Buscarini şi alţii contra San Marino - FORMULA RELIGIOASĂ A JURĂMÂNTULUI

Hotărâri CEDO

Potrivit dreptului intern al Republicii San Marino, în vigoare !a data faptelor, deputaţii aleşi în Consiliul Mare şi General (parlamentul) trebuie să depună jurământul “pe Sfintele Evanghelii".

Reclamanţii sunt aleşi deputaţi, dar depun jurământul fără formula religioasă, invocând art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră şi garantează dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie. Ulterior, Consiliul Mare şi General, la propunerea Regenţei (care exercită preşedinţia Guvernului), constată iregularitatea jurământului depus de reclamanţi şi le cere să îl repete, de această dată pe Evanghelii, sub sancţiunea pierderii mandatului parlamentar.

Reclamanţii se supun somaţiei şi depun jurământ pe Evanghelii, plângându-se însă de violarea libertăţii lor de conştiinţă şi religie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că art. 9 din Convenţie a fost violat, deoarece restricţia adusă libertăţii de religie nu este necesară într-o societate democratică.

(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Hotărârea din 18 februarie 1999, Cauza Buscarini şi alţii c. San Marino)

I. SITUAŢIA DE FAPT

1. Circumstanţele cauzei

Reclamanţii Cristoforo Buscarini, Emilio Della Balda şi Dario Manzaroli sunt resortisanţi ai, Republicii San Marino. Ei sunt aleşi în Consiliul Mare şi General (parlamentul Republicii San Marino) în urma scrutinului din 30 mai 1993.

După alegere, aceştia solicită Regenţei, care exercită preşedinţia Guvernului, să presteze jurământul prevăzut de Legea electorală nr. 36 din 1958, cu trimitere la Decretul din 27 iunie 1909, fără referirea la textele religioase, invocând art. 4

din Declaraţia drepturilor din 1974, care garantează dreptul la libertatea de religie, precum şi art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

în şedinţa Consiliului Mare şi General din 18 iunie 1993, cei trei deputaţi aleşi prestează în scris jurământul prevăzut de Decretul din 27 iunie 1909, dar fără a se referi la Evanghelii. Procedând în acest fel, primul dintre ei subliniază şi existenţa obligaţiilor subscrise de San Marino prin aderarea la Convenţia europeană a drepturilor omului.

La cererea Regenţei, Secretariatul Consiliului Mare şi General emite la 12 iulie 1993 un aviz prin care se arată neregularitatea jurământului prestat

de cei trei aleşi şi trimite respectivului organ chestiunea spre examinare. în şedinţa din 26 iulie 1993, Consiliul Mare şi General adoptă o rezoluţie propusă de Regenţă, prin care se cere celor trei aleşi să repete jurământul şi să jure de această dată pe Evanghelii, sub sancţiunea pierderii mandatului parlamentar.

Reclamanţii se supun somaţiei şi prestează jurământ pe Evanghelii, plângându-se în acelaşi timp de violarea libertăţii lor de religie şi de conştiinţă.

2. Dreptul intern aplicabil

Decretul din 27 iunie 1909 prevede formula jurământului depus de deputaţii Republicii. Textul are următorul conţinut: “Pe Sfintele Evanghelii, eu, ..., jur şi promit fidelitate şi supunere perpetue Constituţiei Republicii, să susţin şi să apăr libertatea cu toate puterile mele, să respect întotdeauna Statutele şi Decretele, atât cele vechi, cât şi cele noi şi care vor veni; să îi numesc şi să îmi dau votul meu numai celor pe care îi voi considera apţi, fideli şi adecvaţi pentru a presta serviciu Republicii în toate funcţiile din Magistratură şi alte Oficii publice, fără a mă lăsa condus de nici o pasiune de ură sau de dragoste sau de orice altă consideraţie”.

Legea electorală nr. 36 din 1958, prin art. 55, face trimitere la Decretul din 27 iunie 1909.

Prin Legea nr. 115 din 29 octombrie 1993, adoptată înainte de declanşarea procedurii europene, se introduce posibilitatea opţiunii, pentru membrii nou aleşi ai Consiliului Mare şi General, între formula tradiţională de jurământ şi o formulă prin care referinţa la Evanghelii este înlocuită prin sintagma “pe propria onoare”. Formula tradiţională rămâne în vigoare pentru alte funcţii, precum Regenţii sau membrii Guvernului.

II. PROCEDURA ÎN FATA ORGANELOR DE LA STRASBOURG

Reclamanţii Cristoforo Buscarini, Emilio Della Balda şi Dario Manzaroli sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 17 noiembrie 1993, cu o plângere individuală împotriva Republicii San Marino, invocând violarea art. 9 (“Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie”) din Convenţia europeană a drepturilor omului. Cererea este înregistrată sub nr. 24645/94.

Prin Decizia asupra admisibilităţii din 7 aprilie 1997, Comisia Europeană a Drepturilor Omului declară plângerea ca fiind admisibilă.

Prin Raportul din 2 decembrie 1997, Comisia Europeană a Drepturilor Omului concluzionează, în unanimitate, că a avut loc o violare a art. 9 din Convenţie.

Cauza este deferită Curţii Europene a Drepturilor Omului de reclamantul Cristoforo Buscarini la 10 martie 1998, de Guvernul Republicii San Marino la 16 martie 1998 şi de reclamantul Emilio Della Balda la 3 aprilie 1998. Reclamantul Dario Manzaroli declară la 12 octombrie 1998 că nu doreşte să participe la procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cauza este atribuită iniţial unei camere. La 1 noiembrie 1998, potrivit dispoziţiilor tranzitorii din Protocolul nr. 11 la Convenţie, examinarea cauzei trece la Marea Cameră.

La 10 decembrie 1998 are loc o audiere publică, Marea Cameră deliberează în camera de consiliu la 10 decembrie 1998 şi la 4 februarie 1999 şi adoptă hotărârea la această din urmă dată, iar hotărârea este pronuntată în audierea publică din 18 februarie 1999.

III. MOTIVAREA ÎN DREPT SI DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

1. Chestiunea excepţiilor preliminare ridicate de Guvern, referitoare la admisibilitatea plângerii

Guvernul ridică în faţa Curţii, după cum a făcut-o şi în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, trei excepţii de inadmisibilitate.

a. Chestiunea excepţiei de inadmisibilitate vizând caracterul abuziv al plângerii

Conform Guvernului, reclamanţii ar fi introdus plângerea în mod abuziv, în scopuri politice, aspect demonstrat de declaraţiile lor, care anunţau intenţia de a se adresa organelor de la Strasbourg.

Curtea notează că, din documentele aflate la dosar, rezultă că, în urma depunerii jurământului, reclamanţii doar au anunţat intenţia lor de a aduce chestiunea litigioasă în faţa Curţii de la Strasbourg, ceea ce nu poate fi considerat drept abuz al dreptului de sesizare individuală.

Prin urmare, această excepţie preliminară este respinsă.

b. Chestiunea excepţiei de inadmisibilitate vizând tardivitatea plângerii

Guvernul susţine că sesizarea Comisiei Europene a Drepturilor Omului s-a făcut după expirarea termenului de 6 luni prevăzut în acest scop de Convenţie. în plus, primul reclamant nu avea nici procură scrisă din partea celui de-al doilea reclamant şi nici nu era avocat, astfel încât nu îl putea reprezenta în mod valabil.

Curtea aminteşte că termenul de 6 luni este întrerupt de prima scrisoare a reclamantului, prin care acesta expune sumar obiectul cererii, cu excepţia cazului în care această scrisoare este urmată de o lungă perioadă în care cererea nu este completată. Aspectul important este ca reclamantul să fie clar identificabil la expirarea acestui termen şi el să-şi fi expus cel puţin în substanţă capetele sale de cerere. De asemenea, nici Convenţia, nici art. 36 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu cer ca reclamantul să fie reprezentat în acest stadiu al procedurii.

în cauză, primul reclamant a expus cu precizie plângerea formând obiectul cererii într-o comunicare datată 17 noiembrie 1993, în care a afirmat că acţionează în nume propriu şi în numele celorlalţi doi reclamanţi. Ulterior, două formulare de cerere, semnate de primul şi de cel de-al doilea reclamant, au ajuns la Comisie la 1 şi la 18 iulie

1994. în ceea ce îl priveşte pe cel de-al treilea reclamant, acesta a aderat la plângere la 24 august

1995.

Prin urmare, plângerea a fost introdusă de cei trei reclamanţi în termenul de 6 luni fixat de Convenţie.

Astfel fiind, această excepţie de inadmisibilitate este respinsă.

c. Chestiunea excepţiei de inadmisibilitate vizând neepuizarea căilor interne de atac

Guvernul susţine că reclamanţii aveau deschisă calea unei plângeri la instanţa civilă sau de contencios administrativ, pentru prejudiciul pretins suferit, cale care este accesibilă şi eficace.

Curtea aminteşte că regula epuizării căilor interne de atac, înscrisă în art. 35 parag. 1 din Convenţie, impune persoanelor care doresc să

intenteze o acţiune contra statului în faţa unui organ judiciar sau arbitrai internaţional obligaţia să utilizeze anterior recursurile oferite de sistemul juridic din respectivul stat. Statele nu sunt deci ţinute să răspundă de actele lor în faţa unui organ internaţional decât după ce au avut posibilitatea să redreseze situaţia în ordinea lor juridică internă. Pentru a se putea considera că a respectat regula, un reclamant trebuie să parcurgă recursurile care sunt disponibile în mod normal şi care sunt suficiente pentru a-i permite să obţină repararea violărilor pe care le susţine¹*.

în cauză, Curtea reţine că mijloacele invocate de Guvern sunt ineficace, deoarece legea exclude din competenţa instanţelor judecătoreşti actele cu caracter politic ale Consiliului Mare şi General.

Pentru acest motiv, şi această excepţie este respinsă.

2. Chestiunea violării art. 9 (“Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Curtea aminteşte mai întâi faptul că, aşa cum este protejată de art. 9, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice în sensul Convenţiei. Ea figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă, dar ea este şi un bun preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Aşa o cere pluralismul -scump cucerit de-a lungul secolelor - consubstanţial unei asemenea societăţi²¹. Această libertate implică, mai ales, facultatea de a adera sau nu la o religie şi de a o practica sau nu.

în cauză, obligaţia de a depune jurământul pe Evanghelii, impusă celor doi reclamanţi (care figurează în procedura în faţa Curţii), constituie evident o restricţie în sensul art. 9 parag. 2 din Convenţie, deoarece ei erau siliţi să facă act de supunere faţă de o religie, sub sancţiunea destituirii din mandatul parlamentar. O asemenea ingerinţă încalcă art. 9, cu excepţia situaţiei în care ea este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică.

a. Ingerinţă prevăzută de iege

Ingerinţa în cauză este prevăzută de art. 55 din Legea electorală nr. 36 din 1958, care trimite la Decretul din 27 iunie 1909, conţinând formula jurământului prestat de deputaţii Republicii.

Prin urmare, măsura este prevăzută de lege în sensul art. 9 parag. 2 din Convenţie.

b. ingerinţă urmărind un scop legitim şi necesară într-o societate democratică

Curtea nu consideră necesar să tranşeze chestiunea de a şti dacă scopul indicat de Guvern ca fiind urmărit prin această ingerinţă - şi anume, necesitatea de a proteja ordinea publică, prin afirmarea fidelităţii faţă de valorile republicane tradiţionale pe calea jurământului depus, precum şi prin coeziunea socială şi încrederea cetăţenilor în instituţiile tradiţionale - este legitim în sensul art. 9 parag. 2 din Convenţie, deoarece această restricţie este oricum incompatibilă cu respectiva dispoziţie sub alte aspecte.

Curtea notează şi faptul că Guvernul pârât susţine că Republica San Marino garantează libertatea de religie, citând Statutele fondatoare din 1600, Declaraţia drepturilor din 1974, ratificarea Convenţiei europene a drepturilor omului în 1989, precum şi o serie de dispoziţii normative în materie penală, de familie, de muncă, de educaţie, care interzic orice discriminare bazată pe religie. Or, nimeni nu se îndoieşte că dreptul naţional garantează în general libertatea de conştiinţă şi de religie.

în cauză însă, faptul de a impune reclamanţilor jurământul pe Evanghelii echivalează totuşi cu obligaţia pentru aceşti aleşi ai poporului de a face act de supune faţă de o religie determinată, ceea ce nu este compatibil cu art. 9 din Convenţia europeană. Ar fi contradictoriu ca exerciţiul unui mandat care vizează reprezentarea în cadrul parlamentului a diferitelor viziuni despre societate să fie supus condiţiei de a adera în prealabil la o viziune determinată asupra lumii.

Astfel fiind, restricţia incriminată nu poate fi considerată drept necesară într-o societate democratică.

Faţă de argumentul Guvernului, în sensul că, în urma adoptării Legii nr. 115 din 1993, cererea ar fi devenit lipsită de obiect, Curtea constată că prestarea jurământului în litigiu a fost anterioară respectivei legi.

Pentru aceste motive, art. 9 din Convenţie a fost violat.

3. Chestiunea aplicării art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Cei doi reclamanţi nu reclamă decât o liră italiană pentru prejudiciul pe care l-au suferit din faptul obligării lor să presteze jurământ pe Evanghelii.

Chiar dacă cei interesaţi nu au precizat în mod expres acest lucru, pretenţia lor vizează, în mod evident, prejudiciul moral. Curtea apreciază că, în circumstanţele cauzei, constatarea violării art. 9 din Convenţie constituie o satisfacţie echitabilă suficientă în termenii art. 41 din Convenţie.

De asemenea, reclamanţii solicită rambursarea cheltuielilor judiciare, dar nu indică nici o sumă.

Potrivit art. 60 parag. 2 din Regulamentul Curţii, orice pretenţie prezentată în baza art. 41 din Convenţie trebuie să fie cifrată, detaliată pe rubrici şi însoţită de documentele justificative necesare, în absenţa acestor cerinţe ea putând fi respinsă în totalitate sau în parte. întrucât reclamanţii au omis să precizeze cuantumul cererii lor privind cheltuielile judiciare, Curtea înlătură această cerere.

4. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului

Pentru motivele indicate, în unanimitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

- respinge excepţiile preliminare ridicate de Guvern;

- statuează că avut loc o violare a art. 9 din Convenţie;

- statuează că prezenta hotărâre constituie prin ea însăşi o satisfacţie echitabilă suficientă faţă de prejudiciul moral pretins;

- respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru restul.

COMENTARIU

1. Convenţia europeană a drepturilor omului, prin art. 9, consacră şi garantează libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.

2. Parag. 1 afirmă existenţa dreptului, dispunând că orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de schimbare a religiei sau a concepţiilor, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea riturilor.

Prin urmare, libertatea de religie conţine atât o dimensiune pozitivă - dreptul de a avea şi/sau de a practica o anumită religie, inclusiv dreptul de schimbare a religiei -, cât şi o dimensiune negativă - nimeni nu poate fi obligat să adere la o religie şi/sau să o practice.

în opinia Curţii, exprimată într-o jurisprudenţâ constantă, libertatea de religie constituie unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, în sensul Convenţiei europene a drepturilor omului. Libertatea religiei este un element esenţial al identităţii credincioşilor şi al concepţiei lor despre viaţă, dar şi un bun preţios al ateilor, agnosticilor, scepticilor şi indiferenţilor. Acest lucru este intim legat de o societate pluralistă.

Altfel spus, libertatea religiei este esenţială atât pentru credincioşi, care nu pot fi împiedicaţi să aibă şi/sau să-şi practice religia lor, dar şi pentru cei care nu sunt credincioşi, şi care nu pot fi obligaţi să adere la şi/sau să practice o religie.

3. Libertatea de manifestare a religiei sau a convingerilor poate forma, potrivit parag. 2, obiect al restricţiilor. Se observă că poate forma obiect al unei ingerinţe numai elementul exterior al libertăţii, şi anume exercitarea ei, iar nu şi cel interior, adică însăşi existenţa sau nu a unei credinţe religioase ori a unor convingeri.

Pentru ca aceste restricţii să constituie o ingerinţă permisă, este necesară respectarea cumulativă a trei condiţii: măsura să fie prevăzută de lege; măsura să urmărească un scop legitim, şi anume securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia; măsura să fie necesară într-o societate democratică.

Dacă una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, măsura nu constituie o ingerinţă convenţională în exercitarea libertăţii religiei sau a convingerilor, ci o violare a dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.

4. în prezenta cauză, dreptul naţional impunea, la data săvârşirii faptelor care au format obiectul contenciosului european, o formulă religioasă unică şi obligatorie unei categorii de funcţionari publici (noţiune utilizată în sensul cel mai larg, adică incluzând nu numai pe funcţionarii administraţiei publice, dar şi pe parlamentari, pe magistraţi şi orice alte categorii de slujitori ai interesului public), şi anume celor aleşi parlamentari. Sancţiunea nedepunerii jurământului în formula religioasă era pierderea mandatului parlamentar.

Este evident că impunerea unei formule religioase unice şi obligatorii a jurământului unei categorii de funcţionari publici, sub sancţiunea pierderii funcţiei (mandatului), reprezintă o imixtiune în dreptul acestora la libertatea de religie.

Analiza făcută de Curtea Europeană a constat în verificarea respectării celor trei condiţii cumulative înscrise în parag. 2 al art. 9, concluzia putând fi că ar fi vorba ori de o ingerinţă convenţională, ori de o violare a art. 9.

5. Prima condiţie a convenţionalităţii măsurii este prevederea ei în lege. Indiscutabil, această condiţie este îndeplinită, dreptul intern prevăzând expres şi clar conţinutul jurământului care trebuie depus de parlamentarii aleşi, incluzând formula religioasă.

6. Cea de-a doua condiţie a convenţionalităţii măsurii, şi anume scopul legitim urmărit, nu este analizată de Curte în raport cu susţinerile Guvernului pârât (care a invocat protecţia ordinii publice), deoarece instanţa de la Strasbourg a constatat încălcarea celei de-a treia condiţii.

Or, întrucât cele trei condiţii sunt cumulative, este suficient ca una singură dintre ele să nu fie respectată, pentru ca măsura să nu reprezinte o ingerinţă convenţională, ci o violare a dreptului.

7. Astfel, cu privire la condiţia necesităţii măsurii într-o societate democratică, jurisdicţia europeană apreciază că aceasta nu este îndeplinită.

Faptul de a impune reclamanţilor o formulă religioasă determinată a jurământului echivalează cu obligarea unor aleşi ai poporului de a face act de supunere faţă de o religie determinată, aspect care nu este compatibil cu art. 9 din Convenţie, restricţia nefiind sub nici o formă necesară într-o societate democratică.

în plus, în cauză este vorba de parlamentari, adică de aleşi ai naţiunii. Or, într-o societate democratică, menirea corpului legiuitor, ales prin sufragiu universal, este, între altele, de a reprezenta corpul electoral, naţiunea. Democraţia semnifică pluralism, astfel încât mandatul parlamentar vizează şi reprezentarea în parlament a diferitelor viziuni ale societăţii. Astfel fiind, impunerea, unui parlamentar ales, a condiţiei aderării prealabile la o religie, adică la o viziune determinată despre lume, reprezintă o contradicţie cu democraţia parlamentară pluralistă.

8. Curtea a reţinut că, fiind evident că legislaţia naţională asigură, în general, respectarea libertăţii de religie, este posibil ca, într-un caz determinat, legislaţia naţională şi aplicarea ei concretă să ducă la o violare a art. 9 din Convenţie

9. Această hotărâre a instanţei de contencios european se limitează la a statua neconvenţionalitatea obligativităţii şi unicităţii unei formule religioase a jurământului.

Se observă că nimic din considerentele acestei hotărâri nu statuează contrarietatea cu art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului a simplei existenţe a jurământului religios, dacă acesta ar putea fi adaptat, fie în raport cu o anumită credinţă religioasă, fie în raport cu absenţa oricărei credinţe religioase. Altfel spus, în lumina acestei jurisprudenţe, o formulă religioasă a jurământului nu este, eo ipso, contrară art. 9 din Convenţie, dacă poate fi schimbată în raport cu credinţa celui care depune jurământul (absenţa unicităţii formulei religioase a jurământului) şi dacă poate fi total înlăturată dacă cei care depun jurământul nu doresc un asemenea conţinut religios (absenţa obligativităţii caracterului religios al jurământului).

în concluzie, o interpretare per a contrario a acestei jurisprudenţe europene permite un caracter religios al jurământului, cu dubla condiţionare a absenţei caracterului obligatoriu şi a absenţei caracterului unic al formulei religioase.

10. România impune, chiar la nivel de Constituţie, o formulă religioasă, unică şi obligatorie, pentru Preşedintele României şi pentru membrii Guvernului (art. 82 alin. 2 şi art. 101 alin. 1). Astfel, jurământul care trebuie depus de aceşti demnitari, înainte de exercitarea mandatului, se încheie cu formula religioasă “Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Depunerea jurământului condiţionează începerea exercitării mandatului.

Prin urmare, Legea fundamentală a statului obligă pe Preşedintele României, precum şi pe primul-ministru, pe miniştri şi pe ceilalţi membri ai Guvernului să invoce, la depunerea jurământului, divinitatea sub forma lui Dumnezeu, sub sancţiunea imposibilităţii exercitării mandatului. Altfel spus, toţi aceşti demnitari sunt obligaţi să practice public un act de credinţă şi de supunere faţă de una din acele religii care au ca divinitate supremă pe Dumnezeu.

Este evident, în lumina jurisprudenţei anterior prezentate a instanţei de la Strasbourg, că o asemenea obligaţie, impusă persoanelor care nu sunt credincioşi ori persoanelor care au o altă religie decât acelea în care divinitatea supremă este considerată a fi Dumnezeu, reprezintă o violare a dreptului la libertatea de religie, consacrat de art. 9 din Convenţia europeană, deoarece condiţia necesităţii măsurii într-o societate democratică nu există.

De asemenea, legislaţia naţională infra-constituţională conţine numeroase exemple de formule religioase ale diferitelor tipuri de jurământ, cu precizarea însă că, în general, acestea nu au caracter unic şi nici obligatoriu

← Altay contra Turciei - DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL. CONDIŢIA...		D.L. contra Italiei - Calitate procesuală activă in procedura... →