte în unanimitate că stabilirea încălcării constituie o satifacţie justă şi suficientă pentru daunele morale suferite;

Hotărăşte în unanimitate

că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma de 75.000 lire sterline cu titlu de costuri şi cheltuieli;

că dobânda la rata anuală de 8 % va fi plătită reclamantului de la expirarea termenului de trei luni până la achitarea integrală a sumei;

Respinge în unanimitate restul cererilor pentru o justă satisfacţie.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 17 decembrie 1996.

Rudolf Bernhardt, preşedinte Herbert Petzold, grefier

în conformitate cu dispoziţiile articolului 51 paragraful 2 al Convenţiei şi ale regulii 53 paragraful 2 din Regulamentul Curţii, sunt anexate hotărârii opiniile separate [ale unor judecători], [...]

← AKDIVAR Şl ALŢII contra TURCIA		Z contra FINLANDA - Publicarea declrațiilor doc­torilor şi a... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

PETROV contra Bulgariei - Discriminare (art. 8). Imposibilitatea unui deţinut de a-şi suna partenera deoarece nu erau căsătoriţi MEIDANIS contra Greciei - Respectarea bunurilor. Daune-interese moratorii datorate de un spital public, la o dobândă inferioară celei aplicate particularilor AKDIVAR Şl ALŢII contra TURCIA Z contra FINLANDA - Publicarea declrațiilor doc­torilor şi a datelor medicale. Dezvăluirea identității și a stării de sănătate. HORNSBY contra GRECIA - articolul 6 paragraful 1 din Convenţie (încălcare) BOWMAN contra REGATUL UNIT AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE NORD KAYA contra TURCIA - Dreptul la viață. Dreptul la o cale efectiva de atac (încălcare)