Z contra FINLANDA - Publicarea declrațiilor doc­torilor şi a datelor medicale. Dezvăluirea identității și a stării de sănătate.

Hotărâri CEDO

Z versus FINLANDA

Hotărârea din 25 februarie 1997

REZUMATUL NEOFICIAL AL FAPTELOR

A. Faptele principale

La data la care se petreceau evenimentele care au determinat-o pe Z să se plângă de încălcarea Convenţiei, ea era măritată cu X. Ei au divorţat în septem­brie 1995. Amândoi sunt infectaţi cu HIV.

între decembrie 1991 şi septembrie 1992, X a comis mai multe infracţiuni sexuale. După o primă condamnare pentru viol la 10 martie 1992, pronunţată cu suspendarea executării pedepsei cu închisoarea, X a mai fost acuzat, între altele, de tentativă de omor pentru că şi-a expus în mod intenţionat victimele la riscul de infectare cu HIV. La 19 martie 1992 el primise rezultatul testului HIV, care era pozitiv.

în cursul procesului penal care s-a desfăşurat la Tribunalul din Helsinki, mai mulţi doctori şi un psihiatru care o trata pe reclamantă au fost obligaţi, în ciuda protestelor lor, să depună mărturie şi să dea informaţii despre aceasta. Dna Z însăşi a refuzat să se prezinte ca martoră, iar prin audierea doctorilor s-a urmărit stabilirea datei la care X devenise conştient sau avea motive să creadă că era HIV pozitiv. în plus, dosarele medicale ale lui X şi Z au fost ridicate în urma percheziţiei efectuate de poliţie la spitalul la care cei doi se tratau, iar fotocopii după aceste documente au fost depuse la dosarul din instanţă. Cu toate că proce­durile judiciare s-au desfăşurat cu uşile închise, în presă au apărut articole despre proces, de cel puţin două ori.

La 19 mai 1993, Tribunalul din Helsinki l-a condamnat pe X la un total de şapte ani închisoare, între altele, pentru trei infracţiuni de tentativă de omor şi una de viol. Prevederile legale relevante, aspectele operaţionale ale hotărârii şi un rezumat al hotărârii tribunalului au fost date publicităţii. Tribunalul a decis că hotărârea completă şi documentele din acest caz urmau să rămână confi­denţiale pentru o perioadă de zece ani, cu toate că X şi victimele sale solicitaseră o perioadă mai lungă.

Acuzarea, X şi victimele sale au făcut apel, iar la audierea din 14 septembrie 1993 au cerut Curţii de Apel ca documentele să rămână confidenţiale mai mult de zece ani.

Prin hotărârea din 10 decembrie 1993, Curtea de Apel a menţinut condamnarea pentru trei tentative de omor şi l-a mai condamnat pe X pentru încă două aseme­nea tentative, majorând pedeapsa la peste 11 ani închisoare. Hotărârea, care indică numele complete ale dnei Z şi dlui X şi intră în detalii cu privire la infectarea lor cu HIV, a fost dată presei. Curtea de Apel nu a extins termenul de confidenţialitate dictat de prima instanţă. Hotărârea a beneficiat de o largă publicitate.

La 26 septembrie 1994, Curtea Supremă a respins cererea de recurs a dlui X.

La data de 1 septembrie 1995, Curtea Supremă a respins cererea reclamantei de a anula decizia Curţii de Apel cu privire la limita de zece ani pentru confiden­ţialitate. Documentele din acest caz urmează să devină publice în anul 2002.

B. Procedurile în faţa Comisiei

Plângerea înaintată Comisiei la data de 21 mai 1993 a fost declarată admisibilă la 28 februarie 1995.

în raportul din 2 decembrie 1995, Comisia a examinat faptele şi a exprimat în unanimitate opinia încălcării articolului 8, precum şi a faptului că nu era necesar să analizeze plângerea şi sub aspectul articolului 13.

Comisia a trimis cazul Curţii.

EXTRAS DIN HOTĂRÂREA CURŢII ÎN DREPT (traducere integrală)

1. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

60. Reclamanta a susţinut că a fost victima încălcării articolului 8 din Con­venţie, care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

61. Guvernul a contestat susţinerea reclamantei, în timp ce Comisia a conclu­zionat în sensul încălcării acestei prevederi.

A. Chestiunile ridicate în faţa Curţii

1. Scurgerea de informaţii medicale

62. In plângerea adresată Comisiei, reclamanta s-a referit, între altele, la faptul că autorităţile finlandeze nu au prevenit dezvăluirea în presă a identităţii sale, a infectării cu HIV şi a încetării contractului său de muncă. După ce Comi­sia a declarat plângerea admisibilă şi, ţinând cont de elementele noi apărute pe parcursul procedurilor în faţa acesteia, reclamanta a continuat să afirme că aceste informaţii au fost furnizate de poliţie sau de o altă autoritate publică.

în memoriul adresat Curţii, reclamanta a încercat să clarifice aceste afirmaţii, susţinând că nu avusese intenţia de a se plânge nici în legătură cu articolele apărute în presă şi nici cu privire la concedierea sa, ci numai cu privire la furnizarea de informaţii pentru care statul reclamat era responsabil. Acest lucru în sine reprezenta, din punctul ei de vedere, o încălcare a articolului 8.

63. Guvernul a susţinut că afirmaţiile reclamantei nu aveau nici un suport real.

64. Comisia nu a considerat necesar să examineze pe fond acest aspect, iar delegatul său a adăugat în faţa Curţii că informaţiile obţinute în acest sens erau incomplete.

65. Nici Curtea nu consideră că scurgerea de date medicale confidenţiale cu privire la reclamantă ar putea fi, conform articolului 8, responsabilitatea statului reclamat.

2. discriminarea reclamată

66. Reclamanta s-a plâns în faţa Curţii că hotărârea Curţii de Apel finlandeze a fost discriminatorie nu numai împotriva fostului său soţ, din motive de rasă, ci şi a ei, pe bază de sex. Ingerinţa cu dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie era motivată de faptul că fusese măritată cu un negru provenind din Africa.

67. Guvernul a contestat aceste afirmaţii. Reclamanta nu s-a referit la arti­colul 14 din Convenţie în cursul procedurilor în faţa Comisiei, care, evident, nu a examinat acest capăt de plângere. Reclamantei nu îi este permis să invoce acest aspect nici în faţa Curţii.

68. Delegatul Comisiei nu a exprimat nici o opinie cu privire la acest aspect.

69. în opinia Curţii, susţinerea reclamantei cu privire la tratamentul discri­minatoriu nu este o dezvoltare a plângerii sale declarate admisibilă de Comisie; ea pare a fi o plângere nouă şi separată, neacoperită de decizia de admisibilitate a Comisiei. Ca atare, Curtea nu are competenţa de a se ocupa de acest aspect (vezi, de exemplu, hotărârea în cazul Olsson versus Suedia din 27 noiembrie 1992... şi hotărârea în cazul Schuler-Zgraggen versus Elveţia din 24 iunie 1993...).

3. Concluzia

70. Curtea va examina aşadar celelalte chestiuni invocate de reclamantă, şi anume: 1) ordonanţa care i-a obligat pe doctorii acesteia să depună mărturie în procesul penal împotriva soţului său; 2) confiscarea probelor medicale şi inclu­derea lor în dosarul penal; 3) decizia de a da publicităţii materialul în cauză începând cu anul 2002 ; şi 4) dezvăluirea identităţii şi a stării sănătăţii sale prin hotărârea Curţii de Apel.

B. Dacă a existat o încălcare a dreptului reclamantei la respectarea vieţii sale private şi de familie

71. Indiscutabil, diversele măsuri împotriva cărora s-a plâns reclamanta au constituit încălcări ale dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, care este garantat în paragraful 1 al articolului 8 din Convenţie. Curtea împărtăşeşte acest punct de vedere. în consecinţă, va trebui să examineze dacă au fost îndepli­nite condiţiile din paragraful 2 al acestui articol.

C. Dacă interferenţa a fost justificată

1. „Prevăzută de lege"

72. Reclamanta a susţinut că toate cele patru măsuri contestate decurgeau din faptul că datele din dosarul său medical fuseseră dezvăluite în cursul procesului împotriva lui X, pe baza articolului 23 paragraful 3 din Codul de procedură judiciară, text pe care ea l-a considerat a fi redactat în termeni „periculos” de largi. Reclamanta a afirmat că prevederea legală respectivă nu preciza categoria de persoane în cazul cărora informaţiile medicale puteau fi folosite în procesul penal. Legea nu prevedea nici dreptul persoanei de a fi ascultată înainte de luarea acestor măsuri şi nici vreo cale de atac. Confiscarea dosarelor medicale şi inclu­derea lor în dosarul penal nu necesitau nici măcar o dispoziţie judecătorească. Aşadar, nu se putea susţine că legea în discuţie îndeplinea cerinţele de precizie şi previzibiliţate care decurg din expresia „prevăzut de lege”.

73. Curtea, în acord cu opiniile Comisiei şi ale guvernului, consideră că măsurile luate au fost conforme cu legea internă şi că efectele legii erau suficient de previzibile, respectându-se astfel cerinţele implicite ale expresiei „prevăzută de lege”din paragraful 2 al articolului 8.

2. Existenţa unui scop legitim

74. Reclamanta a susţinut că datele medicale în discuţie nu au avut o impor­tanţă atât de mare în procesul lui X încât să justifice luarea măsurilor contestate, în sensul paragrafului 2 al articolului 8.

75. Curtea nu este convinsă de acest argument bazat pe estimarea ulterioară a importanţei acestor probe în pronunţarea sentinţei în procesul împotriva lui X. Important este dacă, la vremea când s-au luat măsurile contestate, autorităţile aveau în vedere un scop legitim.

76. In acest sens, Curtea este de acord cu guvernul şi Comisia, în sensul că atunci când au fost luate, măsurile respective urmăreau „prevenirea faptelor penale” şi „protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

77. în privinţa limitării la zece ani a dispoziţiei de confidenţialitate, Curtea admite că interesul public cere transparenţa procedurilor judiciare, menţi- nându-se astfel încrederea publicului în instanţele de judecată. Conform legii finlandeze, orice persoană va putea avea acces la dosar după expirarea termenului de confidenţialitate. Se poate deci considera, aşa cum au sugerat guvernul şi Comisia, că scopul a fost „protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Pe de altă parte, contrar opiniilor guvernului şi Comisiei, Curtea nu consideră că limitarea confidenţialităţii ar fi avut ca scop „prevenirea faptelor penale”.

78. în privinţa faptului că în hotărârea Curţii de Apel apar numele întreg al reclamantei şi informaţii privind starea sănătăţii sale, Curtea, în dezacord cu guvernul şi Comisia, are îndoieli în legătură cu existenţa vreunuia din scopurile legitime precizate în paragraful 2 al articolului 8. Cu toate acestea, în lumina celor stabilite în paragraful 113 de mai jos, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestui aspect.

3. „Necesar într-o societate democratică"

a) Argumentele părţilor în faţa Curţii

(i) Reclamanta şi Comisia

79. Reclamanta şi Comisia au susţinut că dreptul reclamantei la respectarea vieţii private şi de familie garantat de articolul 8 a fost încălcat într-un mod ce nu poate fi considerat „necesar într-o societate democratică”.

Reclamanta şi Comisia au ajuns însă la concluzii diferite asupra acestui punct, în timp ce reclamanta a afirmat că fiecare dintre măsurile contestate reprezenta, în sine, o încălcare a articolului 8, Comisia a constatat o singură încălcare rezultată din examinarea lor globală. Delegatul Comisiei a explicat că datorită legăturii strânse dintre aceste măsuri şi consecinţele lor asupra reclamantei, o estimare globală oferea o bază mai bună pentru echilibrarea intereselor în con­textul testului necesităţii.

Au existat diferenţe şi între argumentele prezentate de reclamantă şi de Comisie, diferenţe ce pot fi rezumate în următorul mod.

80. Reclamanta a susţinut că nu putea exista nici o relaţie de proporţionalitate rezonabilă între orice scop legitim avut în vedere la luarea măsurilor contestate şi interesul ei de a se păstra confidenţialitatea asupra numelui şi stării sale de sănătate.

Cu privire la mărturiile pe care doctorii săi au fost obligaţi să le depună, reclamanta a observat că ele nu au influenţat nici severitatea hotărârii instanţei - X fiind condamnat pentru cinci tentative de omor în loc de trei, de câte fusese acuzat iniţial - şi nici posibilitatea victimelor de a cere despăgubiri. Legea finlan­deză obligă persoanele infectate cu HIV să informeze doctorii asupra posibilei surse de contaminare. Or, măsurile contestate ar putea descuraja potenţialii sau actualii purtători de HIV de a mai face testul sau de a mai solicita asistenţă medicală.

Cât despre confiscarea fişelor medicale şi includerea lor în dosarul penal, Z a susţinut că o parte substanţială din material a fost irelevantă în cauza respectivă, iar fişele medicale nu conţineau nici o informaţie care să fi fost decisivă pentru stabilirea momentului în care X a devenit conştient că avea HIV. Existau câteva adnotări privind declaraţiile pe care Z le-a dat despre X, dar importanţa lor era pur teoretică. Tribunalul nu avea obligaţia de a include în dosar toate probele rezultate din percheziţie.

Având în vedere cele de mai sus, decizia de a pune dosarul la dispoziţia publicului după numai zece ani, deci în anul 2002, nu este justificată.

Nu a fost „necesar” nici ca instanţa de apel să includă numele complet şi detalii privind starea de sănătate în hotărâre şi nici să o transmită prin fax ziarului finlandez cu cel mai mare tiraj, măsură ce a afectat profund viaţa sa personală şi profesională. Avocatul lui X la Curtea de Apel a afirmat foarte limpede că Z nu dorea ca informaţiile ce o priveau să fie date publicităţii.

81. Spre deosebire de reclamantă, Comisia a considerat că măsurile în dis­cuţie erau justificate pe fond, având în vedere că autorităţile naţionale competente au urmărit să obţină probe numai cu privire la momentul în care X devenise conştient că era infectat cu HIV. Autorităţile au ţinut cont şi de interesul major public şi particular în investigarea infracţiunilor de tentativă de omor.

Pe de altă parte, Comisia, asemenea reclamantei, a apreciat că măsurile contestate nu au fost însoţite de garanţii suficiente, în sensul paragrafului 2 al articolului 8.

82. în primul rând, Comisia a remarcat că reclamanta nu a fost înştiinţată în prealabil cu privire la prima convocare a doctorului L. pentru a depune mărturie şi nici cu privire la faptul că fişele medicale vor fi confiscate şi incluse în dosarul penal. Cum nu a fost corect informată în prealabil despre diversele acte de cer­cetare, ea nu a putut obiecta împotriva acestora în mod eficient. De asemenea, reclamanta a subliniat că, nefiind parte în proces şi având în vedere că audierile au avut loc cu uşile închise, ea nu a avut posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei pentru a-şi expune punctul de vedere.

Nu este clar de ce a fost necesară audierea tuturor doctorilor şi nici dacă s-a făcut vreun efort de a limita sfera întrebărilor astfel încât să se diminueze gravi­tatea încălcării reclamate.

83. Mai mult, nu există nici o indicaţie că poliţia ar fi încercat să protejeze măcar o parte din informaţiile incluse în fişele medicale ale reclamantei, în special prin neincluderea unor documente în dosarul de investigaţie.

în acest context, reclamanta a mai afirmat că nu a avut nici un instrument juridic pentru a contesta confiscarea fişelor medicale şi includerea lor în dosarul penal.

84. în plus, cu toate că legea finlandeză prevede posibilitatea menţinerii confi­denţialităţii dosarelor instanţelor de judecată pe o perioadă de până la 40 de ani, iar toate părţile din cauză ceruseră o perioadă de confidenţialitate de 30 de ani, tribunalul a decis, iar Curtea de Apel a confirmat, un termen de confidenţialitate de zece ani.

Nici una dintre posibilităţile pe care reclamanta le-ar fi avut de a se adresa Curţii Supreme pentru invalidarea termenului de zece ani nu ar fi echivalat cu o garanţie adecvată. Ea nu s-a putut adresa Curţii de Apel, iar părţile care au pledat pentru extinderea termenului nu au avut câştig de cauză.

85. Pe lângă toate acestea, dând publicităţii hotărârea integrală, Curtea de Apel a dezvăluit identitatea reclamantei şi faptul că era infectată cu HIV. Ea nu a avut nici o posibilitate de a se opune sau de a contesta această măsură.

(ii) Guvernul

86. Guvernul a contestat concluziile reclamantei şi ale Comisiei. în opinia guvernului, toate măsurile contestate se bazau pe motive suficiente şi relevante şi, date fiind protecţiile existente, erau proporţionale cu scopurile legitime urmă­rite. Guvernul a solicitat Curţii să examineze distinct fiecare măsură.

87. Guvernul a susţinut că atât mărturiile doctorilor reclamantei, cât şi pre­zentarea la proces a fişelor sale medicale au fost esenţiale pentru condamnarea lui X pentru două din cele cinci tentative de omor. Scopul măsurilor în discuţie a fost stabilirea momentului în care X a devenit conştient că era infectat cu HIV sau avea motive să bănuiască acest lucru.

88. Guvernul a mai afirmat că a fost necesară audierea tuturor doctorilor, având în vedere natura informaţiei cerute, gravitatea infracţiunilor şi interesul acuzatului.

Citaţiile trimise doctorilor şi psihiatrului au fost emise de tribunal, iar obiec- ţiunile reclamantei au fost citite de doctorul L. în instanţă, la data de 3 martie 1993.

89. Guvernul a argumentat că atât timp cât toate documentele confiscate erau, potenţial, relevante pentru stabilirea momentului în care X devenise conştient că avea HIV, era normal ca întregul material să fie confiscat şi inclus în dosarul penal. Ţinând cont de gama largă a simptomelor infectării cu HIV şi de difi­cultatea de a stabili dacă o boală are sau nu legătură cu HIV, era esenţial ca instanţele competente să poată examina tot materialul. Excluderea uneia sau mai multor părţi ar fi provocat dubii cu privire la autenticitatea întregului.

în plus, guvernul a sublimat că reclamanta ar fi putut contesta măsura confis­cării pe baza secţiunii 13 din capitolul 4 al Legii din 1987 privind folosirea mijloacelor coercitive în cursul anchetei penale.

90. Având în vedere interesul public în publicitatea procedurilor judiciare, guvernul a considerat că măsura limitării confidenţialităţii la zece ani era rezo­nabilă. Cu ocazia audierii sale ca martoră, dna Z nu a solicitat în mod expres ca numele său şi informaţiile privind starea sa de sănătate să rămână confidenţiale.

91. Referirea la reclamantă ca soţie a dlui X din hotărârea Curţii de Apel a fost un element indispensabil în motivarea şi decizia instanţei. Dezvăluirea iden­tităţii reclamantei nu a afectat interesele acesteia. Dacă ea ar fi cerut în mod expres să nu i se menţioneze numele, aşa cum au solicitat Victimele infracţiunilor comise de X, această dorinţă i-ar fi fost îndeplinită.

92. în sfârşit, pe lângă protecţiile menţionate, guvernul a subliniat şi faptul că legea finlandeză oferă remedii civile şi penale pentru încălcarea confiden­ţialităţii de către funcţionarii publici, prin posibilitatea adresării unei plângeri fie Avocatului Poporului de pe lângă Parlament, fie Cancelarului Justiţiei.

93. Pe baza celor arătate, guvernul a conchis că autorităţile finlandeze acţio­naseră în limitele marjei de apreciere permise şi, în consecinţă, nici una dintre măsurile contestate nu a reprezentat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

b) Evaluarea Curţii

94. Pentru a stabili dacă măsurile contestate erau „necesare într-o societate democratică”, Curtea va analiza dacă în acest caz, privit în integralitatea lui, motivele prezentate au fost relevante şi suficiente şi dacă măsurile respective au fost proporţionale cu scopurile legitime urmărite.

95. în acest sens, Curtea va ţine cont de faptul că protejarea datelor personale, inclusiv medicale, are o importanţă esenţială pentru ca o persoană să se bucure de dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de articolul 8 din Convenţie. Respectarea confidenţialităţii informaţiilor privind starea de sănătate este un principiu vital în legislaţiile tuturor statelor contractante. Respectarea intimităţii pacientului şi menţinerea încrederii sale în profesia medicală şi, în general, în serviciile sanitare sunt de maximă importanţă.

Fără o astfel de protecţie, cei care au nevoie de asistenţă medicală ar putea fi descurajaţi de a mai furniza informaţiile intime şi personale necesare stabilirii tratamentului potrivit sau chiar de a se mai adresa medicilor, punând astfel în pericol atât propria lor sănătate, cât şi, în cazul bolilor transmisibile, sănătatea comunităţii (vezi Recomandarea nr. R(89)14 asupra „problemelor etice ale infec­ţiei cu HIV în sistemul asistenţei medicale şi aşezămintelor sociale”, adoptată de Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei la 24 octombrie 1989 şi, în mod special, observaţiile generale asupra confidenţialităţii datelor medicale din para­graful 165 al expunerii de motive).

De aceea, legea internă trebuie să prevadă garanţii care să împiedice dezvă­luirea oricăror informaţii privind starea de sănătate a unei persoane, dacă prin aceasta se încalcă prevederile articolului 8 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, articolele 3 paragraful 2 (c), 5, 6 şi 9 din Convenţia pentru Apărarea Persoanelor cu privire la Procesarea Automată a Datelor Personale, Strasbourg, 1981).

96. Consideraţiile de mai sus sunt valabile mai ales în privinţa confidenţialităţii datelor privitoare la o persoană infectată cu HIV. Dezvăluirea unor asemenea informaţii poate afecta în mod dramatic atât viaţa sa privată şi de familie, cât şi situaţia sa socială şi profesională, prin expunerea la oprobriu şi ostracizare. Din acest motiv, o astfel de dezvăluire poate descuraja persoana de a se prezenta la doctor pentru stabilirea diagnosticului sau a tratamentului, punând astfel în peri­col efortul comunităţii de a preveni răspândirea bolilor (vezi paragrafele 166-168 din expunerea de motive sus-menţionată). Interesul de a proteja confidenţialitatea acestui gen de informaţie va cântări greu în balanţa stabilirii proporţionalităţii dintre încălcarea reclamată şi scopul legitim urmărit de autorităţi. Astfel de încăl­cări nu sunt compatibile cu articolul 8 din Convenţie decât dacă sunt justificate de cerinţa predominantă a interesului public.

Având în vedere natura intimă şi extrem de sensibilă a informaţiilor referitoare la o persoană infectată cu HIV, orice măsură luată de stat, în sensul comunicării sau dezvăluirii acestor informaţii, fără consimţământul pacientului, presupune o examinare foarte atentă din partea Curţii, examinare cerută şi de garanţiile pre­văzute pentru asigurarea unei protecţii eficiente (vezi, mutatis mutandis, hotă­rârea în cazul Dudgeon versus Marea Britanie din 22 octombrie 1981... şi hotărârea în cazul Johansen versus Norvegia din 7 august 1996...).

97. în acelaşi timp, Curtea acceptă că interesele pacientului şi ale comunităţii în ansamblu pentru protejarea confidenţialităţii datelor medicale pot fi depăşite de interesul de a investiga şi aduce în justiţie o infracţiune, ca şi de a da publi­cităţii procedurile instanţelor de judecată (vezi, mutatis mutandis, articolul 9 din Convenţia din 1981 cu privire la Protecţia Datelor Personale), atunci când aceste interese par a avea mai multă greutate.

98. Trebuie avut în vedere că, în contextul măsurilor reclamate, Curtea nu emite opinii ce ar putea fi considerate o alternativă la deciziile autorităţilor naţionale privind folosirea unor probe în procedurile judiciare interne (vezi hotă­rârea sus-menţionată în cazul Johansen...).

99. Cu privire la problemele legate de accesul publicului la datele personale, Curtea recunoaşte că autorităţile naţionale competente trebuie să aibă o anume marjă de apreciere în stabilirea unui echilibru între publicitatea procedurilor judiciare, pe de o parte, şi interesele unei persoane de a menţine confidenţia­litatea datelor personale, pe de altă parte. Limitele acestei marje vor depinde de factori cum ar fi natura şi gravitatea intereselor vizate şi gravitatea încălcării (vezi, de exemplu, hotărârea în cazul Leander versus Suedia din 26 martie 1996... şi, mutatis mutandis, hotărârea în cazul Manoussakis şi alţii versus Grecia din 26 septembrie 1996...).

100. Curtea va examina încălcările reclamate cu privire la dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private şi de familie în lumina consideraţiilor de mai sus.

întrucât măsurile în discuţie au fost de natură diferită, urmăreau scopuri diferite şi au avut consecinţe diferite asupra vieţii sale private şi de familie, Curtea va examina necesitatea fiecărei măsuri în parte.

101. înainte de a aborda aceste chestiuni, Curtea notează că, deşi reclamanta nu a avut posibilitatea de a fi audiată de autorităţile competente înainte de apli­carea măsurilor contestate, acestea au avut cunoştinţă de opiniile şi interesele ei.

Toti doctorii reclamantei au obiectat atunci când au fost citaţi să depună măr­turie, încercând astfel să-i apere interesele şi să păstreze confidenţialitatea datelor sale medicale. încă într-un stadiu de început al cercetărilor, reclamanta a trimis o scrisoare doctorului L., cerându-i să nu depună mărturie şi explicând de ce a fost citată în faţa tribunalului.

Din această scrisoare rezulta implicit că reclamanta ar fi obiectat, din aceleaşi motive, şi împotriva confiscării fişelor sale medicale şi a includerii lor în dosarul instanţei, măsuri care au fost luate câteva zile mai târziu. Conform reclamantei, avocatul său a făcut tot posibilul pentru a atrage atenţia procurorului asupra obiecţiilor reclamantei împotriva folosirii datelor sale medicale în cursul procedurilor.

Mai mult, înainte de menţinerea termenului de confidenţialitate de zece ani, Curtea de Apel a fost informată de avocatul lui X despre dorinţa reclamantei de a se prelungi acest termen.

în aceste circumstanţe, Curtea consideră că procesul de decizie care a condus la luarea măsurilor în discuţie a avut loc într-o manieră care a permis într-un mod suficient luarea în considerare a opiniilor reclamantei, în sensul articolului 8 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, hotărârea în cazul W versus Marea Britanie din 8 iulie 1987... şi sus-amintita hotărâre din cazul Johansen...). Prin urmare, procedura aplicată nu a încălcat articolul 8.

Curtea mai notează că, potrivit afirmaţiilor guvernului, reclamanta ar fi avut posibilitatea de a contesta în faţa instanţei măsura confiscării. De asemenea, după cum rezultă din decizia Curţii Supreme din 1 septembrie 1995, reclamanta ar mai fi putut recurge la o procedură extraordinară prin care să ceară anularea acelei părţi din hotărârea Curţii de Apel referitoare la termenul de confiden­ţialitate de zece ani.

(i) Dispoziţiile prin care doctorilor şi psihiatrului reclamantei li s-a cerut să depună mărturie

102. Cu privire la dispoziţiile prin care doctorilor şi psihiatrului reclamantei li s-a cerut să depună mărturie, Curtea constată că această măsură a fost luată în contextul în care Z s-a prevalat de dreptul prevăzut de legea finlandeză de a nu se prezenta ca martoră împotriva soţului său. Scopul exclusiv al citării acestora a fost acela de a obţine informaţii cu privire la momentul în care X a devenit conştient că era infectat cu HIV sau avea motive să bănuiască acest lucru. Mărturiile doctorilor au fost decisive pentru a se stabili dacă X a fost vinovat numai de infracţiuni sexuale sau şi de tentativă de omor în două cazuri care au avut loc înainte de 19 martie 1992, dată la care rezultatul pozitiv al testului HIV a fost cunoscut. Nu există nici o îndoială că autorităţile naţionale competente aveau dreptul să considere că interesul public cerea ca X să fie cercetat şi judecat pentru tentativă de omor în toate cele cinci cazuri, şi nu numai în trei.

103. Curtea mai notează că, potrivit legii finlandeze, doctorii reclamantei puteau fi obligaţi să depună mărturie, fără consimţământul ei, numai în circumstanţe strict limitate, şi anume în cazurile de infracţiuni grave pentru care pedeapsa minimă prevăzută de lege este de şase ani închisoare. Deoarece doctorii refuzaseră să depună mărturie în faţa poliţiei, aceasta din urmă a obţinut auto­rizaţia instanţei de judecată pentru a-i audia. Audierile au avut loc la tribunal, cu uşile închise, instanţa dispunând ca dosarul, inclusiv transcrierile declaraţiilor medicilor, să rămână confidenţial. Toţi cei care au fost prezenţi au avut obliga­ţia de a considera informaţiile respective confidenţiale. O încălcare a acestor obligaţii ar fi putut antrena, potrivit legii finlandeze, răspunderea civilă şi/sau penală.

Prin urmare, amestecul în viaţa privată şi de familie a reclamantei, ca rezultat al acestor dispoziţii, a fost sever limitat şi a fost însoţit de măsuri de protecţie eficiente şi adecvate împotriva unor posibile abuzuri (vezi, de exemplu, hotărârea în cazul Klass şi alţii versus Germania din 6 septembrie 1978... şi hotărârea în cazul Leander...).

în acest context, Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune la îndoială măsura prin care doctorilor li s-a cerut să depună mărturie. Aşa cum s-a mai menţionat, obţinerea probelor este, întâi de toate, o prerogativă a autorităţilor naţionale cărora Curtea nu le poate impune punctul său de vedere.

104. Având în vedere cele de mai sus, în mod special natura confidenţială şi caracterul excepţional ale procedurilor împotriva lui X, Curtea nu este convinsă de justeţea argumentului reclamantei cu privire la faptul că aceste proceduri ar putea descuraja potenţialii şi actualii purtători de HIV din Finlanda de a mai efectua testele HIV şi de a mai solicita asistenţă medicală.

105. Pe baza celor arătate, Curtea constată că dispoziţiile prin care doctorilor şi psihiatrului reclamantei li s-a cerut să depună mărturie s-au bazat pe motive relevante şi suficiente, conforme cu scopul legitim urmărit. Curtea consideră că s-a menţinut o proporţionalitate rezonabilă între măsuri şi scop. Prin urmare, nu a avut loc o încălcare a articolului 8 sub acest aspect.

(ii) Confiscarea fişelor medicale ale reclamantei şi includerea lor în dosarul de cercetare penală

106. Confiscarea fişelor medicale ale reclamantei şi includerea lor în dosarul de cercetare au fost măsuri complementare dispoziţiilor obligatorii de audiere a medicilor. în ambele situaţii, măsurile au fost luate în urma refuzului reclaman­tei de a depune mărturie împotriva soţului său, scopul fiind stabilirea momentului în care acesta a devenit conştient că este infectat cu HIV sau avea motive să bănuiască acest lucru. Ambele măsuri s-au bazat pe un interes public major (vezi paragraful 102).

107. în plus, ambele măsuri au fost supuse aceloraşi limitări şi au fost însoţite de protecţii împotriva posibilelor abuzuri. Condiţiile concrete în care a avut loc con­fiscarea au fost, la rândul lor, restrictive. Un aspect foarte important este faptul că materialul respectiv a fost examinat cu uşile închise şi considerat confidenţial de tribunal, urmându-se aceleaşi reguli ca şi în cazul depoziţiilor martorilor.

108. Este adevărat însă că acţiunea de confiscare a fost autorizată de procuror, şi nu de instanţa de judecată.

Cu toate acestea, conform prevederilor relevante din capitolul 4 secţiunea 2 (2) din Legea mijloacelor coercitive în cursul cercetării penale, una dintre condiţiile confiscării fişelor medicale se referă la dreptul sau obligaţia doctorilor „de a depune mărturie asupra conţinutului documentului (documentelor) în timpul cer­cetării penale”. Astfel, condiţiile legale ale măsurii confiscării erau similare cu cele ce reglementau obligativitatea doctorilor de a depune mărturie.

Mai mult, înainte de confiscarea documentelor, tribunalul hotărâse deja audie­rea a cel puţin doi doctori, pentru ca la scurt timp după aceea să ceară tuturor doctorilor să depună mărturie. A doua zi după confiscare, tribunalul, care are competenţa de a respinge probe, a decis să includă în dosar întregul material. După cum s-a menţionat, reclamanta avea posibilitatea de a contesta măsura confiscării în faţa tribunalului.

în opinia Curţii, autorizarea confiscării documentelor de către procuror, şi nu de instanţa de judecată nu este, în sine, o chestiune care să dea naştere unei încălcări a articolului 8.

109. în privinţa afirmaţiilor reclamantei referitoare la lipsa de relevanţă a unor părţi din fişele medicale şi la faptul că nici una nu a fost decisivă în procesul împotriva lui X, Curtea reiterează că autorităţile naţionale sunt îndreptăţite să adune şi să admită probele, Curtea neavând competenţa de a-şi impune punctul de vedere (vezi paragraful 98). Ţinând cont de argumentele guvernului cu privire la multitudinea datelor care ar fi putut fi relevante pentru stabilirea momentului în care X a devenit conştient că era infectat cu HIV sau avea motive să bănuiască acest lucru (vezi paragraful 89), Curtea nu vede nici un motiv pentru a se îndoi de deciziile autorităţilor naţionale în această problemă.

110. Astfel, în opinia Curţii, confiscarea fişelor medicale ale reclamantei şi includerea lor în dosarul de cercetare penală s-au bazat pe motive relevante şi suficiente, a căror greutate a depăşit interesul reclamantei de a păstra secretul asupra informaţiilor respective. Curtea consideră că aceste măsuri au fost propor­ţionale cu scopul legitim urmărit şi consideră că articolul 8 nu a fost încălcat nici sub acest aspect.

(iii) Durata termenului de confidenţialitate a informaţiilor medicale

111. Cu privire la plângerea potrivit căreia datele medicale în discuţie ar urma să devină accesibile publicului începând cu anul 2002, Curtea notează că ter­menul de zece ani nu a corespuns cu dorinţele sau interesele părţilor care au cerut, în mod unanim, prelungirea perioadei de confidenţialitate.

112. Curtea nu este convinsă că instanţele interne au acordat suficientă atenţie intereselor reclamantei atunci când au stabilit termenul de zece ani. Trebuie amintit că, în urma prezentării informaţiilor medicale în instanţă fără consimţământul reclamantei, aceasta fusese deja supusă unui grav amestec în viaţa sa privată şi de familie. Noua interferenţă care ar avea loc dacă informaţiile respective ar deveni publice după zece ani nu este susţinută de motive suficiente, care să prevaleze asupra interesului său ca datele să rămână confidenţiale pentru o perioadă mai lungă. Dacă decizia de a declara materialul accesibil încă din 2002 va fi aplicată, acesta va echivala cu un amestec disproporţionat cu dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private şi de familie şi ar constitui astfel o încălcare a articolului 8.

Cu toate acestea, Curtea se limitează la concluzia de mai sus, dat fiind că statele îşi aleg singure instrumentele legale interne care urmează să fie folosite pentru îndeplinirea obligaţiilor ce le revin conform articolului 53 din Convenţie (vezi hotărârea în cazul Marckx versus Belgia din 13 iunie 1979...).

(iv) Includerea identităţii şi a stării de sănătate a reclamantei în hotărârea Curţii de Apel

113. Finalmente, Curtea trebuie să examineze«dacă au existat motive suficiente pentru a justifica dezvăluirea identităţii reclamantei şi a faptului că era infectată cu HIV în textul hotărârii Curţii de Apel, dat publicităţii.

Conform legislaţiei finlandeze în domeniu, Curtea de Apel avea competenţa de a nu menţiona în hotărâre nici un nume care ar fi putut duce la identificarea reclamantei ori de a declara hotărârea confidenţială pentru o anume perioadă de timp, dând publicităţii doar un rezumat al faptelor, partea operativă a proce­durilor şi indicarea legii aplicate. De altfel, tribunalul a procedat în acest mod când a dat publicităţii hotărârea în primă instanţă, şi nimeni nu a obiectat.

Indiferent dacă reclamanta a cerut sau nu în mod expres Curţii de Apel să nu dezvăluie identitatea şi starea sănătăţii sale, instanţa fusese deja informată de către avocatul lui X cu privire la dorinţa acestuia ca termenul de confidenţialitate să fie extins. De aici rezulta clar că reclamanta s-ar fi opus ca informaţiile res­pective să fie făcute publice.

în aceste circumstanţe şi având în vedere consideraţiile din paragraful 112, Curtea nu consideră că publicitatea în discuţie s-a bazat pe vreun motiv con­vingător. în consecinţă, faptul că informaţiile respective au fost făcute publice constituie o încălcare a dreptului reclamantei la respectarea vieţii sale private şi de familie, contrar articolului 8.

(v) Recapitulare

114. Curtea a ajuns la concluzia că articolul 8 nu a fost încălcat cu privire la obligarea medicilor reclamantei de a depune mărturie şi la măsura confiscării fişelor medicale şi a includerii lor în dosarul de cercetare penală.

Pe de altă parte, Curtea consideră că dacă se va aplica decizia de a pune la dispoziţia publicului datele medicale în discuţie în anul 2002, aceasta va echivala cu o încălcare a articolului 8 şi, de asemenea, că acest articol a fost încălcat prin dezvăluirea identităţii şi a stării de sănătate a reclamantei în hotărârea Curţii de Apel.

II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE

115. Reclamanta a mai susţinut că absenţa remediilor interne pentru contes­tarea fiecăreia dintre măsurile în discuţie a dus la încălcarea articolului 13 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Con­venţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

116. Guvernul a contestat această susţinere, iar Comisia, având în vedere concluziile sale cu privire la încălcarea articolului 8, nu a mai considerat necesar să examineze plângerea şi sub aspectul articolului 13.

117. întrucât a examinat toate aspectele din perspectiva articolului 8, Curtea nu consideră necesar să le analizeze şi în lumina articolului 13.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

118. Reclamanta a cerut despăgubiri în conformitate cu articolul 50, care precizează:

„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă”.

A. Daune morale

119. Reclamanta nu a cerut compensaţii pentru daune materiale, dar a solicitat Curţii să-i acorde 2.000.000 mărci finlandeze cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale provocate de dezvăluirea stării sale de sănătate, care a fost intens mediatizată.

120. Guvernul a considerat că însăşi hotărârea Curţii privind încălcarea arti­colului 8 constituie o justă compensaţie. în orice caz, suma acordată reclamantei nu ar trebui să ajungă la nivelul compensaţiilor acordate victimelor infracţiunilor comise de X, cea mai substanţială fiind de 70.000 mărci finlandeze.

121. Delegatul Comisiei nu a comentat cererea reclamantei.

122. Curtea a constatat că reclamanta a suferit daune morale ca urmare a dezvăluirii identităţii şi stării sale de sănătate în hotărârea Curţii de Apel. Curtea consideră că hotărârea sa prin care se constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei nu poate constitui o justă compensaţie. Pentru a stabili suma ce va fi acordată reclamantei, Curtea nu se consideră obligată de practica naţională, din care însă se poate inspira. Curtea consideră că este echitabil să acorde recla­mantei suma de 100.000 mărci finlandeze.

B. Costuri şi cheltuieli

123. Reclamanta a cerut rambursarea costurilor şi cheltuielilor, în cuantum total de 239.838 mărci finlandeze, din care:

a) 4.800 mărci finlandeze reprezentând onorariul dlui Fredman pentru procedurile interne;

b) 126.000 mărci finlandeze reprezentând onorariul dlui Fredman şi 24.000 mărci finlandeze reprezentând onorariul dlui Scheinin pentru procedurile în faţa Comisiei;

c) 16.800 mărci finlandeze reprezentând onorariul dlui Fredman şi 9.600 mărci finlandeze reprezentând onorariul dlui Scheinin pentru procedurile la Curte, inclusiv redactarea memoriului;

d) 49.800 mărci finlandeze reprezentând onorariul avocatului care a pledat în faţa Curţii;

e) 8.838 mărci finlandeze pentru traduceri.

La onorariile de mai sus, care acoperă 385 ore de muncă, calculate la 600 mărci finlandeze pe oră, trebuie să li se adauge TVA. Din total se vor scădea sumele primite din partea Consiliului Europei cu titlu de asistenţă juridică.

124. Guvernul nu a avut obiecţii la sumele indicate la punctele „a” şi „e”, dar a considerat excesiv numărul de ore pe baza cărora s-au solicitat sumele de la punctele „b”, „c” şi „d”.

125. Delegatul Comisiei nu a exprimat nici o opinie asupra acestor aspecte.

126. Curtea va examina cererile reclamantei în lumina criteriilor stabilite de propria jurisprudenţă, în sensul caracterului absolut necesar al costurilor şi chel­tuielilor pentru prevenirea sau remedierea efectelor încălcării Convenţiei şi al rezonabilităţii cuantumului acestora (vezi, de exemplu, hotărârea din cazul Tolstoy Miloslavsky versus Marea Britanie din 13 iulie 1995...). Aplicând aceste criterii, Curtea consideră că sumele de la punctele „a” şi „e” trebuie rambursate integral.

în legătură cu sumele de la „b”, „c” şi „d”, Curtea crede că nu toate costurile erau inevitabile.

în mod echitabil, Curtea acordă reclamantei un total de 160.000 mărci finlan­deze, plus TVA, minus 10.835 franci francezi primiţi de reclamantă de la Consiliul Europei cu titlu de asistenţă juridică.

C. Dobânzi

127. Conform informaţiilor deţinute de Curte, rata dobânzii în vigoare în Finlanda la data adoptării prezentei hotărâri este 11 % pe an.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1. Hotărăşte cu opt voturi la unu că dispoziţiile prin care li s-a cerut medicilor reclamantei să depună mărturie nu constituie o încălcare a articolului 8;

2. Hotărăşte cu opt voturi la unu că prin confiscarea fişelor medicale ale reclamantei şi includerea lor în dosarul de cercetare penală nu s-a încălcat articolul 8;

3. Hotărăşte în unanimitate că dacă decizia de a face publice declaraţiile doc­torilor şi datele medicale în anul 2002 se va aplica, aceasta va constitui o încălcare a articolului 8 ;

4. Hotărăşte în unanimitate că dezvăluirea identităţii şi a stării de sănătate a reclamantei de către Curtea de Apel Helsinki constituie o încălcare a articolului 8;

5. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesară examinarea plângerii reclamantei sub aspectul articolului 13 ;

6. Hotărăşte în unanimitate:

a) că statul reclamat va plăti reclamantei, în termen de trei luni, 100.000 mărci finlandeze cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, iar pentru acoperirea costurilor şi cheltuielilor, suma de 160.000 mărci, plus TVA, minus 10.835 franci francezi convertiţi în mărci finlandeze la rata de schimb în vigoare la data prezentei hotărâri;

b) că o dobândă de 11 % pe an va fi plătită de la data expirării termenului de trei luni până la achitarea integrală a sumei;

7. Respinge în unanimitate restul cererilor cu titlu de compensaţie.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică la 25 februa­rie 1997, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Rolv Ryssdal, preşedinte Herbert Petzold, grefier

Potrivit articolului 51 paragraful 2 din Convenţie şi regulii 55 paragraful 2 din Regulamentul Curţii B, se anexează prezentei hotărâri opinia parţial diver­gentă a judecătorului De Meyer.

OPINIA PARŢIAL DIVERGENTĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER

I. Curtea a fost de acord că dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private şi de familie nu a fost încălcat nici prin obligarea psihiatrului şi doctorilor săi de a depune mărturie şi nici prin ridicarea documentelor medicale şi includerea lor în dosarul penal.

Curtea a considerat că aceste măsuri erau justificate de necesitatea de a stabili momentul în care X, soţul ei, a aflat sau a avut motive să creadă că avea HIV, pentru a se stabili dacă faptele comise înainte de 19 martie 1992 trebuiau încadrate juridic ca tentativă de omor, precum cele comise după această dată, sau numai ca infracţiuni sexuale.

In opinia mea, indiferent de cerinţele procedurilor penale, astfel de consi­deraţii nu pot justifica dezvăluirea unor informaţii confidenţiale obţinute în virtutea relaţiei dintre doctor şi pacient sau a documentelor respective.

II. Considerând că „termenul-limită de confidenţialitate” de zece ani stabilit de instanţele finlandeze în acest caz era prea scurt, Curtea pare să sugereze că accesul public la datele medicale ar putea fi permis după trecerea unui anume interval de timp.

Fără a mă referi la ceea ce poate fi acceptabil în privinţa accesului la alte informaţii din dosarele penale, cred că datele medicale trebuie să rămână confidenţiale pentru totdeauna.

Interesul asigurării publicităţii şedinţelor instanţelor nu este suficient pentru a justifica dezvăluirea unor date confidenţiale chiar şi după trecerea unui număr mare de ani.

III. In cauză, Curtea s-a bazat din nou pe „marja de apreciere” a autorităţilor naţio­nale. Cred că este momentul renunţării la acest concept. Curtea a amânat deja prea mult abandonarea acestei sintagme depăşite şi a relativismului său implicit. Este posibilă acceptarea unei astfel de marje în unele domenii. De exemplu, este normal ca o instanţă penală să pronunţe o sentinţă în conformitate cu propria opinie referitoare la gravitatea faptei, desigur, în limitele prevăzute de legea penală.

Dar când este vorba de drepturile omului, nu mai poate fi invocată acea marjă de apreciere care ar autoriza statele să decidă ce este acceptabil şi ce nu. în cauza de faţă, limita ce nu poate fi depăşită trebuie să fie clară şi precisă. Curtea, şi nu fiecare stat în parte, trebuie să decidă asupra acestei chestiuni, iar hotărârea Curţii trebuie aplicată fiecărei persoane din jurisdicţia fiecărui stat. Formula goală de conţinut referitoare la marja de apreciere a statelor - repe­tată de Curte de prea multă vreme - este o formulă ocolitoare şi care nu este necesară, menită să indice implicit că statele pot face orice din ceea ce Curtea nu consideră incompatibil cu drepturile omului.

Această terminologie, pe cât de greşită în principiu, pe atât de lipsită de sens în practică, trebuie abandonată fără întârziere.

← SAUNDERS contra REGATUL UNIT AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE...  HORNSBY contra GRECIA - articolul 6 paragraful 1 din Convenţie... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Z contra FINLANDA - Publicarea declrațiilor doc­torilor şi a datelor medicale. Dezvăluirea identității și a stării de sănătate.