Malhous contra Cehia - ADMISIBILITATEA PLÂNGERII ÎN FAŢA C.E.D.O. FORMULAREA PLÂNGERII DE CĂTRE BENEFICIARUL UNUI TESTAMENT SUSCEPTIBIL DE A FI CONTESTAT DE MOŞTENITORII LEGALI

Comentarii

0

I. In fapt, dl. Malhous are doi copii majori, iar dl. Boucek nu este decât nepotul său. Aşa fiind, nimeni nu contestă faptul că, în testament, reclamantul doreşte să-i exonereze pe copiii săi şi l-a desemnat pe dl. Boucek ca legatar universal. Curtea arată că procedura relativă la succesiune a fost redeschisă pe baza acestui testament şi că ea este încă în desfăşurare în faţa instanţelor cehe competente. [...] Curtea relevă, totuşi, că până în prezent copiii reclamantului nu au contestat validitatea testamentului. Ea consideră că faptul că noua procedură relativă la succesiune nu s-a terminat încă nu afectează poziţia actuală a d-lui Boucek, desemnat legatar universal în testamentul reclamantului.

Mai mult, succesorul unui reclamant decedat poate urmări altceva decât interesele materiale atunci când doreşte menţinerea cererii. Cauzele aduse în faţa Curţii prezintă, în general, şi o dimensiune morală, iar apropiaţii unui reclamant pot, deci, să aibă un interes legitim în a vedea că s-a făcut dreptate după moartea reclamantului.

Dacă este adevărat că dl. Malhous arfi putut ridica aceleaşi argumente în cadrul altor căi de atac invocate de Guvern, în acelaşi timp el nu era obligat să le exercite, deoarece, potrivit jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, exercitarea unei

singure căi de atac este suficientă în cazul unei pluralităţi de recursuri avute la dispoziţie şi care sunt de natură să producă acelaşi efect.

Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze circumstanţele exproprierii sau efectele continue produse de aceasta până în ziua de astăzi. Astfel, Curtea confirmă şi reaminteşte jurisprudenţâ bine stabilită a Comisiei, potrivit căreia privarea de dreptul de proprietate sau de un alt drept real este, în principiu, un act imediat şi nu creează o situaţie continuă de „privare de drept”.

Curtea reafirmă că, potrivit jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, noţiunea de „bunuri” conţinută în art. 1 din Protocolul 1 poate acoperi atât „bunuri actuale” /.../, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.

Curtea nu a găsit nici un motiv de natură a o face să considere concluziile autorităţilor naţionale ca fiind arbitrare sau contrare dispoziţiilor dreptului intern aplicat de ele. în fapt, autorităţile nu au făcut decât să dea efect dispoziţiilor legii privind proprietatea funciară, în virtutea cărora dreptul de restituire era condiţionat de faptul ca bunurile în cauză să fi fost încă în posesia statului sau a unei persoane juridice la data intrării în vigoare a acestei legi, condiţie care nu a fost îndeplinită în cazul reclamantului. Curtea concluzionează că dl. Malhous nu putea să aibă o „speranţă legitimă" de a obţine restituirea bunurilor tatălui său.

(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Decizia din 13 decembrie 2000, Cauza Malhous c. Cehia)

II. Curtea aminteşte faptul că dezbaterile juridice constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 §1 din Convenţie. Această publicitate protejează justiţiabilii contra unei justiţii secrete, care scapă controlului public; ea constituie, de asemenea, una dintre metodele de a contribui la păstrarea încrederii în instanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o dă administrării justiţiei, ea ajută la atingerea scopului art. 6 §1: procesul echitabil, a cărui garantare se numără printre principiile oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei.

Curtea observă, de asemenea, că şedinţa Curţii Constituţionale nu a fost publică. Totuşi, limitată la examenul problemelor de constituţionalitate, această procedură nu implică o apreciere directă şi completă a drepturilor cu caracter civil ale reclamantului în cadrul procedurii de restituire. De aceea, o audiere publică în cadrul procedurii în faţa Curţii Constituţionale nu ar fi compensat suficient absenţa unei audieri publice în cadrul procedurii de restituire în care s-a statuat asupra admisibilităţii cererilor de restituire formulate de reclamant.

Curtea consideră că nepotul reclamantului nu a demonstrat că există o legătură de cauzalitate între prejudiciul material şi încălcarea art. 6 §1 din Convenţie aşa cum a fost stabilită de Curte. în consecinţă, această cerere trebuie respinsă.

(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 12 iulie 2001, Cauza Malhous c. Cehia)

I. în fapt

Reclamantul este un cetăţean ceh, născut în 1920 şi decedat la 1 mai 1998. La 22 februarie 2000, nepotul său, Dl. Jan Boucek, a informat Curtea că doreşte să menţină plângerea introdusă iniţial de unchiul său, care, după spusele sale, a lăsat un testament prin care îl numea moştenitor. Procedura succesiunii este încă în desfăşurare în faţa autorităţilor cehe.

Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma în felul următor:

1. împrejurările cauzei

în iunie 1949 suprafeţele de teren agricol al căror proprietar era tatăl reclamantului au fost preluate de către fostul consiliu naţional al districtului Doksy în baza Legii cehoslovace nr. 46/1948 asupra reformei agrare (legea din 1948). Tatăl reclamantului nu a fost niciodată despăgubit.

în 1957, unele dintre terenurile în cauză au devenit proprietatea unor persoane fizice în temeiul unei proceduri de împroprietărire prevăzută de legea din 1948.

în 1977, tatăl reclamantului a decedat, iar drepturile acestuia din urmă asupra bunurilor succesorale au fost confirmate.

După căderea regimului comunist, în Cehoslovacia a fost adoptată o lege (nr. 299/1991) care privea dreptul de proprietate privind terenurile agricole şi alte bunuri agricole (legea asupra proprietăţii funciare), care a intrat în vigoare la 24 iunie 1991. Ea prevedea că legea din 1948 nu mai era aplicabilă şi că, în anumite condiţii, bunurile confiscate în aplicarea sa fără acordarea de despăgubiri puteau fi restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, dacă acestea erau încă în posesia statului sau a unei persoane juridice. în compensaţie, dacă proprietatea fusese cedată unor persoane fizice, foştii proprietari sau moştenitorii lor nu puteau solicita - cu excepţia anumitor cazuri excepţionale - decât restituirea prin echivalent sau o compensaţie financiară.

După 31 decembrie 1992, data dizolvării Republicii federative cehe şi slovace, legea privind proprietatea funciară a continuat să se aplice în Republica cehă. Ea a fost modificată în mai multe rânduri şi unele dintre dispoziţiile sale au fost prin

urmare anulate de Curtea Constituţională cehă, pe motiv de neconstituţionalitate.

Pe baza legii privind proprietatea funciară, reclamantul a încheiat, la 10 decembrie 1993, respectiv la 4 mai 1994, două acorduri de restituire cu două persoane juridice. Prin două decizii din 12 octombrie 1994, biroul funciar a refuzat reîmproprietărirea. Referindu-se la art.32 §2 din Legea privind proprietatea funciară, biroul a constatat că suprafeţele fuseseră atribuite altor persoane fizice în virtutea legii din 1948 şi că acestea îşi dovediseră dreptul de proprietate cu titlurile prin care li se atribuiseră terenurile.

La 11 noiembrie 1994, reclamantul a introdus recurs împotriva celor două decizii, la tribunalul municipal din Praga. El solicita restituirea tuturor bunurilor sale, contestând, pentru unele dintre ele, faptul că particularii în cauză au demonstrat că au dobândit proprietatea şi cerând să poată consulta actele de dobândire în cauză.

La 31 mai 1995, tribunalul municipal a conexat cele două recursuri şi a confirmat deciziile administrative din 12 octombrie 1994. S-a decis că biroul funciar a refuzat pe bună dreptate înscrierea acordurilor de restituire în ansamblul lor, din moment ce cuprindeau şi bunuri a căror proprietate fusese transferată unor persoane fizice, ceea ce excludea restituirea lor proprietarilor originari. Acest lucru fusese stabilit pe baza ansamblului de documente pertinente, inclusiv actele de cesiune, care figurau în dosarele administrative. în baza art. 23 §1 din Codul de procedură administrativă, reclamantul ar fi putut consulta aceste documente oricând în cursul procedurii administrative. Tribunalul municipal considera că nu se impunea ţinerea unei audieri în cauză, din moment ce faptele fuseseră stabilite în mod corect de către autorităţile administrative şi că doar problemele de drept rămâneau a fi tranşate în faţa sa. Era vorba în acest caz de art. 250 f) din Codul de procedură civilă.

Cauza a fost restituită biroului funciar în aplicarea art. 9 §3 al legii privind proprietatea funciară. Acest organ a dat o nouă decizie la 25 iulie 1995. Conform avizului tribunalului municipal, de care era legat în virtutea art. 250 r) din codul de procedură civilă, biroul a confirmat drepturile de proprietate ale reclamantului referitoare la unele suprafeţe care nu fuseseră atribuite persoanelor fizice în virtutea legii din 1948. în acelaşi timp, el l-a

informat pe reclamant că, potrivit art. 11 sau 16 din legea privind proprietatea funciară el putea solicita o compensaţie pentru parcelele care nu îi puteau fi restituite (12i5341 m²).

La 14 septembrie şi 15 octombrie 1995, reclamantul a formulat un recurs constituţional în care susţinea că dreptul său de proprietate a fost încălcat, că nu a avut posibilitatea să aducă noi elemente de probă şi că tribunalul municipal nu l-a informat despre decizia sa de a conexa cele două cauze. El susţinea, de asemenea, că toate actele săvârşite în baza legii din 1948 sunt nule şi neavenite. El a invocat art. 11, 36 şi 38 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

La 29 noiembrie 1995, Curtea Constituţională a respins recursul ca vădit nefondat. Curtea a considerat că drepturile constituţionale ale reclamantului la o procedură jurisdicţională echitabilă nu au fost încălcate prin modul în care tribunalul municipal a examinat recursurile părţii interesate. Ţinând cont de natura specială a controlului jurisdicţional al deciziilor administrative, funcţia tribunalului era limitată la o nouă apreciere juridică a cauzei pe baza faptelor stabilite de autoritatea administrativă. Reclamantul nu a invocat probele care au fost înlăturate de biroul funciar şi, limitându-se la a exprima nemulţumirea sa cu privire la decizia acestui organ, nu a ridicat nici o obiecţie valabilă cu privire la faptele stabilite. De altfel, tribunalul municipal nu a încălcat dreptul constituţional tranşând cauza fără să audieze părţile, din moment ce art. 250 f) din codul de procedură civilă prevedea această posibilitate în cazul în care cauza nu privea decât aprecierea unor probleme de drept, în ceea ce priveşte argumentul reclamantului, în sensul că toate transferurile de proprietate efectuate în baza legii din 1948 erau nule şi neavenite, Curtea Constituţională a declarat că reclamantul nu şi-a expus punctul de vedere. Cum legea din 1948 a fost abrogată de legea din 1991 privind proprietatea funciară, ea a devenit inaplicabilă exnunc. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că toate tranzacţiile efectuate anterior în baza legii din 1948 trebuie considerate în prezent ca nule şi neavenite. Legea privind proprietatea funciară are în vedere să redreseze numai o parte, nu în totalitate consecinţele atingerilor aduse dreptului de proprietate de legea menţionată, iar deciziile intervenite în cauza reclamantului nu erau, deci, ilegale.

La 1 mai 1998, reclamantul a decedat. Avocatul său a depus, totuşi, la biroul funciar, o cerere de compensare prin atribuirea altor parcele, potrivit art. 11 §2 al legii privind proprietatea funciară. în opinia Guvernului, această cerere este încă nesoluţionată de către biroul funciar.

Procedura judiciară privind succesiunea reclamantului s-a încheiat la 29 octombrie 1998, printr-o decizie a tribunalului districtului Praga 2, conform căreia de cujus decedase fără a lăsa bunuri. Aparent, instanţa în cauză nu avea cunostintă de decizia biroului funciar din 25 iulie 1995.

La 22 februarie 2000, nepotul reclamantului a cerut tribunalului districtului să redeschidă procedura relativă la succesiunea defunctului. El a adus testamentul unchiului său, care, datat 22 martie I998, îl desemna ca legatar universal şi îi exhereda pe cei doi copii majori ai reclamantului. Redeschiderea procedurii judiciare privitoare la succesiune a fost admisă la 21 august 2000. Această procedură este în curs de desfăşurare.

Atunci când a solicitat redeschiderea procedurii relative la succesiune, tot la 22 februarie 2000, avocatul reclamantului a înştiinţat Curtea că dl. Boucek doreşte să menţină plângerea introdusă de unchiul său. El a prezentat, de asemenea, în vederea îndeplinirii procedurii în faţa Curţii, un mandat semnat de dl. Boucek.

2. Dreptul intern aplicabil

2.1 Legea privind proprietatea funciară

Legea privind proprietatea funciară reglementează restituirea anumitor bunuri (prevăzute la art. 1) care au fost cedate sau transferate statului sau altor persoane juridice în perioada 25 februarie 1948 -1 ianuarie 1990. Art. 6 §1 enumeră actele care dau dreptul la restituire. Printre acestea figurează (alin. b) confiscarea fără despăgubire în virtutea legii din 1948.

Potrivit art. 5, sunt, în principiu obligaţi la restituire statul şi orice persoană juridică ce deţine bunurile prevăzute la data intrării în vigoare a legii. Persoanele fizice nu pot fi obligate la restituirea bunurilor către o persoană îndreptăţită decât în cazurile enumerate la art. 8, cu condiţia ca ele sau membrii familiilor lor deţin bunurile în chestiune de

la stat sau de la altă persoană juridică şi le-au dobândit fie la un preţ inferior celui prevăzut de mercurialul în vigoare la acea dată, fie beneficiind de un avantaj ilegal. în aceste ipoteze, restituirea este dispusă printr-o decizie judiciară la plângerea persoanei îndreptăţite, cu condiţia ca acesta să fi introdus acţiunea înainte de 31 decembrie 1992 sau în termen de 6 luni de la data la care decizia biroului funciar prin care se refuză restituirea bunurilor a rămas definitivă. Pentru celelalte cazuri, o parcelă atribuită unei persoane fizice care-şi dovedeşte dreptul de proprietate cu titlul de proprietate nu dă dreptul la restituire (art. 32 §3; această dispoziţie a fost abrogată prin decizia nr. 166/1995 a Curţii Constituţionale cehe, cu efect din 15 august 1995).

în plus, nici o restituire nu poate avea loc în cazurile enumerate la art. 11 §1 al legii, printre care figurează şi instituirea, în favoarea unei persoane fizice, a unui drept de folosinţă personală a bunurilor, cu excepţia circumstanţelor menţionate la art. 8. în astfel de cazuri, biroul funciar transferă persoanei interesate, dacă aceasta consimte, bunuri echivalente aparţinând statului, de preferinţă situate în acelaşi sector, şi determinate potrivit principiilor adiacente legislaţiei care guvernează reatribuirea terenurilor agricole (art. 11 §2).

Dacă restituirea nu este prevăzută de lege şi persoana îndreptăţită nu poate obţine reparaţie sub forma atribuirii de bunuri agricole, persoana poate pretinde, pe baza condiţiilor bine definite, o compensaţie financiară din partea statului (art. 16).

în ceea ce priveşte procedura de urmat, art. 9 §1 al legii prevede că o persoană îndreptăţită la restituire trebuie să depună cererea la biroul funciar competent şi să solicite, în acelaşi timp persoanei sau organului care deţine bunurile litigioase restituirea acestora. Persoana sau organul în cauză sunt obligate să încheie cu cel îndreptăţit, într-un termen de 60 de zile, un acord asupra transferului bunurilor (acord de restituire). Potrivit art. 9 §2, orice acord de restituire trebuie confirmat de biroul funciar competent. în cazul refuzului, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului. Dacă acesta refuză, la rândul lui, să confirme acordul, restituie cauza biroului funciar pentru a da o decizie asupra fondului problemei (art. 9 §3). Această decizie este, la rândul ei, supusă controlului jurisdicţional (art. 9 §6).

2.2 Codul de procedură administrativă

Procedura în faţa birourilor funciare este reglementată de Legea nr. 71/1967 (codul de procedură administrativă).

Articolele 3 şi 4 definesc principiile fundamentale ale procedurii în faţa autorităţilor administrative. Aceasta trebuie realizată conform legii, iar părţilor, care au aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii, trebuie să li se dea posibilitatea să-şi apere în mod efectiv drepturile şi interesele, să contese prezentarea faptelor cauzei şi să formuleze propuneri referitoare la procedură. De altfel, deciziile autorităţilor administrative trebuie să se fondeze pe fapte care au fost clar stabilite.

în baza art. 21, autoritatea administrativă trebuie să decidă ţinerea unei şedinţe dacă natura cauzei o cere, mai ales atunci când aceasta poate contribui la clarificarea obiectului litigiului. Părţile trebuie citate să se prezinte la şedinţă şi invitate să-şi exprime observaţiile şi propunerile în cursul dezbaterilor. Cu excepţia dispoziţiilor contrare şi dacă autoritatea administrativă nu decide să deroge de la principiu, şedinţa nu este publică.

Art. 23 §l prevede că părţile şi reprezentaţii lor au dreptul să consulte elementele de la dosar şi să copieze extrase, cu excepţia procesului-verbal al votului.

Potrivit art. 32 §l, autorităţile administrative au obligaţia să stabilească faptele de o manieră precisă şi exhaustivă. Pentru aceasta ele trebuie să comunice toate documentele şi informaţiile necesare.

2.3 Codul de procedură civilă

Legalitatea deciziilor autorităţilor administrative poate fi controlată de tribunale, potrivit Părţii V din Codul de procedură civilă.

Art. 250 f) (abrogat prin decizia nr. 269/96 a Curţii Constituţionale cu efect din 1 mai I997) abilitează tribunalele să decidă fără să ţină o şedinţă în cauzele simple, mai ales atunci când nu e nici o îndoială asupra faptului că autoritatea administrativă a stabilit corect faptele şi că rămân de tranşat doar problemele de drept.

Art. 250 i) §1 prevede că atunci când controlează o decizie administrativă, tribunalele iau în consideraţie faptele aşa cum se prezentau la momentul adoptării deciziei respective.

Art. 250 m) §3 dispune că sunt părţi în cadrul procedurii în faţa tribunalului părţile din cadrul procedurii în faţa autorităţii administrative a cărei decizie este controlată, precum şi autoritatea administrativă însăşi.

în baza art. 250 q), atunci când tribunalul care controlează decizia unei autorităţi administrative nu hotărăşte fără ţinerea unei dezbateri, după cum permite art. 250 f), el poate administra probele necesare pentru soluţionarea cauzei.

Art. 250 r) prevede că, dacă tribunalul anulează decizia autorităţii administrative, aceasta din urmă este legată de avizul juridic exprimat de tribunal atunci când este vorba de adoptarea unei noi decizii.

Potrivit art. 250 s), decizia unui tribunal care controlează decizie administrativă nu este susceptibilă de nici o cale de atac, cu excepţia cazurilor (lipsit de relevanţă în cauză) enumerate la paragraful 2.

2.4 Codul civil

Articolele 469 a §1 a) şi b) prevede că testatorul poate dezmoşteni un descendent, dacă acesta din urmă, încălcând principiile morale, nu i-a acordat asistenţa necesară atunci când a fost confruntat cu o boală sau cu bătrâneţea sau cu o altă situaţie dificilă comparabilă, sau dacă nu i-a acordat interesul autentic şi durabil care este de aşteptat de la un descendent.

în baza art. 473 §1, copii şi soţul supravieţuitor sunt în prima grupă de moştenitori; ei moştenesc în părţi egale.

Potrivit art. 479, descendenţii minori trebuie să primească cel puţin ceea ce reprezintă cota legală de moştenire, iar descendenţii majori cel puţin o jumătate din ceea ce reprezintă cota lor legală. Dacă testamentul cu îndeplineşte aceste condiţii, el nu este valabil pentru partea respectivă, în afară de cazul în care descendenţii în cauză au fost exheredaţi.

Plângeri

1. Reclamantul susţine că dreptul său de proprietate, aşa cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei a fost încălcat prin procedura de restituire. El reproşează autorităţilor naţionale că nu s-au pronunţat asupra ilegalităţii sau nulităţii invocate prin aplicarea legii din 1948 în

cazul său. Potrivit părerii reclamantului, din moment ce regimul comunist din Cehoslovacia a fost declarat ilegal prin Legea nr. 198/1993 privind ilegalitatea regimului comunist, legea din 1948 adoptată în aceeaşi perioadă trebuie considerată şi ea ilegală.

2. Reclamantul invocă, de asemenea, încălcarea art. 6 §1 din Convenţie în cadrul procedurii desfăşurate în faţa biroului funciar, a tribunalului municipal din Praga şi a Curţii Constituţionale datorită faptului că: i) n-a beneficiat de audiere publică, ii) n-a putut introduce elemente noi de probă şi iii) n-a putut să conteste, nici să combată argumentele pârâţilor.

II. în drept

A. Cu privire la locus standi al dl. Jan Boucek

Curtea trebuie să rezolve în primul rând chestiunea posibilităţii pe care o are dl. Boucek de a menţine plângerea introdusă iniţial de reclamantul care a decedat în mai 1998.

Dl. Boucek declară din februarie 2000 că doreşte să menţină cererea unchiului său în faţa Curţii. El invocă testamentul reclamantului care, datat din 22 martie I998, îl desemna ca legatar universal şi îi exhereda pe cei doi copii majori ai dlui Malhous. Trebuie observat, în ceea ce priveşte testamentul în cauză, că acesta a ajuns de curând la cunoştinţa sa, iar el a solicitat şi a obţinut redeschiderea, în faţa instanţelor interne competente, a procedurii relative la succesiune.

Guvernul susţine că, pentru moment, dl. Boucek nu poate fi considerat ca persoana abilitată să continue procedura în faţa Curţii în numele reclamantului. El nu contestă existenţa testamentului dlui Malhous prin care l-a desemnat pe nepotul său ca legatar universal al bunurilor sale. Se observă, totuşi, că noua procedură relativă la succesiune deschisă la cererea dlui Boucek de către tribunalul districtual din Praga la 21 august 2000 este încă în curs de desfăşurare. Or, cei doi copii majori ai reclamantului ar putea contesta validitatea testamentului tatălui lor. Dacă actul urma să fie declarat nul şi neavenit, copii reclamantului ar fi fost moştenitorii legitimi ai bunurilor tatălui lor.

Curtea aminteşte că, în alte cauze în care reclamantul decedase în timpul desfăşurării

procedurii, a luat în considerare dorinţa de a o continua, exprimată de moştenitori sau de rudele apropiate (de ex. Deciziile Deweerc. Belgiei din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 19-20, §§37-38; X. c. Regatului Unit din 5 noiembrie 1981, seria A nr. 46, p. 15, §32; Vocaturo c. Italiei din 24 mai

1991, seria A, nr. 206 - C, p. 29, §2; G. c. Italiei din 27 februarie 1992, seria A nr. 228 - F, p. 65, §2; Pandolfelli şi Palumbo c. Italiei din 27 februarie

1992, seria Â, nr. 131 - B, p. 16, §2; X. c. Franţei din 31 martie 1992, seria A, nr. 234 - C, p. 89, § 26; şi Raimondo c. Italiei din 22 februarie 1994, seria A, nr. 281 - A, p. 8, §2 şi în sens contrar, decizia Scherer c. Elveţiei din 25 martie 1994, seria A, nr. 287, p. 15, §§31-32).

în speţă, nu este vorba despre o rudă apropiată a reclamantului care cere menţinerea cererii în faţa Curţii. în fapt, dl. Malhous are doi copii majori, iar dl. Boucek nu este decât nepotul său. Aşa fiind, nimeni nu contestă faptul că, în testament, reclamantul a declarat că doreşte să-i exheredeze pe copiii săi şi l-a desemnat pe dl. Boucek ca legatar universal. Curtea arată că procedura relativă la succesiune a fost redeschisă pe baza acestui testament şi că ea este încă în desfăşurare în faţa instanţelor cehe competente. Ea admite argumentul Guvernului potrivit căruia, în baza legislaţiei cehe, drepturile dlui Boucek asupra bunurilor unchiului său nu pot fi confirmate înaintea terminării procedurii relative la succesiune, în cadrul căreia copiii reclamantului - moştenitori rezervatari în baza art. 479 din Codul civil - ar putea contesta testamentul tatălui lor, în totalitate sau pentru ceea ce priveşte exheredarea lor. Curtea relevă, totuşi că până în prezent copiii reclamantului nu au contestat validitatea testamentului. Ea consideră că faptul că noua procedură relativă la succesiune nu s-a terminat încă, nu afectează poziţia actuală a dlui Boucek, desemnat legatar universal în testamentul reclamantului.

Având în vedere circumstanţele speţei, Curtea nu poate acorda o importantă decisivă faptului că persoana care doreşte menţinerea cererii nu este o rudă mai apropiată a reclamantului şi că ea nu a fost confirmată ca moştenitoare a dlui. Malhous potrivit dispoziţiilor dreptului naţional. Nu este cu mult mai determinant faptul că dl. Boucek nu şi-a manifestat dorinţa de a menţine cererea cu mult mai înainte, imediat după decesul reclamantului. De fapt, dl. Boucek pare că a sesizat Curtea imediat

ce a luat cunoştinţă de testamentul reclamantului în favoarea sa. Esenţial este că dl. Boucek poate invoca un interes legitim pentru a continua în faţa Curţii procedura relativă la cererea introdusă de dl. Malhous. Curtea consideră suficient cu privire la acest aspect faptul că reclamantul iniţial a instituit pe dl. Boucek ca moştenitor şi că există o posibilitate ca această calitate să fie în final recunoscută persoanei interesate, caz în care o parte din bunurile reclamantului, şi anume dreptul la restituire care este referitor la prezenta cauză i-ar reveni.

Mai mult, succesorul unui reclamant decedat poate urmări altceva decât interesele materiale atunci când doreşte menţinerea cererii. Cauzele aduse în faţa Curţii prezintă, în general, şi o dimensiune morală iar apropiaţii unui reclamant pot, deci, să aibă un interes legitim în a veghea că s-a făcut dreptate după moartea reclamantului. Acelaşi este cu atât mai mult cazul atunci când, ca în speţă, chestiunea centrală ridicată depăşeşte persoana şi interesele reclamantului şi ale moştenitorilor acestuia, şi poate atinge şi alte persoane. Dacă în astfel de cazuri un moştenitor potenţial doreşte să menţină cererea, nu se poate spune că problema a fost rezolvată sau că, pentru alte raţiuni, nu se mai justifică continuarea examinării cererii (decizia Deweer, citată anterior, §38).

Curtea consideră deci că nu sunt îndeplinite condiţiile care să permită radierea unei cauze de pe rol, aşa cum sunt ele prevăzute la art. 37 §1 din Convenţie, şi că trebuie, în consecinţă continuarea examinării cererii aşa cum solicită dl. Boucek.

Curtea atrage, totuşi atenţia că recunoaşterea din partea sa a dreptului dlui Boucek de a menţine cererea, nu are nici o incidenţă asupra obiectului litigiului, aşa cum a fost introdus iniţial de dl. Malhous. Curtea nu este chemată să examineze dacă, după decesul reclamantului, dl. Boucek a fost victima vreunei atingeri aduse propriilor drepturi garantate de Convenţie. Examinarea se va limita la problema de a şti dacă cererile iniţiale prezentate de dl. Malhous, care rămâne reclamant, ridică sau nu problema violării Convenţiei.

B. Cu privire la presupusa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamantul invocă faptul că dreptul său de proprietate, aşa cum este garantat prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenţie a fost încălcat în cadrul procedurii de restituire.

Articolul 1 al Protocolului prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a emite legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor proprii potrivit interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor şi a altor contribuţii sau a amenzilor.”

Tezele părţilor

1) Guvernul

Guvernul susţine în primul rând că plângerea reclamantului este incompatibilă ratione materie şi ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei şi ale Protocolului nr. 1. în subsidiar, el invocă faptul că nu au fost epuizate căile de atac interne.

Guvernul se referă la jurisprudenţâ organelor Convenţiei potrivit cu care Convenţia nu consacră dreptul la restabilirea proprietăţii. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 protejează respectarea bunurilor actuale dar nu garantează dreptul de a dobândi bunuri.

Guvernul subliniază că legea privind proprietatea funciară, de care se prevalează reclamantul când solicită restituirea bunurilor care au aparţinut tatălui său, este fără efect în ceea ce priveşte validitatea transferurilor de proprietate realizate în trecut. Ea vizează „înlăturarea consecinţelor anumitor atingeri aduse dreptului de proprietate". Legea se fundamentează pe o listă exhaustivă a cazurilor în care cei îndreptăţiţi pot pretinde restituirea bunurilor sau obţinerea unei compensaţii şi dispune, deci, că legea din 1948 nu este aplicabilă. Astfel, această lege a încetat a mai produce efecte înainte de data la care Convenţia a intrat în vigoare cu privire la Republica Cehă. Guvernul consideră că, Curtea nu este competentă nici să se pronunţe asupra compatibilităţii cu Convenţia a legilor care au fost abrogate, nici să examineze circumstanţele în care bunurile tatălui reclamantului au fost expropriate în 1949.

în speţă, autorităţile naţionale au acţionat potrivit legii din 1991 privind proprietatea funciară.

Biroul funciar a refuzat recunoască acordurile de restituire, pe motiv că persoanele fizice cărora li s-au atribuit terenurile nu erau obligate să încheie astfel de acorduri şi s-au dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză cu actele de împroprietărire. Tribunalul municipal a confirmat regularitatea procedurii urmate în faţa biroului funciar pe motiv că doar terenurile deţinute de stat sau de persoane juridice puteau face obiectul unui acord de restituire în baza legii privind proprietatea funciară. Tribunalul a trimis cauza biroului funciar, care a decis că terenurile aflate încă în posesia persoanelor juridice trebuie restituite reclamantului. In aceeaşi perioadă, reclamantul a fost informat că, pentru terenurile care nu puteau face obiectul restituirii, avea dreptul să aleagă între atribuirea unui alt teren sau o compensaţie financiară. în opinia Guvernului, solicitarea unei despăgubiri sub forma unor terenuri echivalente depusă de avocatul reclamantului la 3 iulie 1998, la două luni după decesul dlui Malhous, este încă în discuţia biroului funciar din Mlada Boleslav. Reclamantul nu a cerut niciodată compensaţie financiară. Guvernul precizează în plus că dl. Boucek nu a iniţiat deloc procedura de restituire sau de compensare în faţa autorităţilor naţionale.

Faptul că decizia nr. 166/1995 a Curţii Constituţionale din 14 iunie 1995 a abrogat art. 32 §3 din legea privind proprietatea funciară, care stabilea că terenurile atribuite persoanelor fizice în baza legii din 1948 nu puteau face obiectul unei restituiri, nu ar fi de natură, în opinia Guvernului, să influenţeze decizia care se va lua în cauză. Abrogarea nu înseamnă că persoanele fizice trebuie incluse printre cele care trebuie să restituie terenurile aflate în posesia lor. Aceste persoane erau deja exonerate de această obligaţie în baza art. 5 din lege.

Guvernul adaugă că, deşi legea privind proprietatea funciară se fundamentează pe principiul protecţiei persoanelor fizice, ea permite celor îndreptăţiţi să introducă, în anumite cazuri şi condiţii referitoare la termene, o acţiune civilă pentru restituirea bunurilor de către persoanele fizice. în consecinţă, reclamantul, care a afirmat că era o încălcare a normelor în vigoare la acea dată faptul că persoanele fizice în cauză au dobândit terenurile în cauză, ar fi putut, după noua decizie dată de biroul funciar la 25 iulie 1995, să intenteze o acţiune

civilă în baza art. 8 §1 din legea privind proprietatea funciară şi să conteste validitatea transferului de bunuri de la tatăl său la acele persoane. Referitor la faptul că dl. Malhous contestă legalitatea transferării bunurilor de la tatăl său la stat şi apoi la persoanele fizice în cauză invocând nulitatea legii din 1 948, Guvernul susţine că persoana interesată arfi putut introduce o acţiune civilă pentru restituirea bunurilor deţinute ilegal, dar că aceasta nu a făcut-o.

Guvernul afirmă că reclamantul arfi putut ataca decizia biroului funciar din 25 iulie 1995, invocând, în temeiul art. 250 j) din Codul de procedură civilă, că faptele nu fuseseră stabilite în mod corect în faţa biroului funciar şi că anumite puncte rămâneau de clarificat.

2) Reclamantul

Reclamantul combate argumentele Guvernului. El invocă faptul că exproprierea terenurilor tatălui său în temeiul legii din 1948 constituie un motiv de restituire în sensul art. 6 §1 b) al legii privind proprietatea funciară. El subliniază că obiectul acestei legi este de a înlătura încălcările aduse dreptului de proprietate şi susţine că „înlăturarea unei astfel de încălcări” presupune existenţa unui act ilegal prin care s-a realizat încălcarea. El subliniază că dreptul proprietarului legitim de a obţine restituirea bunurilor sale de la o persoană care le deţine în mod ilegal constituie un element esenţial al dreptului de proprietate şi premisa dreptul oricărei persoane de la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Reclamantul invocă în plus că legea din 1948 era, prin ea însăşi, ilegală. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra terenurilor în chestiune nu a fost dobândit în mod valabil de beneficiarii transferurilor, bunurile în cauză fiind pur şi simplu sustrase de la tatăl dlui Malhous care era proprietarul legitim. în acest mod, o persoană care a dobândit bunurile litigioase în virtutea legii din 1948 nu poate fi considerată ca un proprietar legitim.

Reclamantul susţine de asemenea că, dacă lăsăm la o parte decizia Curţii Constituţionale, decizia internă definitivă în sensul art. 35 §1 al Convenţiei este indubitabil decizia tribunalului municipal din 31 mai 1995. El relevă că, ţinând cont de art. 250 s) din Codul de procedură civilă, sesizarea Curţii Constituţionale era singura cale de drept care-i era deschisă. El precizează că decizia

biroului funciar din 25 iulie 1995 nu poate fi considerată ca decizie internă definitivă în speţă şi că orice decizie subsecventă a tribunalului municipal nu poate fi privită ca atare, din moment ce decizia biroului funciar din 25 iulie 1995 cu privire la revendicarea terenurilor nu erau decât o simplă apreciere formală a pretenţiilor sale, nefiind în măsură să infirme decizia tribunalului municipal. Această decizie a biroului funciar nu poate fi atacată în faţa tribunalului municipal, pentru că problema a dobândit autoritate de lucru judecat.

Reclamantul invocă, de asemenea, că un proprietar expropriat în baza unuia dintre motivele de restituire enumerate de legea privind proprietatea funciară are dreptul de a solicita restituirea bunurilor sale, conform procedurii de restituire reglementată de dreptul naţional. Acest drept la acţiune constituie din acest moment o realizare a dreptului său de proprietate.

Aprecierea Curţii

a) Curtea relevă mai întâi vă singura plângere enunţată de reclamant în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, vizează faptul că restituirea acordată în baza procedurii din legea din 1991 privind proprietatea funciară, nu acoperea în totalitate bunurile care au aparţinut tatălui său înainte de confiscarea în baza legii din 1948.

Cum prin decizia adoptată de biroul funciar la 25 iulie 1995 i-a fost restituită o parte (reprezentând o suprafaţă totală de 23282 m²) din bunurile confiscate, reclamantul nu se poate considera o victimă a încălcării dreptului său de proprietate pentru această parte din bunuri. Cu privire la acest aspect, problema de a şti dacă dl. Malhous a fost ulterior în mod real pus în posesia bunurilor în cauză este fără relevanţă, cel interesat neformulând nici o cerere în acest sens.

în consecinţă, plângerea fondată de dl. Malhous în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 nu priveşte decât partea de bunuri care, în urma confiscării în baza legii din 1948, a fost atribuită unor persoane fizice şi care, în cadrul procedurii fundamentate pe legea din 1991 privind proprietatea funciară, a fost declarată ca neputând face obiectul unei restituiri.

Curtea relevă că, pentru această parte de bunuri, reclamantul a fost informat, prin decizia din

25 iulie 1995, că putea cere despăgubiri fie sub forma atribuirii de terenuri în suprafaţă echivalentă, fie sub forma unei compensaţii financiare. Curtea reţine că după decesul reclamantului, o cerere care tindea la atribuirea de terenuri în suprafaţă echivalentă, în sensul art. 11 din legea privind proprietatea funciară, a fost depusă în numele dlui Malhous de către avocatul său şi că potrivit Guvernului, procedura în cauză este încă în desfăşurare. O cerere de compensare financiară în sensul art. 16 al legii nu a fost introdusă.

b) Guvernul susţine că, în contradicţie cu prevederile art. 35 §1 din Convenţie, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, din moment ce nu a atacat decizia adoptată de biroul funciar la 25 iulie 1995 şi a omis să exercite alte căi de atac care îi erau deschise în virtutea legii privind proprietatea funciară sau Codul civil.

Curtea nu are nici un motiv să pună la îndoială existenţa acestor căi de atac în sistemul juridic ceh şi că, exceptând plângerea citată anterior, formulată în baza art. 11 din legea privind proprietatea funciară prin avocat după decesul reclamantului, acesta nu le-a exercitat. Curtea observă, totuşi, că nimeni nu a putut să furnizeze reclamantului nici cea mai mică rezolvare a cererii sale potrivit căreia, ţinând cont de ilegalitatea, oficial recunoscută, a regimului comunist din Cehoslovacia, legea din 1948 trebuie considerată ca lovită de nulitate, nici un efect juridic născut ulterior nu poate fi recunoscut tranzacţiilor funciare operate în baza sa, inclusiv confiscarea iniţială a bunurilor şi atribuirea subsecventă către alte persoane fizice.

Curtea arată că reclamantul a prezentat aceste argumente în cadrul recursului formulat la Curtea Constituţională, care a fost respins la 29 noiembrie 1995. Dacă este adevărat că dl. Malhous ar fi putut ridica aceleaşi argumente în cadrul altor căi de atac invocate de Guvern, în acelaşi timp, el nu era obligat să le exercite deoarece jurisprudenţâ constantă a organelor Convenţiei, exercitare unei singure căi de atac este suficientă în cazul unei pluralităţi de recursuri avute la dispoziţie şi care sunt de natură să producă acelaşi efect (a se vedea mutatis mutandis, deciziile A. c. Franţei din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 277 - B, p. 48, §32, şi I.S. c Slovaciei, nr. 25006/94, §31, din 4 aprilie 2000, nepublicată). De fapt, nu putem şti dacă în speţă jurisdicţiile ordinare ar fi ajuns la o soluţie diferită

de cea conţinută în decizia Curţii Constituţionale, pentru că deciziile jurisdicţiilor ordinare ar fi putut fi atacate în faţa Curţii Constituţionale după epuizarea căilor de atac interne.

în sfârşit, Curtea consideră că, în ceea ce priveşte plângerea fundamentată pe încălcarea art. 1 din Protocolul nr. I, reclamantul a epuizat căile de atac interne în sensul art. 35 §1 din Convenţie.

c) Curtea trebuie, deci, să examineze plângerea dlui Malhous, potrivit căreia refuzul de a i se restitui partea în cauză din bunurile tatălui său se analizează ca o atingere adusă dreptului de proprietate aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Ţinând cont de observaţiile Guvernului, trebuie determinat, în special, dacă această plângere este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 §3 al acesteia.

Cu privire la acest aspect, Curtea reaminteşte, mai întâi, că nu poate examina o plângere decât în măsura în care ea se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte Partea Contractantă în cauză, în speţă, bunurile tatălui reclamantului au fost expropriate în iunie 1949 şi atribuite la alte persoane fizice în 1957, deci cu mult înainte de 18 martie 1992, dată la care Convenţia a intrat în vigoare cu privire la Republica cehă. Curtea nu este deci, competentă ratione temporis să examineze circumstanţele exproprierii sau efectele continue produse de aceasta până în ziua de azi. Astfel, Curtea confirmă şi reaminteşte jurisprudenţâ bine stabilită a Comisiei, potrivit căreia privarea de dreptul de proprietate sau de un alt drept real este, în principiu un act imediat şi nu creează o situaţie continuă de „privare de drept” (a se vedea, de ex. Mayer şi alţii c. Germaniei, deciziile nr. 18890/91, 19048/91,19342/92,19549/92, deciziile Comisiei din 4 martie 1996, deciziile şi rapoartele (DR) 85 -A, p. 5, şi Brezny c. Slovaciei, decizia nr. 23131/93, decizia Comisiei din 4 martie 1996, DR 85 - A, p. 65). Plângerea reclamantului este, deci, incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, dacă o înţelegem ca o critică a măsurilor adoptate în baza legii din 1 949 cu privire la bunurile tatălui său înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la Republica cehă.

în schimb, după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la Republica cehă, reclamantul a iniţiat în faţa autorităţilor administrative şi judiciare, în baza

legii din 1991, o procedură de restituire a terenurilor care au aparţinut tatălui său. Această procedură s-a încheiat în noiembrie 1995 printr-o decizie a Curţii Constituţionale. în aceste condiţii, ea trebuie luată în considerare de către Curtea, care nu poate, deci, să respingă această parte a plângerii ca nefiind de competenţa sa ratione temporis.

d) Reclamantul nu invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează se raporta la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii.

Cu privire la acest aspect, Curtea reafirmă că, potrivit jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, noţiunea de „bunuri” conţinută în art. 1 din Protocolul 1 poate acoperi atât „bunuri actuale” (decizia Van der Mussele c. Belgiei din 23 noiembrie 1983, seria A, nr. 70, p. 23 §48) cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (v. deciziile Pine Valley Developments Limited şi alţii c. Irlandei din 29 noiembrie 1991, serie  nr. 222, p. 23, §51 şi Pressos Compania Naviera S.A. c. Belgiei din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, §31). în schimb, speranţa de a vedea recunoscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate şi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (X., Y. şi Z c. Germaniei, deciziile nr. 7655-7657/76, decizia Comisiei din 4 octombrie 1977, DR 12, p. 111 şi Meyer şi alţii c. Germaniei, decizie citată anterior, p. 18), şi are valoare unei creanţe condiţionate (Mario de Napoles Pacheco c. Belgiei, decizia nr. 7775/77, decizia Comisiei din 5 octombrie 1978, DR 15, p. 143, şi Brezny c. Slovaciei, deciziei citată anterior, p. 80).

în speţă, reclamantul a introdus, în faţa autorităţilor naţionale competente o procedură în scopul dea obţine restituirea terenurilor tatălui său, aşa cum îi permitea legea privind proprietatea funciară. Introducând acţiunea, el urmărea recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra terenurilor care aparţinuseră tatălui său dar care, la data cererii introduse la instanţă nu mai era proprietatea nici a tatălui reclamantului, nici a reclamantului care acceptase succesiunea tatălui său. în consecinţă, procedura nu se raportează la

un „bun actual” al reclamantului. Rămâne de examinat dacă dl. Malhous putea să aibă „o speranţă legitimă” de a obţine restituirea terenurilor tatălui său în baza dispoziţiilor legii privind proprietatea funciară. Curtea reţine că autorităţile administrative şi judiciare au decis să nu restituie reclamantului decât terenurile care erau în posesia persoanelor juridice. Ele au refuzat restituirea celorlalte terenuri - singurele care pot face obiectul prezentului litigiu - motivând că în această perioadă fuseseră atribuite unor persoane fizice. Autorităţile au invocat art. 32 §3 al legii privind proprietatea funciară care prevede că bunurile atribuite unei persoane fizice potrivit legii din 1948 nu pot fi restituite persoanei de la care au fost confiscate în baza legislaţiei privind reforma agrară, sau succesorilor acesteia, atunci când noul proprietar sau succesorul său dovedesc în mod cert că au dobândit proprietatea bunurilor în cauză. Curtea nu a găsit nici un motiv de natură a o face să considere concluziile autorităţilor naţionale ca fiind arbitrare sau contrare dispoziţiilor dreptului intern aplicat de ele. în fapt, autorităţile nu au făcut decât să dea efect dispoziţiilor legii privind proprietatea funciară, în virtutea cărora dreptul de restituire era condiţionat de faptul ca bunurile în cauză să fi fost încă în posesia statului sau unei persoane juridice la data intrării în vigoare a acestei legi, condiţie care nu a fost îndeplinită în cazul reclamantului. Curtea concluzionează că dl. Malhous nu putea să aibă o „speranţă legitimă” de a obţine restituirea bunurilor tatălui său.

Este adevărat că, pentru bunurile care nu puteau face obiectul unei restituiri, legea privind proprietatea funciară prevede o compensaţie care putea să ia forma atribuirii unor terenuri în suprafaţă echivalentă sau o despăgubire financiară. Totuşi, dacă dreptul reclamantului la o astfel de compensaţie, care rezultă din dispoziţiile legii privind proprietatea funciară şi nu din vechiul drept de proprietate al tatălui său, poate în mod efectiv să treacă drept un „bun” în sensul art. I din Protocolul nr. 1, cel interesat nu se plânge de atingerea unui astfel de drept. Singura plângere pe care o fondează pe art. 1 din Protocolul nr. 1 priveşte faptul că nu a putut obţine restituirea totalităţii bunurilor care au aparţinut tatălui său. Este clar că, potrivit legislaţiei aplicabile, dl. Malhous nu avea nici un drept, nici o „speranţă legitimă”, în

sensul jurisprudenţei Curţii, de a obţine o astfel de restituire; el nu avea deci un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

în concluzie, plângerea formulată pe ternul art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie respinsă, potrivit art. 35 §3 din Convenţie, pentru incompatibilitate ratione materie cu dispoziţiile Convenţiei.

C. Cu privire la încălcarea invocată a art. 6 §1 din Convenţie

Reclamantul invocă o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, a cărui parte, pertinentă în speţă dispune:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ .“

Apărările părţilor

Guvernul susţine că dreptul reclamantului ca plângerea sa să fie judecată în mod echitabil şi în public nu a fost încălcată în speţă. El afirmă că biroul funciar a acţionat potrivit art. 21 din Codul de procedură administrativă şi a ţinut o şedinţă în data de 12 octombrie 1994. Părţile din procedura administrativă au fost informate despre raţiunile pentru care acordurile negociate de ele nu au putut fi recunoscute. După ce au declarat la început că înţeleg să renunţe la aceste acorduri, ele au decis ulterior să renunţe la procedură înainte de încheierea sa.

Guvernul afirmă în plus că tribunalul municipal s-a referit în mod exclusiv la problemele de drept, în cadrul unei astfel de proceduri, tribunalul nu a examinat decizia administrativă decât în măsura în care aceasta a fost atacată de solicitant. Din moment ce în speţă reclamantul nu ridicase nici o obiecţie cu privire la contestaţiile de fapt operate anterior în cauză, tribunalul municipal nu a luat în considerare decât circumstanţele în care biroul funciar a dat decizia şi care rezultau din dosar. Guvernul contestă faptul că reclamantului i s-a negat posibilitatea de a aduce elemente noi de probă sau de a rectifica sau completa constatările de fapt operate de biroul funciar. El a avut acces la dosar, dar nu a cercetat probele aflate la dosar.

Guvernul precizează, în final că art. 250 f) din Codul de procedură civilă a fost abrogat prin decizia nr. 269/96 a Curţii Constituţionale, cu efect din I mai 1 997.

Reclamantul arată că la nici un moment din cadrul procedurii de restituire, biroul funciar sau tribunalul municipal nu au decis ţinerea unei şedinţe publice. El neagă faptul că la biroul funciar s-ar fi ţinut o şedinţă publică şi că ar fi putut consulta dosarul sau rapoartele scrise dacă ar fi dorit să se asigure că procedura a fost corect condusă. El susţine, de altfel că judecătorul Curţii Constituţionale care a examinat recursul său constituţional a încălcat dreptul său de fi judecat în mod echitabil, din moment ce a dat o decizie pe fond, deşi nu putea ignora faptul că biroul funciar şi tribunalul municipal au încălcat art. 6 §1 din Convenţie şi art. 38 §1 din Carta cehă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin aceasta, magistratul şi-a arogat funcţiile unei camere a Curţii Constituţionale. Reclamantul aminteşte că această procedură a fost abrogată prin amendamentul nr. 17/1998 la legea privind Curtea Constituţională.

Aprecierea Curţii

Curtea reţine că plângerea reclamantului comportă două aspecte distincte: primul, cauza nu a fost judecată în mod echitabil şi, al doilea, nu a fost judecată în şedinţă publică de un tribunal independent şi imparţial. Curtea relevă în plus că reclamantul a ridicat aceste aspecte în cadrul recursului constituţional, îndeplinind astfel condiţia epuizării căilor de atac interne enunţată de art. 35 §1 din Convenţie.

a) în ceea ce priveşte primul aspect, reclamantul afirmă că nu a putut aduce nici elemente noi de probă, nici să conteste sau să combată argumentele pârâţilor. El susţine referitor la acest aspect, că nu i s-a permis să consulte dosarul şi mai ales actele de proprietate ale persoanelor la care au fost transferate bunurile tatălui sau în 1957. Curtea reţine că, totuşi, în virtutea dispoziţiile neechivoce ale Codului de procedură administrativă, la care trimitea decizia tribunalului municipal din 31 mai 1995, cel interesat arfi putut consulta dosarul în orice moment în timpul procedurii. Tribunalul municipal a arătat că, atunci când a contestat rezultatul procedurii administrative,

dl. Malhous nu a ridicat nici o obiecţie valabilă relativ la faptele stabilite în deciziile adoptate de biroul funciar la 12 octombrie 1994. Curtea Constituţională a confirmat ulterior că, în aceste condiţii, tribunalul municipal putea, fără să încalce dreptul reclamantului la un proces echitabil, să limiteze examinarea sala problemele de drept pertinente în baza acestor fapte. Tribunalul municipal, restituind cauza biroului funciar pentru ca acesta să conducă procedura administrativă până la capăt, a permis consultarea dosarului administrativ după decizia tribunalului. în plus, aşa cum arată Guvernul, cel interesat arfi putut să conteste, printr-un nou recurs în faţa tribunalului constatările de fapt care au stat la baza deciziei biroului funciar din 25 iulie 1995.

în aceste condiţii, Curtea nu observă nici un element de natură să ducă la concluzia că dreptul reclamantului de a-i fi judecată cauza în mod echitabil a fost încălcat în procedura în faţa biroului funciar şi a tribunalului municipal. în plus, Curtea nu observă nici o lipsă aparentă în privinţa echităţii, în maniera în care Curtea Constituţională a examinat cauza reclamantului. Rezultă că această parte a plângerii formulată pe temeiul art. 6 §1 a Convenţiei este în mod vădit nefondată, în baza art. 35 §3 al Convenţiei şi, deci, va fi respinsă, în baza art. 35 §4.

 

I. în fapt

La originea cauzei se află o cerere introdusă împotriva Republicii Cehe de către un cetăţean al acestui stat J.M. (reclamantul) care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 10 mai 1996 în baza vechiului articol 25 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). După decesul reclamantului, survenit la 1 mai 1998, Curtea l-a recunoscut pe J.B., nepot şi moştenitor al defunctului, calitate în care va sta în instanţă.

1. împrejurările cauzei

în iunie 1949, suprafeţele de teren agricol al căror proprietar era tatăl reclamantului au fost preluate de către fostul consiliu naţional al districtului Doksy în baza Legii cehoslovace nr. 46/1948 asupra reformei agrare (legea din 1948). Tatăl

b) în ceea ce priveşte, plângerea reclamantului potrivit căreia cauza nu a fost judecată în şedinţă publică de un tribunal independent şi imparţial, Curtea reţine că există o controversă între părţi privind chestiunea de a şti dacă a avut loc sau nu o audiere în faţa biroului funciar la 12 octombrie 1994. Este clar, în schimb, că, bazându-se pe art. 250 f) din Codul de procedură civilă, tribunalul municipal a tranşat cauza fără ţinerea unei audieri.

Curtea consideră deci că acest aspect al plângerii reclamantului ridică, pe temeiul art. 6 §1, o problemă care necesită examinarea în fond. în consecinţă, această parte a cererii nu poate fi considerată ca nefondată în mod vădit, în sensul art. 35 §3 al Convenţiei, şi nu se încadrează în nici un alt motiv de inadmisibilitate.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară admisibilă, plângerea reclamantului potrivit căreia cauza sa nu a fost judecată în mod public de un tribunal independent şi imparţial;

Declară inadmisibil restul cererii.

*

reclamantului nu a fost niciodată despăgubit. în 1957, unele dintre terenurile în cauză au devenit proprietatea unor persoane fizice în temeiul unei proceduri de împroprietărire prevăzute de legea din 1948. în 1977, tatăl reclamantului a decedat, iar drepturile acestuia din urmă asupra bunurilor succesorale au fost confirmate.

După căderea regimului comunist, în Cehoslovacia a fost adoptată o lege (nr. 299/1991) care privea dreptul de proprietate privind terenurile agricole şi alte bunuri agricole (legea asupra proprietăţii funciare), care a intrat în vigoare la 24 iunie 1991. Ea prevedea că legea din 1948 nu mai era aplicabilă şi că, în anumite condiţii, bunurile confiscate în aplicarea sa fără acordarea de despăgubiri puteau fi restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, dacă acestea erau încă în posesia statului sau a unei persoane juridice. în compensaţie, dacă proprietatea fusese cedată unor

persoane fizice, foştii proprietari sau moştenitorii lor nu puteau solicita - cu excepţia anumitor cazuri excepţionale - decât restituirea prin echivalent sau o compensaţie financiară.

Pe baza legii privind proprietatea funciară, reclamantul a încheiat, la 10 decembrie 1993, respectiv la 4 mai 1994, două acorduri de restituire cu două persoane juridice. Prin două decizii din 12 octombrie 1994, Biroul Funciar a refuzat reîmproprietărirea. Referindu-se la art. 32 § 2 din Legea privind proprietatea funciară, Biroul a constatat că suprafeţele fuseseră atribuite altor persoane fizice în virtutea legii din 1948 şi că acestea îşi dovediseră dreptul de proprietate cu titlurile prin care li se atribuiseră terenurile. Biroul Funciar şi-a fondat deciziile pe următoarele documente: decizia fostului notariat de stat din 26 mai 1977 privind succesiunea tatălui reclamantului, decizia fostului Consiliu Naţional al Districtului Doksy din 7 iunie 1949 privind exproprierea bunurilor aparţinând tatălui reclamantului, raportul fostului Consiliu Naţional Local din Liny din 7 noiembrie 1949 privind procedura declanşată prin recursul formulat de tatăl reclamantului împotriva exproprierii, decizia fostului consiliu naţional regional din Liberec din 29 noiembrie 1949 care modifica decizia referitoare la expropriere şi extrasul de registru funciar privitor la districtele Liny şi Krasna Ves. Biroul Funciar avea, de asemenea, la dispoziţie, copii de pe titlurile de cesiune date de Biroul Registrului Funciar la 23 septembrie 1994.

Biroul Funciara ţinut o şedinţă la 12 octombrie

1994. Aşa cum reiese din textul deciziei transmise la 28 septembrie 1994, au fost citaţi reclamantul şi avocatul său, reprezentanţii întreprinderii forestiere de stat şi ai cooperativei agricole, precum şi ai Fondului agricol. Potrivit procesului-verbal al dezbaterilor, doar reclamantul şi reprezentanţii întreprinderii forestiere de stat şi ai cooperativei agricole au asistat la şedinţă. Reclamantul a refuzat să formuleze orice observaţie asupra problemei procedurii administrative şi nu a semnat procesul-verbal. Reprezentanţii celor două persoane juridice au părăsit sala înainte de sfârşitul şedinţei.

La 11 noiembrie 1994, reclamantul a introdus recurs împotriva celor două decizii, la Tribunalul municipal din Praga. El solicita restituirea tuturor bunurilor sale, contestând, pentru unele dintre ele, faptul că particularii în cauză au demonstrat că au

dobândit proprietatea şi cerând să poată consulta actele de dobândire în cauză.

La 31 mai 1995, tribunalul municipal a conexat cele două recursuri şi a confirmat deciziile administrative din 12 octombrie 1994. S-a decis că Biroul Funciara refuzat pe bună dreptate înscrierea acordurilor de restituire în ansamblul lor, din moment ce cuprindeau şi bunuri a căror proprietate fusese transferată unor persoane fizice, ceea ce excludea restituirea lor proprietarilor originari. Acest lucru fusese stabilit pe baza ansamblului de documente pertinente, inclusiv actele de cesiune, care figurau în dosarele administrative. în baza art. 23 § 1 din codul de procedură administrativă, reclamantul ar fi putut consulta aceste documente oricând în cursul procedurii administrative. Tribunalul municipal considera că nu se impunea ţinerea unei audieri în cauză, din moment ce faptele fuseseră stabilite în mod corect de către autorităţile administrative şi că doar problemele de drept rămâneau a fi tranşate în faţa sa. Era vorba în acest caz de art. 250 f) din Codul de procedură civilă.

Cauza a fost restituită Biroului Funciar în aplicarea art. 9 § 3 al legii privind proprietatea funciară. Acest organ a dat o nouă decizie la 25 iulie 1995. Conform avizului tribunalului municipal, de care era legat în virtutea art. 250 r) din Codul de procedură civilă, Biroul a confirmat drepturile de proprietate ale reclamantului referitoare la unele suprafeţe care nu fuseseră atribuite persoanelor fizice în virtutea legii din 1948. în acelaşi timp, el l-a informat pe reclamant că, potrivit art. 11 sau 16 din legea privind proprietatea funciară el putea solicita o compensaţie pentru parcelele care nu îi puteau fi restituite.

La 14 septembrie şi 15 octombrie 1995, reclamantul a formulat un recurs constituţional în care susţinea că dreptul său de proprietate a fost încălcat, că nu a avut posibilitatea să aducă noi elemente de probă şi că tribunalul municipal nu l-a informat despre decizia sa de a conexa cele două cauze. El a invocat art. 36 şi 38 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

La 29 noiembrie 1995, Curtea Constituţională a respins recursul ca vădit nefondat. Curtea a considerat că drepturile constituţionale ale reclamantului la o procedură jurisdicţională echitabilă nu au fost încălcate prin modul în care tribunalul municipal a examinat recursurile părţii interesate. Ţinând cont de natura specială a controlului

jurisdicţional al deciziilor administrative, funcţia tribunalului era limitată la o nouă apreciere juridică a cauzei pe baza faptelor stabilite de autoritatea administrativă. Reclamantul nu a invocat probele care au fost înlăturate de Biroul Funciar şi, limitându-se la a exprima nemulţumirea sa cu privire la decizia acestui organ, nu a ridicat nici o obiecţie valabilă cu privire la faptele stabilite. De altfel, tribunalul municipal nu a încălcat dreptul constituţional tranşând cauza fără să audieze părţile, din moment ce art. 250 f) din Codul de procedură civilă prevedea această posibilitate în cazul în care cauza nu privea decât aprecierea unor probleme de drept.

La 1 mai 1998, reclamantul a decedat. Avocatul său a depus, totuşi, la Biroul Funciar, o cerere de compensare prin atribuirea altor parcele, potrivit art. 11 § 2 al legii privind proprietatea funciară. în opinia Guvernului, această cerere este încă nesoluţionată de către Biroul Funciar.

Procedura judiciară privind succesiunea reclamantului s-a încheiat la 29 octombrie 1998, printr-o decizie a Tribunalului districtului Praga 2, conform căreia de cuius decedase fără a lăsa bunuri. Aparent, instanţa în cauză nu avea cunostintă de decizia Biroului Funciar din 25 iulie

1995.

La 22 februarie 2001, nepotul reclamantului a cerut tribunalului districtului să redeschidă procedura relativă la succesiunea defunctului. El a adus testamentul unchiului său, care, datat 22 martie 1998, îl desemna ca legatar universal şi îi exhereda pe cei doi copii majori ai reclamantului. Redeschiderea procedurii judiciare privitoare la succesiune a fost admisă la 21 august 2000. La 28 martie 2001, Tribunalul districtului Praga 2 a confirmat acordul încheiat între nepot şi cei doi copii ai reclamantului privind împărţirea în cote egale a bunurilor acestuia din urmă.

2. Dreptul intern aplicabil

2.1 Legea privind proprietatea funciară

Legea privind proprietatea funciară reglementează restituirea anumitor bunuri (prevăzute la art. 1) care au fost cedate sau transferate statului sau altor persoane juridice în perioada 25 februarie 1948 - 1 ianuarie 1990. Art. 6 § 1 enumeră actele care dau dreptul la restituire. Printre acestea figurează

(alin. b) confiscarea fără despăgubire în virtutea legii din 1948.

Potrivit art. 5, sunt, în principiu, obligaţi la restituire statul şi orice persoană juridică ce deţine bunurile prevăzute la data intrării în vigoare a legii. Persoanele fizice nu pot fi obligate la restituirea bunurilor către o persoană îndreptăţită decât în cazurile enumerate la art. 8, cu condiţia ca ele sau membrii familiilor lor să deţină bunurile în chestiune de la stat sau de la altă persoană juridică şi să le fi dobândit fie la un preţ inferior celui prevăzut de mercurialul în vigoare la acea dată, fie beneficiind de un avantaj ilegal. în aceste ipoteze, restituirea este dispusă printr-o decizie judiciară la cererea persoanei îndreptăţite, cu condiţia ca aceasta să fi introdus acţiunea înainte de 31 decembrie 1992 sau în termen de 6 luni de la data la care decizia Biroului Funciar prin care se refuză restituirea bunurilor a rămas definitivă. Pentru celelalte cazuri, o parcelă atribuită unei persoane fizice care-şi dovedeşte dreptul de proprietate cu titlu de proprietate nu dă dreptul la restituire (art. 32 § 3; această dispoziţie a fost abrogată prin decizia nr. 166/1995 a Curţii Constituţionale cehe, cu efect din 15 august 1995).

în plus, nici o restituire nu poate avea loc în cazurile enumerate la art. 11 § 1 al legii, printre care figurează şi instituirea, în favoarea unei persoane fizice, a unui drept de folosinţă personală a bunurilor, cu excepţia circumstanţelor menţionate la art. 8. în astfel de cazuri, Biroul Funciar transferă persoanei interesate, dacă aceasta consimte, bunuri echivalente aparţinând statului, de preferinţă situate în acelaşi sector, şi determinate potrivit principiilor adiacente legislaţiei care guvernează reatribuirea terenurilor agricole (art. 11 §2).

Dacă restituirea nu este prevăzută de lege şi persoana îndreptăţită nu poate obţine reparaţia sub forma atribuirii de bunuri agricole, persoana poate pretinde, pe baza condiţiilor bine definite, o compensaţie financiară din partea statului (art. 16).

în ceea ce priveşte procedura de urmat, art. 9 § 1 al legii prevede că o persoană îndreptăţită la restituire trebuie să depună cererea la Biroul Funciar competent şi să solicite, în acelaşi timp, persoanei sau organului care deţine bunurile litigioase restituirea acestora. Persoana sau organul în cauză sunt obligate să încheie cu cel îndreptăţit, într-un termen de 60 de zile, un acord asupra transferului bunurilor (acord de restituire). Potrivit art. 9 § 2,

orice acord de restituire trebuie confirmat de Biroul Funciar competent. în cazul refuzului, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului. Dacă acesta refuză, la rândul lui, să confirme acordul, restituie cauza Biroului Funciar pentru a da o decizie asupra fondului problemei (art. 9 § 3). Această decizie este, la rândul ei, supusă controlului jurisdicţional (art. 9 § 6).

2.2 Codul de procedură administrativă

Procedura în faţa Birourilor Funciare este reglementată de Legea nr. 71/1967 (Codul de procedură administrativă).

Articolele 3 şi 4 definesc principiile fundamentale ale procedurii în faţa autorităţilor administrative. Aceasta trebuie realizată conform legii, iar părţilor, care au aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii, trebuie să li se dea posibilitatea să-şi apere în mod efectiv drepturile şi interesele, să conteste prezentarea faptelor cauzei şi să formuleze propuneri referitoare la procedură. De altfel, deciziile autorităţilor administrative trebuie să se fondeze pe fapte care au fost clar stabilite.

în baza art. 21, autoritatea administrativă trebuie să decidă ţinerea unei şedinţe dacă natura cauzei o cere, mai ales atunci când aceasta poate contribui la clarificarea obiectului litigiului. Părţile trebuie citate să se prezinte la şedinţă şi invitate să-şi exprime observaţiile şi propunerile în cursul dezbaterilor. Cu excepţia dispoziţiilor contrare şi dacă autoritatea administrativă nu decide să deroge de la principiu, şedinţa nu este publică.

Art. 23 § 1 prevede că părţile şi reprezentanţii lor au dreptul să consulte elementele de la dosar şi să copieze extrase, cu excepţia procesului-verbal al votului.

Potrivit art. 32 § 1, autorităţile administrative au obligaţia să stabilească faptele de o manieră precisă şi exhaustivă. Pentru aceasta ele trebuie să comunice toate documentele şi informaţiile necesare.

2.3 Codul de procedură civilă

Legalitatea deciziilor autorităţilor administrative poate fi controlată de tribunale, potrivit Părţii V din Codul de procedură civilă.

Art. 250 f) (abrogat prin decizia nr. 269/1996 a Curţii Constituţionale cu efect din 1 mai 1997) abilitează tribunalele să decidă fără să ţină o

şedinţă în cauzele simple, mai ales atunci când nu e nici o îndoială asupra faptului că autoritatea administrativă a stabilit corect faptele şi că rămân de tranşat doar problemele de drept.

Art. 250 i) § 1 prevede că atunci când controlează o decizie administrativă, tribunalele iau în consideraţie faptele aşa cum se prezentau la momentul adoptării deciziei respective.

Art. 250 m) § 3 dispune că sunt părţi în cadrul procedurii în faţa tribunalului părţile din cadrul procedurii în faţa autorităţii administrative a cărei decizie este controlată, precum şi autoritatea administrativă însăşi.

în baza art. 250 q), atunci când tribunalul care controlează decizia unei autorităţi administrative nu hotărăşte fără ţinerea unei dezbateri, după cum permite art. 250 f), el poate administra probele necesare pentru soluţionarea cauzei.

Art. 250 r) prevede că, dacă tribunalul anulează decizia autorităţii administrative, aceasta din urmă este legată de avizul juridic exprimat de tribunal atunci când este vorba de adoptarea unei noi decizii.

Potrivit art. 250 s), decizia unui tribunal care controlează decizia administrativă nu este susceptibilă de nici o cale de atac, cu excepţia cazurilor (lipsite de relevanţă în cauză) enumerate la paragraful 2.

Conform art. 156, orice hotărâre trebuie pronunţată în şedinţă publică. După practica stabilită, trebuie să se menţioneze în procesul-verbal că decizia s-a pronunţat în şedinţă publică, inclusiv în cazurile în care cauza nu a fost dezbătută public.

2.4 Legea nr. 284/1991 privind comasarea rurală şi birourile funciare

în virtutea art. 11 § 1, birourile funciare ale districtului sunt departamente autonome ale birourilor districtuale.

2.5 Legea privind birourile districtuale

La momentul care ne interesează, statutul şi competenţele birourilor districtuale erau reglementate de Legea nr. 425/1990. Aceasta a fost abrogată la 12 noiembrie 2000, dată la care o nouă lege (nr. 147/1990) privind birourile districtuale a intrat în vigoare.

Art. 2 defineşte birourile districtuale ca fiind organe administrative însărcinate cu administraţia

locală a statului în circumscripţia respectivă. Legea poate abilita birourile districtuale să îşi asume administraţia locală a statului şi asupra altorteritorii. Potrivit art. 14, realizarea misiunii de către birourile districtuale este condusă şi controlată de Guvern.

In virtutea art. 8 § 1, conducătorii birourilor districtuale sunt numiţi şi revocaţi de către Guvern, la propunerea ministrului de interne.

Potrivit art. 8 § 3, agenţii birourilor districtuale lucrează sub autoritatea conducătorilor acestor birouri.

II. în drept

1. Cu privire la încălcarea invocată a art. 6 § 1 din Convenţie

Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de o şedinţă publică în faţa unui tribunal independent şi imparţial în cadrul procedurii de restituire.

Partea pertinentă din art. 6 § 1 din Convenţie dispune:

“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ , care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ . Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

1.1 Argumentele părţilor

A. Guvernul

Guvernul subliniază că un birou funciar poate adopta două tipuri de decizii în cadrul unei proceduri de restituire: în primul rând, în aplicarea art. 9 § 2 şi 9 § 3 ale legii privind proprietatea funciară - o decizie asupra unei cereri de aprobare a unui acord de restituire, în al doilea rând, în aplicarea art. 9 § 4 al aceleiaşi legi - o decizie care determină dreptul de proprietate a unei persoane în cazul respingerii acordului de restituire.

în speţă, în cazul primului tip de procedură, biroul funciar, acţionând pe baza art. 21 din Codul de procedură administrativă, a ţinut o şedinţă publică la 12 octombrie 1994. Din procesul-verbal: s-au prezentat reclamantul şi reprezentanţii celor două persoane juridice implicate. în cursul judecăţii, reclamantul nu a ridicat nici o obiecţie pertinentă privind proprietatea asupra terenurilor în litigiu. Guvernul susţine că actele prin care aceste terenuri au fost cedate unor particulari fuseseră aduse la dosar încă de la începutul procedurii, iar reclamantul avea acces la ele. în timpul audierii din 12 octombrie 1994, cel interesat a declarat că renunţă la acordurile de restituire, admiţând că anumite terenuri nu-i puteau fi restituite.

în cadrul procedurii de control jurisdicţional care a urmat, tribunalul municipal nu a examinat decât circumstanţele pe care Biroul Funciar şi-a fondat deciziile şi care reieşeau din dosarul administrativ, din moment ce nu exista nici un dubiu cu privire la dreptul de proprietate al persoanelor juridice în chestiune. în aceste condiţii, ţinerea unei audieri publice, nu arfi putut avea, în opinia Guvernului, o semnificaţie prea mare în examinarea cauzei. Chiar dacă tribunalul municipal nu a ţinut o audiere publică, decizia sa din 31 mai 1995 - care confirma cele două decizii ale Biroului Funciar de refuz al confirmării acordurilor de restituire - a fost pronunţată în şedinţă publică, în baza art. 156 din Codul de procedură civilă.

Guvernul a adăugat că respectiva hotărâre nu constituie decizia definitivă în cauză, determinarea întinderii drepturilor reclamantului asupra terenurilor litigioase constituind obiectul procedurii ce se va desfăşura ulterior în faţa Biroului Funciar. S-a subliniat, cu privire la aceasta, că reclamantul arfi putut, în baza art. 9 § 6 din legea privind proprietatea funciară, să formuleze un recurs împotriva deciziei Biroului Funciar din 25 iulie 1995. Dacă ar fi făcut-o, ar fi putut cere tribunalului să reexamineze această decizie administrativă în cadrul unei audieri publice. Prin urmare, el arfi putut, pe baza art. 8 § 1 al legii privind proprietatea funciară, să intenteze un proces civil, în faţa unui tribunal districtual competent, o acţiune în contestarea validităţii transferului bunurilor tatălui său către persoanele fizice în cauză.

B. Reclamantul

Reclamantul combate argumentele Guvernului. El contestă, în special, susţinerea potrivit căreia actele de cesiune făcute în favoarea persoanelor fizice care deţineau terenurile litigioase au fost depuse la dosarul administrativ de la începutul procedurii administrative, în 1991. El afirmă că aceste documente au fost stabilite de către Biroul Funciar la 23 septembrie 1994 şi, în consecinţă, nu au putut fi depuse la dosarul administrativ înainte de acea dată (care este ea însăşi mult posterioară acordurilor de restituire încheiate la 10 decembrie 1993 şi la 4 mai 1994).

Reclamantul susţine, de asemenea, că nici Biroul Funciar, nici tribunalul municipal nu au examinat faptul că, chiar dacă terenurile în chestiune au fost expropriate în 1949 şi atribuite persoanelor fizice în 1957, ele au rămas sub controlul întreprinderilor forestiere de stat sau al cooperativelor agricole. Pe plan formal, persoanele fizice erau proprietarele terenurilor, chiar dacă nu le folosiseră niciodată. Reclamantul afirmă că dosarul administrativ nu conţinea nici un document care să dea cel mai mic detaliu asupra proprietarilor terenurilor. în aceste condiţii, nu se poate pretinde că circumstanţele cauzei au fost stabilite în mod corect de Biroul Funciar. Or, aplicând art. 250 f) din Codul de procedură civilă, tribunalul municipal l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a ridica aceste obiecţii în cadrul unei audieri publice.

Reclamantul arată că, la acea dată, Curtea Constituţională a anulat, în cauzele de restituire, mai multe decizii care, în aplicarea art. 250 f) din Codul de procedură civilă, au fost adoptate fără ţinerea unei audieri publice. Invocând art. 38 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi art. 6 din Convenţie, instanţa a estimat că procesele în care existau dezbateri cu privire la argumentele contradictorii nu puteau fi simple. Astfel, în decizia sa, ea a declarat că “procesele de restituire nu pot fi reexaminate fără organizarea unei audieri publice, ţinând cont de complexitatea lor şi de faptul că actele de privare de dreptul de proprietate sunt foarte vechi”. în acelaşi fel, la 29 noiembrie 1994, ea a anulat o decizie a Tribunalului municipal din Praga care o emisese fără ţinerea unei audieri publice, estimând că “procesele simple de care este vorba la art. 250 f) din Codul de procedură civilă sunt, aşa cum spune legislatorul, procesele în care

probele necesare au fost culese şi în care, faptele fiind stabilite, rămân de stabilit chestiunile juridice”.

Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a fost invitat să participe la pronunţarea deciziei în şedinţă publică de către tribunalul municipal, la 31 mai 1995.

în sfârşit, el susţine că decizia Biroului Funciar din 25 iulie 1995 nu putea fi atacată în faţa tribunalului municipal, din moment ce unele recursuri nu mai puteau fi introduse, deciziile respective având putere de lucru judecat. Faptul că la data introducerii recursului constituţional toate căile de recurs disponibile fuseseră deja utilizate, a fost de asemenea confirmat de Curtea Constituţională, care nu a respins recursul în baza dispoziţiei legii privind Curtea Constituţională şi care cere epuizarea prealabilă a acestor căi de atac.

1.2 Aprecierile Curţii

Curtea aminteşte faptul că dezbaterile judiciare constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1 din Convenţie. Această publicitate protejează justiţiabilii contra unei justiţii secrete, care scapă controlului public; ea constituie, de asemenea, una dintre metodele de a contribui la păstrarea încrederii în instanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o dă administrării justiţiei, ea ajută la atingerea scopului art. 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garantare se numără printre principiile oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei (a se vedea, de ex. decizia Diennet împotriva Franţei, din 26 septembrie 1995).

în speţă, reclamantul avea dreptul, în principiu, la o audiere publică din moment ce nici o excepţie dintre cele prevăzute în cea de-a două teză a art. 6 § 1 nu se aplica (decizia Hakansson şi Sturesson din 21 februarie 1990). Aceste excepţii nu au fost invocate în procedura internă; în particular, Curtea Constituţională, care a examinat problema absenţei unei şedinţe publice în cauză, nu s-a referit la aceasta. Nici Guvernul nu s-a referit la această a doua frază a art. 6 § 1 din Convenţie.

Curtea arată că singura audiere ţinută în cauză a avut loc la 12 octombrie 1994 în faţa Biroului Funciar. Din procesul-verbal al şedinţei cererile de restituire ale reclamantului au fost examinate în prezenţa acestuia din urmă şi a reprezentanţilor celor două persoane juridice care au fost invitate să îi restituie bunurile confiscate de la tatăl său.

Or, Biroul Funciar nu ar fi putut fi considerat ca o autoritate care satisfăcea exigenţele de independenţă ale unui tribunal în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Curtea observă că, într-adevăr, acest organ constituie un departament autonom al biroului districtual, care este însărcinat cu administraţia locală a statului, sub controlul guvernamental. Agenţii săi lucrează sub autoritatea unui şef, a cărei numire este controlată de către executiv (a se vedea decizia Kadubec împotriva Slovaciei din 2 septembrie 1998). Oricum, audierea care a avut loc în cauză în faţa acestei autorităţi administrative nu a fost publică, ci accesibilă numai părţilor şi reprezentanţilor lor.

Este adevărat, deciziile Biroului Funciar din 12 octombrie 1994 erau susceptibile de control jurisdicţional, iar reclamantul a sesizat tribunalul municipal, apoi Curtea Constituţională. Totuşi, nici una, nici alta dintre cele două jurisdicţii nu au ţinut o audiere publică. în ceea ce priveşte procedura în faţa tribunalului municipal, Curtea observă că reclamantul nu a formulat cereri clare cu privire la acest aspect. La fel se pune problema şi pentru a şti dacă se poate considera că acesta a renunţat la dreptul său la o audiere publică.

Curtea arată că tribunalul municipal nu şi-a fondat decizia de a renunţa la audiere pe faptul că reclamantul nu a cerut-o. Tribunalul a cercetat din oficiu condiţiile în care art. 250 f) permiteau să nu se ţină o audiere publică, concluzionând că acestea existau. Curtea Constituţională a confirmat această decizie. Pe de altă parte, Curtea nu poate să acorde o importanţă decisivă faptului că reclamantul nu a solicitat în mod explicit o audiere publică, însă trebuie să dea o apreciere independentă a problemei, în legătură cu art. 6.

Ea relevă, în acest sens, că tribunalul municipal nu are o competenţă strict limitată la chestiuni de drept, ci şi la aprecierea corectei aprecieri a faptelor de către autoritatea administrativă. Tribunalul putea, de asemenea, dacă era cazul, să culeagă probe. Reiese, de altfel, din observaţiile depuse de reclamant, că în recurs se puteau ridica şi probleme de fapt (decizia Fredin împotriva Suediei din 23 februarie 1994). Fără a pune în cauză concluzia tribunalului municipal potrivit căreia faptele fuseseră corect stabilite de către autoritatea administrativă, Curtea a decis că, în aceste condiţii, art. 6 § 1 impunea ţinerea unei audieri în faţa tribunalului.

Curtea arată de altfel că, în cadrul procedurii administrative subsecvente, Biroul Funciar, care era ţinut de decizia tribunalului municipal din 31 mai 1995, nu a ţinut o nouă audiere. Ea consideră că, dacă reclamantul ar fi putut cere în mod efectiv un control jurisdicţional al deciziei Biroului Funciar din 25 iulie 1995, este nerealist să se presupună că, în cadrul unei astfel de proceduri de control a unei decizii administrative bazate pe propriile sale concluzii anterioare, tribunalul municipal arfi decis să ţină o audiere în scopul de a examina, în esenţă, aceleaşi probleme ca cele pe care le considerase anterior ca ieşind din câmpul de aplicare a art. 250 f) din Codul de procedură civilă. în plus, în decizia sa, adoptată în perfectă cunoştinţă a deciziei Biroului Funciar din 25 iulie 1995, Curtea Constituţională nu a lăsat să se înţeleagă că ar putea fi aplicate alte considerente în cadrul unui eventual control jurisdicţional al acestei din urmă decizii. în aceste condiţii, Curtea nu poate, aşa cum cere Guvernul, să dea relevanţă caracterului pretins distinct al celor două decizii administrative ale Biroului Funciar. Ea aminteşte că art. 250 f) din Codul de procedură civilă era încă în vigoare la acea dată, iar Curtea Constituţională a decis că aplicarea sa în cauză a fost corectă.

Curtea observă, de asemenea, că şedinţa Curţii Constituţionale nu a fost publică. Totuşi, limitată la examenul problemelor de constituţionalitate, această procedură nu implica o apreciere directă şi completă a drepturilor cu caracter civil ale reclamantului în cadrul procedurii de restituire. De aceea, o audiere publică în cadrul procedurii în faţa Curţii Constituţionale nu ar fi compensat suficient absenţa unei audieri publice în cadrul procedurii de restituire în care s-a statuat asupra admisibilităţii cererilor de restituire formulate de reclamant. în sfârşit, Curtea consideră că acesta nu era obligat să intenteze o procedură judiciară în baza art. 8 din legea privind proprietatea funciară şi că ea ia în considerare, în speţă, decât procedura care a fost în mod efectiv condusă în baza art. 9 din aceeaşi lege.

în consecinţă, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, datorită lipsei unei audieri publice în faţa unui tribunal independent şi imparţial în cadrul procedurii de restituire introdusă de reclamant.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Potrivit art. 41 din Convenţie:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciul material

Nepotul reclamantului, solicită 1.489.051 coroane, sumă reprezentând contravaloarea terenurilor care nu au putut fi restituite reclamantului, plus 588.852 coroane, sumă care reprezintă prejudiciul nerealizat începând cu data de 4 mai 1994, dată la care cooperativa agricolă din Liny - Krasna Ves a încheiat un acord de restituire cu reclamantul.

Guvernul susţine că nu există nici o legătură de cauzalitate între presupusele prejudicii şi presupusa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, în cadrul procedurii de restituire.

Curtea aminteşte, mai întâi, că, în decizia sa privind admisibilitatea prezentei cereri, ea a stabilit că nepotul reclamantului avea calitatea de a continua procedura după decesul reclamantului survenit la 1 mai 1998, nu fără a preciza că aceasta nu avea nici o relevanţă asupra obiectului litigiului, aşa cum fusese iniţial stabilit de reclamant. Ea consideră că în astfel de circumstanţe o persoană abilitată să continue procesul după decesul reclamantului poate, de asemenea, să se substituie acestuia din urmă şi în ceea ce priveşte pretenţiile în baza art. 41 al Convenţiei şi a art. 60 din Regulament.

Curtea arată că sumele solicitate pentru prejudiciul material se raportează la valoarea terenurilor care nu au fost restituite reclamantului, ca şi la beneficiul nerealizat datorită imposibilităţii exploatării. Reclamantul solicită de fapt o indemnizaţie pentru expropriere, în opinia lui ilegală, a bunurilor unchiului său. Or, plângerea sa, bazată pe art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei a fost respinsă ca inadmisibilă. Singura plângere pe care Curtea a luat-o în dezbatere a fost cea privind lipsa unei audieri publice în faţa unui tribunal

independent şi imparţial, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. în această privinţă, Curtea nu poate specula care ar fi fost cursul procedurii de restituire dacă în faţa jurisdicţiilor naţionale s-ar fi ţinut o audiere publică.

Curtea observă, în plus, că, la 3 iulie 1998, avocatul reclamantului a introdus la Biroul Funciar o cerere de compensare prin atribuirea altor parcele, aplicând art. 11 § 2 din legea privind proprietatea funciară, că această cerere este încă pe rolul Biroului Funciar şi că nu a fost reţinută la cerere.

De asemenea, Curtea consideră că nepotul reclamantului nu a demonstrat că există legătură de cauzalitate între prejudiciul material presupus şi încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie aşa cum a fost stabilită de Curte. în consecinţă, această cerere trebuie respinsă.

Curtea relevă, de asemenea, că nepotul reclamantului nu a solicitat o indemnizaţie pentru prejudiciul moral în raport cu încălcarea art. 6 §1. Aplicarea art. 250 f) din Codul de procedură nu a afectat personal pe nepotul reclamantului, această dispoziţie fiind abrogată la data reluării procesului de către acesta.

B. Cheltuieli de judecată

Nepotul reclamantului cere Curţii să i se atribuie suma de 340.420,50 coroane, calculate pe baza baremelor interne, pentru cheltuielile pe care le-a făcut în timpul procedurii interne, ca şi pentru cele făcute cu ocazia procedurii în faţa organelor Convenţiei.

Guvernul consideră sumele excesive şi consideră că reclamantul nu a demonstrat că totalitatea cheltuielilor erau necesare. De asemenea, arată că reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în faţa organelor Convenţiei.

Curtea arată că, potrivit propriei jurisprudenţe, partea lezată care solicită rambursarea cheltuielilor, trebuie să le fi făcut pentru a preveni sau a îndepărta o încălcare a Convenţiei. Cuantumul acestor cheltuieli trebuie să fie rezonabil.

Curtea acordă, astfel, reclamantului, suma globală de 85.000 de coroane pentru cheltuielile aferente procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii, din care se deduce suma de 41.000 de franci francezi, primită cu titlu de asistenţă juridică.

C. Dobânzi

Potrivit informaţiilor Curţii, rata dobânzii legale aplicabilă în Cehia este de 8% pe an.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

2. Hotărăşte:

a) că recunoaşterea unei încălcări reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă şi suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de parte;

COMENTARIU

1. Decizia privitoare la admisibilitate şi hotărârea pe fond pronunţate într-o cauză în care un cetăţean ceh se plângea Curţii de încălcarea de către autorităţile ţării sale a dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de teren care nu i-au fost restituite în conformitate cu dispoziţiile legii naţionale în materie au constituit pentru jurisdicţia europeană de control al protecţiei drepturilor omului ocazia de a face precizări deosebit de utile asupra limitelor în care ea este competentă să examineze conformitatea unei asemenea restituiri cu dispoziţiile Convenţiei¹>.

2. Datele speţei sunt următoarele: în anul 1949 mai multe parcele de teren proprietatea tatălui reclamantului au fost expropriate fără indemnizare, pe temeiul Legii cehoslovace nr. 46/1948 privitoare la noua reformă agrară; în baza unor dispoziţii din aceeaşi lege, în anul 1957 anumite suprafeţe din terenurile expropriate au devenit proprietatea unor persoane fizice.

După căderea regimului comunist în Cehoslovacia, a fost adoptată Legea nr. 229/ 1991 privitoare la proprietatea funciară. Potrivit prevederilor acestei legi, în anumite condiţii, bunurile agricole confiscate sau expropriate fără indemnizare puteau fi restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor lor, în măsura în care acestea se mai găseau în posesia statului sau a altor persoane morale. Dimpotrivă, legea prevede că, în măsura în care dreptul de proprietate asupra unor suprafeţe de teren expropriate iniţial a fost dobândit de către persoane fizice, foştii proprietari sau moştenitorii lor nu pot pretinde decât restituirea unor bunuri echivalente sau compensaţii financiare.

După data de 31 decembrie 1992, data separării Cehoslovaciei în cele două state suverane Cehia şi Slovacia, legea privitoare la proprietatea funciară a continuat să se aplice în Republica Cehă.

între timp, în anul 1977, tatăl reclamantului a decedat.

La 10 decembrie 1993 şi la 4 mai 1994, pe baza dispoziţiilor legii funciare din 1991 reclamantul, în calitate de unic moştenitor al tatălui său, a încheiat două acorduri de restituire cu două persoane juridice - Administraţia Pădurilor Naţionale, respectiv cu o

b) că statul pârât trebuie să achite nepotului reclamantului, în termen de 3 luni, 85.000 de coroane (cheltuieli de judecată), din care se deduce suma de 41.000 de franci francezi (asistenţă judiciară);

c) că această sumă va fi majorată cu o dobândă de 8% pe an, începând de la data expirării acestui termen şi până la plata efectivă;

3. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.

cooperativă agricolă. Prin două decizii din 12 octombrie 1994, Biroul Funciar Local -organ administrativ competent în materie, a refuzat validarea acestor acorduri, cu motivarea că parcelele de teren cuprinse în ele fuseseră atribuite în proprietate unor persoane fizice care au făcut proba actelor de cesiune, astfel că nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.

La 11 noiembrie 1994 reclamantul, în conformitate cu dispoziţiile legale pertinente, a atacat cu recurs la Tribunalul municipal din Praga deciziile administrative amintite. Recursul reclamantului a fost respins, cu motivarea că, din moment ce acordurile de restituire cuprindeau şi bunuri ce au fost transmise către persoane fizice şi care nu mai puteau face obiectul restituirii proprietarului iniţial, soluţia Biroului Funciar de refuz al confirmării acordurilor menţionate a fost corectă.

De asemenea, tribunalul a decis că, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile, examinarea cauzei nu are a fi făcută în şedinţă publică deoarece faptele au fost corect stabilite de către autoritatea administrativă, el având a statua numai asupra unor probleme de drept.

Cauza a fost retrimisă Biroului Funciar care, printr-o nouă decizie din 25 iulie 1995, a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului pentru o anumită suprafaţă de teren aflată încă în proprietatea statului, iar pentru restul suprafeţei a cărei restituire o ceruse, aflată în prezent în proprietatea unor persoane fizice, l-a informat că poate solicita o indemnizare, conform dispoziţiilor legii funciare.

Ulterior, reclamantul a formulat un “recurs constituţional” prin care s-a plâns, printre altele, de încălcarea dreptului său de proprietate şi de faptul că tribunalul municipal nu i-a dat putinţa să producă noi dovezi în cadrul unei şedinţe publice. Prin acelaşi recurs el a susţinut că toate actele de înstrăinare a terenurilor care aparţinuseră tatălui său către persoane fizice sunt “nule şi neavenite”.

La 29 noiembrie 1995 Curtea Constituţională cehă a respins recursul cu următoarea motivare: drepturile reclamantului la o procedură jurisdicţională echitabilă nu i-au fost încălcate deoarece controlul jurisdicţional asupra actelor administrative s-a limitat numai asupra problemelor de drept, pe baza faptelor stabilite de autoritatea administrativă şi, oricum, reclamantul nu a invocat probe noi, ci nu este mulţumit de decizia administrativă atacată; potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile în cauză, tribunalul municipal nu trebuia să examineze cauza în şedinţă publică, pentru că a avut de tranşat numai asupra unor probleme de drept; abrogarea legii de expropriere din anul 1948 prin dispoziţiile legii funciare din anul 1991 nu înseamnă că toate transmisiunile imobiliare făcute în temeiul legii abrogate sunt “nule şi neavenite”.

3. Nemulţumit de soluţiile instanţelor naţionale şi considerând că a epuizat căile interne de atac, la 10 mai 1996, pe temeiul fostului art. 25 din Convenţie s-a adresat cu o plângere Comisiei Europene a Drepturilor Omului, plângere care cuprindea două capete de cerere:

a) printr-un prim capăt reclamantul susţinea că procedura de restituire în cauză i-a încălcat dreptul său de proprietate garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, deoarece autorităţile naţionale nu s-au pronunţat asupra ilegalităţii sau nulităţii aplicării legii din 1948 în cauza sa; aceasta cu atât mai mult cu cât - susţine reclamantul - prin Legea nr. 198/1993 regimul comunist existent în Cehoslovacia în perioada 25 februarie 1948 - 17 noiembrie 1989 a fost declarat ilegal, iar Legea 46/1948 datează tocmai din această perioadă;

b) printr-un al doilea capăt reclamantul invocă încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie care-i garantează dreptul la un proces echitabil prin aceea că în cadrul procedurilor interne nu a beneficiat de audienţă publică şi nu a putut supune toate elementele de probă pe care le avea la dispoziţie.

Prin intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie, la 1 noiembrie 1998 cererea reclamantului a fost transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea a fost atribuită Secţiei a IIl-a a Curţii, iar la 11 mai 1999 o cameră a acestei secţii a decis desesizarea ei în favoarea unei Mari Camere, deoarece cauza pune probleme deosebite privitoare la interpretarea dispoziţiilor Convenţiei şi ale Protocolului nr. 1 la Convenţie (art. 30 din Convenţie; art. 52 par. 1 din Regulamentul Curţii). Cum nici una dintre părţi nu s-a opus la desesizare (art. 30 partea finală; art. 72 din Regulament), cauza a fost examinată de o Mare Cameră a Curţii.

4. Este de reţinut că la 1 mai 1998 reclamantul a decedat. Avocatul său a depus totuşi o cerere de compensare a suprafeţelor care nu pot fi restituite prin atribuirea altor parcele de teren, conform dispoziţiilor legii funciare. Această cerere nu a fost soluţionată până la data judecării cauzei la Curtea Europeană.

Fără a cunoaşte decizia Biroului Funciar din 25 iulie 1995 de restituire a unor suprafeţe de teren aflate în proprietatea statului, la 29 octombrie 1998, în cadrul unei proceduri judiciare privind succesiunea reclamantului, Tribunalul de district Praga 2 a decis că de cuius a decedat fără a lăsa bunuri.

Totuşi, la 22 februarie 2000 nepotul reclamantului, M.B., a cerut aceluiaşi tribunal redeschiderea procedurii privitoare la succesiunea unchiului său decedat - reclamantul din speţa pe care o comentăm. El a înfăţişat instanţei un testament întocmit de unchiul său la 21 martie 1998; prin acesta îi deshereda pe cei doi copii majori ai săi şi-l instituia pe el ca legatar universal.

5. Faţă de această situaţie prima problemă de drept pe care a avut-o Curtea de dezlegat la stadiul admisibilităţii cererii a fost aceea de a se şti dacă M.B., nepotul reclamantului, poate continua acţiunea introdusă la Curtea Europeană de reclamantul iniţial, decedat în 1998. Altfel spus, trebuia să fie examinată calitatea de victimă, în sensul Convenţiei, a lui M.B., adică ce persoană poate invoca în faţa Curţii un drept propriu, apărat de Convenţie şi/sau de Protocoalele adiţionale.

în februarie 2000 M.B. a făcut cunoscut că el doreşte să continue acţiunea introdusă la Curte de unchiul său. în sprijinul cererii sale el a invocat testamentul întocmit în favoarea sa de reclamantul iniţial prin care acesta l-a desemnat ca legatar universal şi i-a dezmoştenit pe cei doi copii majori ai săi, precum şi faptul că, luând “de curând” cunoştinţă de acest testament, a cerut şi a obţinut redeschiderea succesiunii în faţa jurisdicţiei competente.

Guvernul a susţinut că M.B. nu poate fi considerată o persoană care să fie în măsură a continua procedura începută la Curte de reclamant. El nu a contestat existenţa testamentului invocat de M.B., dar a arătat că procedura succesorală redeschisă de acesta este încă pendinte în faţa instanţelor cehe, pe de o parte, iar pe de alta, în cadrul acestei proceduri cei doi copii majori ai reclamantului iniţial pot contesta testamentul în discuţie care, dacă ar fi declarat nul, ar avea drept consecinţă redobândirea, de către cei doi copii, a calităţii de succesori legitimi ai tatălui lor.

Adăugăm că, potrivit art. 479 din Codul civil ceh, copiii defunctului sunt moştenitori rezervatari, că, alături de soţul supravieţuitor, sunt chemaţi primii la moştenire în ordinea

succesorală (art. 473 par. 1 C. civ. ceh) şi că, potrivit dreptului civil succesoral ceh, de cuius poate îndepărta de la moştenire prin voinţa sa pe un descendent dacă acesta, ignorând principiile morale, omite să-i acorde asistenţa necesară atunci când este bolnav, foarte în vârstă sau într-o situaţie dificilă sau nu-i arată un interes autentic şi durabil pe care este în drept să-l aştepte de la el (art. 469 a par. 1b C. civ. ceh).

6. Pentru a soluţiona această problemă, Curtea aminteşte, mai întâi, jurisprudenţâ sa constantă potrivit cu care, dacă un reclamant a decedat în cursul procedurii, ea a luat adeseori în considerare voinţa continuării acesteia exprimată de moştenitori sau alte rude apropiate¹*.

Apoi, ea constată că în speţă cel care doreşte să continue acţiunea reclamantului nu este o rudă apropiată a acestuia, M.B. fiind nepotul său, însă nimeni nu contestă existenţa testamentului care-l instituie legatar universal şi prin care sunt exheredaţi cei doi copii ai reclamantului.

Curtea admite că o nouă procedură succesorală este în curs, în cadrul căreia aceştia ar putea contesta în totalitate testamentul întocmit de tatăl lor sau măcar în privinţa exheredării pe care o conţine, prin înfrângerea dispoziţiilor art. 479 C. civ. ceh.

Dar ea consideră că nefinalizarea noii proceduri succesorale nu este de natură să afecteze poziţia actuală a lui M.B., desemnat ca legatar universal prin testamentul întocmit de reclamant.

Faţă de aceste circumstanţe, Curtea Europeană înţelege “să nu acorde importanţă decisivă faptului că o persoană ce doreşte să continue o acţiune (în faţa ei) nu este cea mai apropiată rudă a reclamantului (iniţial) şi că această persoană nu a fost confirmată în calitate de moştenitor al acestuia, prin aplicarea dispoziţiilor din dreptul naţional (în materie)”.

Curtea nu reţine ca determinantă nici împrejurarea că M.B. şi-a manifestat voinţa de a continua acţiunea mult timp după decesul reclamantului, din moment ce el n-a luat la cunoştinţă “imediat” de existenţa testamentului în favoarea sa.

Esenţială pentru Curte este împrejurarea că M.B. poate pretinde că are un “interes legitini’ de a continua procedura începută de reclamant, din moment ce el a fost instituit legatar universal al reclamantului şi că “există o şansă” pentru a i se recunoaşte judecătoreşte această calitate, cu consecinţa că i-ar reveni o parte din bunurile acestuia, inclusiv dreptul de a pretinde restituirea unor terenuri, drept care se află în discuţie în speţă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât un succesor al unui reclamant ce decedează în cursul judecăţii în faţa Curţii Europene poate avea nu numai un interes material în a o continua. Acţiunile cu care ea este în general sesizată au şi o dimensiune morală, a fortiori, atunci când, ca în speţă, problema în discuţie poate depăşi interesul strict al reclamantului şi al moştenitorilor săi, fiind de natură să intereseze şi alte persoane.

Curtea ţine să precizeze însă că posibilitatea dată lui M.B. de a continua acţiunea reclamantului nu înseamnă a i se recunoaşte acestuia calitatea de victimă. Examenul pe care ea are a-l face se limitează numai la problema de a se şti dacă plângerile iniţial formulate prin cererea reclamantului pe care el o continuă semnifică sau nu o încălcare a Convenţiei.

Limitată la datele speţei, această circumstanţiere făcută de Curte este interesantă, dar nu credem că ar putea avea altă semnificaţie decât aceea de a face din M.B. “o victimă indirectă” sau “o victimă prin ricoşeu”¹*.

In orice caz, soluţia Curţii s-a dovedit salutară, pentru că, după adoptarea deciziei de admisibilitate din 13 decembrie 2000, la 28 martie 2001, în cadrul noii proceduri succesorale, Tribunalul de district Praga 2 a validat acordul încheiat între M.B. şi cei doi copii ai reclamantului prin care aceştia şi-au partajat moştenirea în mod egal²⁾.

7. în examinarea primului capăt de cerere formulat de reclamant, anume încălcarea dreptului său de proprietate, astfel cum acesta este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în cadrul procedurii de restituire, Curtea reţine, în primul rând, obiectul acestuia şi anume: restituirea acordată pe temeiul procedurii reglementate de legea din 1991 privitoare la proprietatea funciară nu cuprinde totalitatea terenurilor care aparţinuseră tatălui său ~inainte de trecerea acestora în proprietatea statului, pe temeiul legii din 1948. Aceasta deoarece, prin decizia organului administrativ competent din 25 iulie 1995 i-au fost restituite unele terenuri - în suprafaţă de 23.282 m², terenuri pentru care reclamantul nu se poate pretinde victimă, potrivit Convenţiei. împrejurarea dacă reclamantul a intrat sau nu efectiv în posesia acestor terenuri nu are relevanţă pentru Curte, din moment ce el nu a formulat nici o pretenţie în acest sens.

Aşadar, obiectul acestui capăt de cerere nu priveşte decât terenurile care, urmare confiscării lor prin legea din 1948, au fost atribuite unor persoane fizice şi care, pe temeiul procedurii instituite prin legea din 1991 privitoare la proprietatea funciară, nu pot forma obiect al restituirii. Curtea reţine că, pentru aceste terenuri, reclamantul a fost informat de Biroul Funciar prin aceeaşi decizie din 25 iulie 1995 că poate cere să fie despăgubit, fie prin terenuri echivalente, fie prin “compensaţie financiară” şi că, după decesul reclamantului, avocatul său a făcut o cerere de acordare a unor terenuri echivalente - încă pendinte, dar nu a cerut niciodată despăgubirea prin echivalent în bani.

8. Cu privire la acest capăt de cerere Guvernul ceh a invocat, mai întâi, neepuizarea - de către reclamant, a căilor interne de atac, astfel cum impune art. 35 par. 1 al Convenţiei, pentru că a omis să exercite “anumite recursuri” care îi erau deschise pe temeiul legii funciare sau al Codului civil ceh.

Curtea admite că nu există nici o raţiune pentru a pune la îndoială faptul că astfel de “recursuri” sunt disponibile în dreptul ceh şi că reclamantul nu le-a exercitat. Totuşi, potrivit unei jurisprudenţe constante a organelor Convenţiei, anume Comisia Europeană, cât aceasta a fost în fiinţă şi Curtea, în ipoteza existenţei în dreptul intern a mai multor căi de atac disponibile, de natură să producă aceleaşi efecte, exercitarea uneia singure este suficientă pentru a satisface exigenţele art. 35 par. 1 din Convenţie³*.

în speţă, Curtea constată că oricare dintre celelalte căi de atac disponibile exercitate de reclamant pentru a epuiza erau susceptibile de “recurs constituţional”. Altfel spus, epuizarea însemna şi exercitarea acestui din urmă “recurs”. Or, Curtea Europeană constată că nu se vede cum altă jurisdicţie ordinară ar fi putut da soluţii contrare deciziei Curţii Constituţionale cehe din 29 noiembrie 1995²⁾, prin care a fost respins primul “recurs constituţional" al reclamantului împotriva deciziei din 25 iulie 1995, a Biroului Funciar, decizie care, în viziunea sa, îi încalcă dreptul de proprietate asupra terenurilor nerestituite.

Faţă de cele de mai sus, excepţia neepuizării căilor interne de atac invocată de Guvern a fost respinsă.

9. Curtea a trecut apoi la examinarea capătului din cererea reclamantului care susţinea că refuzul restituirii unei părţi din terenurile tatălui său apare ca o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1, prin raportare la prevederea înscrisă în art. 35 par. 3 din Convenţie, potrivit cu care urmează a fi declarată inadmisibilă orice cerere individuală incompatibilă cu dispoziţiile acesteia sau ale Protocoalelor sale adiţionale dacă ea apare ca nefondată sau abuzivă.

Din acest punct de vedere Curtea reaminteşte că ea nu poate examina o cerere, în general, decât în măsura în care ea se referă la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză. în speţă, este necontestat că bunurile în discuţie au aparţinut tatălui reclamantului şi au fost expropriate în anul 1949, iar apoi au fost atribuite unor persoane fizice în anul 1957, deci cu mult înainte de 18 martie 1992, data la care Convenţia a intrat în vigoare în R. Cehă.

Aşadar, Curtea constată că nu este competentă ratione temporis să examineze circumstanţele exproprierii şi efectele continue pe care aceasta le-a produs până în prezent.

Din acest punct de vedere Curtea a ţinut să reamintească şi să confirme jurisprudenţâ fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care privarea de dreptul de proprietate sau de un alt drept real asupra unui bun constituie, în principiu, un act instantaneu, care nu creează o situaţie continuă de “privare de bun”²⁾.

De aceea, Curtea constată că primul capăt de cerere al reclamantului este incompatibil cu dispoziţiile Convenţiei, în măsura în care el se referă şi critică măsurile adoptate pe baza legii din anul 1948 cu privire la bunurile ce au aparţinut tatălui său, lege care a fost adoptată si si-a produs efectele cu mult înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în R. Cehă.

10. Ţinem să subliniem că această soluţie nu semnifică în nici un chip îndepărtarea Curţii de la jurisprudenţâ sa anterioară constantă ilustrată de Cauzele Papamichalopoulos şi alţii contra Greciei, Loizidou contra Turciei, Vasilescu contra României prin care ea a admis noţiunea de "încălcare continuă a dreptului de proprietate.

în toate cauzele evocate situaţia de fapt era total diferită de cea din speţa pe care o comentăm.

într-adevăr, actele de privare de proprietate fuseseră comise de autorităţile statale chiar înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statele în cauză sau de recunoaşterea, de către acestea, a dreptului la acţiune în faţa organelor Convenţiei, dar au continuat şi după această dată fără ca titularii dreptului de proprietate a cărui încălcare se invocă să-şi fi pierdut vreodată această calitate.

Aşadar era vorba despre situaţii continue, care au avut drept consecinţă încălcări continue ale dreptului de proprietate.

Durata lungă de timp în care, eventual, în asemenea situaţii, reclamantul a fost privat de bunurile sale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză poate fi luată în considerare de Curte pe planul acordării “satisfacţiei echitabile”, mai ales atunci când este vorba despre acoperirea prejudiciului moral suferit¹⁾, chiar dacă eventuala constatare, pe fond, a încălcării dreptului nu se poate reţine pentru această perioadă.

11. Revenind la speţa Malhus, mai departe Curtea constată că reclamantul a angajat în faţa autorităţilor naţionale, pe temeiul legii din 1991 privitoare la proprietatea funciară, o procedură de restituire a unor terenuri ce aparţinuseră tatălui său după intrarea în vigoare a Convenţiei în R. Cehă, care a fost finalizată în noiembrie 1995.

în aceste condiţii ea ajunge la concluzia că este competentă să examineze procedura în cauză în lumina exigenţelor Convenţiei.

Curtea Europeană porneşte de la principiul potrivit cu care reclamantul nu se poate plânge de o încălcare a dreptului de proprietate apărat prin dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care procedura incriminată priveşte “bunurile”, proprietatea sa, în sensul acestei dispoziţii, potrivit cu care “orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Din acest punct de vedere ea reaminteşte că jurisprudenţâ constantă a organelor Convenţiei - Comisia cât timp a existat şi însăşi Curtea - a decis în sensul că noţiunea de “bun” de care vorbeşte art. 1 din Protocolul nr. 1 acoperă atât "bunuri prezente?² cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, pe temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate³*.

Dimpotrivă, speranţa de a vedea recunoscută “supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care de mult timp este imposibil de executat efectiv nu poate fi considerată ca un "bun” în sensul art. 1 din Protocolul Nr. 1".⁴⁾

Observăm că acest considerent al Curţii apare uşor confuz. Aparent el lasă să se înţeleagă faptul că dreptul de proprietate ar supravieţui în orice împrejurare şi că numai imposibilitatea - oricare i-ar fi motivul - exerciţiului său împiedică pe titular să intre sub protecţia dispoziţiilor convenţionale citate.

în realitate însă, Curtea precizează că reclamantul a intentat în faţa autorităţilor naţionale competente o procedură de restituire a unor terenuri ce aparţinuseră tatălui său, astfel cum îi permiteau prevederile legii funciare din 1991; că, prin intentarea acestei acţiuni el dorea să i se recunoască un drept de proprietate asupra unor parcele de teren care aparţinuseră tatălui său şi care, /a momentul cererii introductive la instanţă, nu mai erau nici proprietatea tatălui său şi nici proprietatea sa, ca succesor al acestuia. Aşa fiind, procedura nu privea un “bun actual al reclamantului, conchide Curtea.

în această situaţie rămâne de examinat dacă reclamantul putea avea o “speranţă legitimă” de a obţine restituirea terenurilor tatălui său, pe temeiul legii privitoare la proprietatea funciară.

Pentru aceasta Curtea notează că autorităţile administrative şi judiciare competente au decis să nu restituie reclamantului decât parcelele de teren care erau în posesia statului, dar au refuzat restituirea altora - singurele care privesc litigiul de faţă, cu motivarea că, între timp, au fost atribuite unor persoane fizice. Ele au invocat dispoziţiile legii funciare care prevăd că bunurile atribuite unor persoane fizice în conformitate cu legea din 1948 nu pot fi restituite persoanelor de la care au fost preluate atunci când noul proprietar sau succesorii săi probează că au dobândit dreptul de proprietate asupra respectivelor bunuri.

Curtea Europeană nu vede nici un motiv de natură a o face să creadă că decizia autorităţilor naţionale ar fi arbitrară sau contrară normelor de drept intern pe care ele le-au aplicat.

în fapt, autorităţile naţionale n-au făcut decât să respecte condiţia impusă de legea internă pentru a se putea restitui terenurile în litigiu, anume ca ele să fie încă în stăpânirea statului la data intrării în vigoare a legii de restituire, condiţie care, în cazul reclamantului, nu mai era îndeplinită, din moment ce ele intraseră legal în proprietatea unor persoane fizice.

De aceea, Curtea conchide că reclamantul nu avea nici o “speranţă legitimă” de a obţine restituirea bunurilor tatălui său.

Este adevărat că, pentru bunurile care nu puteau face obiectul restituirii, legea funciară prevedea măsuri compensatorii.

Dreptul reclamantului de a primi asemenea compensaţii - alte terenuri sau sume de bani - poate constitui un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, dar el nu se plânge de o atingere adusă acestui drept.

Singurul capăt de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 privea faptul că el nu a putut obţine restituirea în totalitate a bunurilor ce aparţinuseră tatălui său.

Or, potrivit legislaţiei aplicabile în speţă, reclamantul nu are nici un “drept” şi nici o “speranţă legitimă”, în sensul jurisprudenţei Curţii, de a obţine o asemenea restituire; el nu avea un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Faţă de această situaţie, concluzia Curţii a fost aceea de respingere a primului capăt al cererii reclamantului ca fiind incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.

Altfel spus, Curtea Europeană poate cenzura încălcările aduse dreptului de proprietate de către autorităţile naţionale numai în măsura în care este vorba despre bunuri existente

în patrimoniul reclamantului la momentul în care dispoziţiile Convenţiei au intrat în vigoare pentru statul în cauză.

Din acest punct de vedere observăm că speţa de faţă se deosebeşte net, spre exemplu, de speţa Brumărescu.

în acestă din urmă cauză, Curtea a ajuns la concluzia că reclamantul avea un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în patrimoniul său la momentul intrării în vigoare a Convenţiei în România - 20 iunie 1994 - deoarece instanţele naţionale au stabilit încă din 1993 că imobilul în litigiu a fost naţionalizat prin încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/ 1950 şi au constatat, cu efect retroactiv, că el este proprietar al imobilului, ca succesor al părinţilor săi. El a fost privat însă, fără temei legitim, de acest bun prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, urmare a admiterii recursului în anulare formulat în cauză de Procurorul General al României¹*.

12. Prin cel de al doilea capăt de cerere al acţiunii sale, reclamantul invoca o dublă încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, care consacră dreptul la un proces echitabil prin aceea că:

- nu a putut să producă noi elemente de probă în cursul procedurilor interne şi nici să combată argumentele părţii adverse;

- cauza sa nu a fost examinată în cadrul unei proceduri publice, de un tribunal independent şi imparţial.

Cu privire la primul aspect al acestui capăt de cerere, Curtea a constatat însă că instanţele interne au aplicat corect dispoziţiile procedurale în materie şi că în toate aceste proceduri reclamantul nu a prezentat obiecţii pertinente asupra faptelor stabilite de autorităţile administrative şi judiciare care i-au examinat cazul.

în consecinţă, această parte a capătului de cerere formulat pe terenul art. 6 din Convenţie a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru cea de a doua parte a aceluiaşi capăt de cerere, Curtea a ajuns la concluzia că nu există nici un motiv de inadmisibilitate, astfel că se impune examinarea pe fond.

13. Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în cauză²⁾. Curtea reaminteşte importanţa publicităţii dezbaterilor judiciare, principiu fundamental consacrat prin art. 6 al Convenţiei, care, prin transparenţa ce o conferă administrării justiţiei, contribuie la asigurarea unui proces echitabil, cerinţă impusă oricărei societăţi democratice, în sensul Convenţiei³*.

în speţă, spune Curtea, reclamantul avea dreptul la publicitatea dezbaterilor, pentru că nu a fost invocată nici una din excepţiile de la acest principiu, prevăzute în a doua parte a art. 6; interesul moralei publice, al ordinii publice sau al securităţii naţionale, interese ale minorilor, protecţia vieţii private a părţilor din proces sau alte împrejurări apreciate ca atare de instanţă.

Curtea reţine că singura audiere în cauză a avut loc în faţa Biroului Funciar, care însă nu poate fi considerat “un tribunal independent şi imparţial”, în sensul art. 6 din Convenţie, deoarece este un organ al administraţiei de stat, “sub controlul Guvernului”. Mai mult, audierea în cazul în speţă nu a fost publică, la ea participând numai părţile şi reprezentanţii lor.

Curtea recunoaşte că decizia acestei autorităţi administrative a fost supusă unui dublu control jurisdicţional, exercitat de tribunalul municipal şi de Curtea Constituţională, dar aceste instanţe, la rândul lor, nu au judecat cauza în şedinţe publice.

Dacă lipsa publicităţii dezbaterilor are mai puţină importanţă pentru judecarea cauzei la Curtea Constituţională, care a purtat numai asupra examenului de constituţionalitate a deciziilor contestate, nu acelaşi lucru se poate reţine şi pentru soluţionarea pricinii de către tribunalul municipal.

într-adevăr, această din urmă instanţă a decis examinarea cauzei fără asigurarea publicităţii dezbaterilor cu motivarea că, pe de o parte, reclamantul nu a solicitat expres publicitatea acestora, iar, pe de alta, că, din moment ce faptele au fost corect stabilite de Biroul Funciar, ea era sesizată numai cu soluţionarea unor probleme de drept.

Curtea Europeană nu acordă o “importanţă decisivă împrejurării că reclamantul nu a solicitat examinarea publică a cauzei. Pentru ea, hotărâtoare este competenţa tribunalului municipal care, în realitate, nu se limita numai la examinarea unor probleme de drept ci avea a aprecia şi modul în care fusese stabilită situaţia de fapt de către Biroul Funciar, putând solicita şi administrarea de noi probe.

Fără a pune la îndoială în vreun fel concluziile tribunalului municipal, potrivit cu care faptele au fost corect stabilite de către organul administrativ competent, Curtea, prin luarea în considerare a importanţei cauzei pentru reclamant, ajunge la concluzia că, pentru a fi respectate dispoziţiile art. 6 din Convenţie, se impunea examinarea.

în consecinţă, Curtea conchide că, în lipsa unei asemenea audieri în faţa unui tribunal independent şi imparţial, are a fi reţinută încălcarea de către autorităţile cehe a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie.

14. Am socotit de cuviinţă să facem cunoscută cititorilor revistei cauza Malhus pentru importanţa ei deosebită în jurisprudenţâ jurisdicţiei europene de protecţie a drepturilor omului.

Este cunoscut faptul că toate statele foste socialiste au adoptate legi reparatorii privitoare la feluritele treceri ale unor bunuri proprietate privată în proprietatea statului.

Ele conţin nu numai dispoziţii de fond ci, cum este firesc, şi dispoziţii procedurale care, de regulă, se întregesc cu cele de drept comun în materie.

în linii generale, solicitantul are de parcurs, mai întâi, o procedură administrativă, urmată de una judiciară, contencioasă.

Rezultatul acestei proceduri poate fi restituirea, în natură sau prin echivalent, sau constatarea imposibilităţii, din diverse motive, restituirii bunurilor trecute, pe diverse temeiuri, în proprietatea statului.

Având a examina problema compatibilităţii măsurilor reparatorii cu dispoziţiile Convenţiei, am evocat mai sus prudenţa de care a dat dovadă fosta Comisie a Drepturilor Omului în Cauzele Mayer, Breznyşi Lupuleţ, toate din anul 1996, în sensul că în măsura în care reclamantul nu poate invoca un drept existent în patrimoniul său la momentul intrării în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză, el nu poate beneficia de protecţia dispoziţiilor acesteia.

Din acest punct de vedere se aştepta cu mult interes soluţia noii Curţi în cauza Malhus. Importanţa ei, de principiu, a determinat, de altfel, desesizarea unei camere a Secţiei a lll-a a Curţii, în favoarea unei Mari Camere.

15. Or, după cum rezultă din analiza prezentată, Marea Cameră a fost, pe de o parte, la fel de prudentă, confirmând soluţia fostei Comisii, dar, pe de alta, a mers mai departe, prin a admite aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie care impun, sub diverse aspecte, echitatea oricărei proceduri prin care se pune în discuţie un drept subiectiv, şi cu privire la procedura în care se discută restituirea unor bunuri trecute în proprietatea statului. Nu interesează când au fost adoptate aceste măsuri: înainte sau după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză. Interesează ca procedura litigioasă să se fi desfăşurat, în parte sau în totalitate, după această dată.

Nu interesează nici soluţia pronunţată de instanţele naţionale; important este obiectul acţiunii în faţa acestora, anume un drept de natură civilă, în sensul art. 6 din Convenţie.

Consecinţele sunt deosebit de importante, deoarece:

a) în primul rând, însăşi procedura în sine, chiar cu rezultat negativ, poate fi inechitabilă şi, drept urmare, poate conduce la constatarea unei încălcări a art. 6 din Convenţie, ca în cauza Malhus-,

b) în al doilea rând, în măsura în care rezultatul ei pe plan intern este dat de redobândirea dreptului de proprietate, atunci acesta, o dată reintrat în patrimoniul reclamantului, se va bucura de întreaga protecţie a Convenţiei, astfel cum a fost situaţia în cazul Brumărescu.

← Akman contra Turciei - Scoaterea cauzei de pe rolul Curţii...		Altay contra Turciei - DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL. CONDIŢIA... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Streletz, KesslerşiKrenzc. Germania şi K.-H.W. contra Germaniei - Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei penale. Succesiune de state. P.S. contra Germaniei - Dreptul la un proces echitabil. Caracterul echitabil al procesului. Drepturile apărării. Pellegrini contra Italiei - Exequatur. Cerere de recunoaştere a unei hotărâri pronunţate într-un stat terţ, formulată în faţa instanţelor dintr-un stat parte la Convenţie. Akman contra Turciei - Scoaterea cauzei de pe rolul Curţii (art. 37§1 lit. c din Convenţie). C Altay contra Turciei - DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL. CONDIŢIA JUDECĂRII CAUZEI DE UN MAGISTRAT INDEPENDENT ŞI IMPARŢIAL. Buscarini şi alţii contra San Marino - FORMULA RELIGIOASĂ A JURĂMÂNTULUI D.L. contra Italiei - Calitate procesuală activă in procedura europeană.