Altay contra Turciei - DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL. CONDIŢIA JUDECĂRII CAUZEI DE UN MAGISTRAT INDEPENDENT ŞI IMPARŢIAL.
| Comentarii |
|
Reclamantul, un civil, este judecat de o curte de siguranţă a statului, instanţă judecătorească penală nemilitară, compusă însă din doi judecători civili şi un judecător militar.
Potrivit dreptului intern, în activitatea de judecată, judecătorii militari sunt independenţi şi subordonaţi numai legii, nici o autoritate publică neavând dreptul să le dea ordine sau instrucţiuni. Ei au aceeaşi formaţie profesională ca şi judecătorii civili şi sunt inamovibili. în acelaşi timp, judecătorii militari sunt militari activi şi aparţin armatei, care depinde de puterea executivă. Ei sunt supuşi disciplinei militare şi notării din partea armatei, putând fi sancţionaţi de conducerea Ministerului Apărării. Numirea lor în funcţie presupune în mare măsură intervenţia atât a executivului, cât şi a armatei, inclusiv prin ministrul apărării. Judecătorii militari sunt numiţi la curţile de siguranţă a statului pentru un mandat de 4 ani, care poate fi înnoit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că, potrivit art. 6, par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil conţine
drept garanţie, inter alia, dreptul ca procesul să fie judecat de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială. Dacă aparenţele în materie sunt de natură să creeze acuzatului o teamă legitimă, justificată în mod obiectiv, cu privire la lipsa de independenţă şi de imparţialitate a instanţei judecătoreşti, atunci dreptul la un proces echitabil nu este respectat.
în cauză, chiar dacă se constată existenţa unor garanţii constituţionale şi legale privind independenţa şi imparţialitatea judecătorilor militari, alte elemente ale statutului lor sunt de natură să le pună în discuţie. Faptul că acuzatul, un civil, a fost judecat penal de o instanţă în compunerea căreia intră chiar şi un singur judecător militar, alături de 2 judecători civili, este de natură să îl facă pe acuzat, în mod legitim, să se teamă că instanţa s-ar putea lăsa condusă de considerente străine naturii cauzei sale. Altfel spus, temerile reclamantului cu privire la lipsa de independenţă şi de imparţialitate a jurisdicţiei pot fi considerate ca fiind justificate în mod obiectiv.
In concluzie, potrivit unei jurisprudenţe constante în materie, instanţa de la Strasbourg decide, în unanimitate, existenţa violării art. 6 par. 1 din Convenţie, şi acordă reclamantului o indemnizaţie de satisfacţie echitabilă.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia 1, Cameră, Hotărârea din 22 mai 2001, Cauza Altay c. Turcia)
I. SITUAŢIA DE FAPT (extras)
1. Circumstanţele cauzei
Reclamantul Mehmet Altunş Altay, cetăţean turc, este inculpat la 4 martie 1993 de procurorul de pe lângă Curtea de Siguranţă a Statului pentru mai multe infracţiuni contra ordinii constituţionale şi unităţii naţionale.
La 26 mai 1994, Curtea de Siguranţă a Statului din Istanbul, compusă din doi judecători civili şi un judecător militar având gradul de colonel, îl condamnă pe acuzat la pedeapsa cu moartea, comutată în detenţiune pe viaţă.
Curtea de Casaţie, printr-o hotărâre din 2 iunie 1995, pronunţată la 14 iunie 1995, confirmă hotărârea Curţii de Siguranţă a Statului.
2. Dreptul intern aplicabil
Curţile de siguranţă a statului au fost instaurate prin Legea nr. 1773 din 11 iulie 1973, potrivit art. 136 din Constituţia din 1961. Această lege este anulată de Curtea Constituţională la 15 iunie 1976.
Constituţia din 1982 reintroduce curţile de siguranţă a statului. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, judecătorii sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor, statuând conform intimei lor convingeri, potrivit Constituţiei, legii şi dreptului. Nici un organ,
autoritate sau persoană nu poate da ordine sau instrucţiuni instanţelor judecătoreşti şi judecătorilor în exercitarea puterii lor jurisdicţionale, nici să le adreseze circulare, nici să le facă recomandări sau propuneri. Judecătorii sunt inamovibili şi nu pot fi, fără consimţământul lor, pensionaţi înainte de împlinirea vârstei prevăzute de Constituţie. Preşedinţii şi membrii titulari şi supleanţi ai curţilor de siguranţă a statului sunt numiţi pentru o durată de 4 ani, care poate fi înnoită. Statutul personal al judecătorilor militari va fi determinat prin lege, cu respectarea independenţei instanţelor judecătoreşti, a garanţiilor de care se bucură judecătorii, precum şi a imperativelor vieţii militare. De asemenea, legea va determina raporturile judecătorilor militari cu comandamentele de care depind, în exercitarea celorlalte misiuni ale lor decât cele judiciare.
în baza art. 143 din Constituţie, Legea nr. 2845, instaurând curţile de siguranţă ale statului şi privind reglementarea procedurii în faţa lor, dispune că acestea sunt compuse dintr-un preşedinte şi doi membri titulari, existând şi doi membri supleanţi. Preşedintele, un membru titular şi un membru supleant sunt numiţi din rândul judecătorilor civili, iar un membru titular şi un membru supleant dintre judecătorii militari. Cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege, preşedintele şi membrii titulari şi supleanţi nu pot fi afectaţi, fără consimţământul lor, altui post sau loc înainte de împlinirea unui termen de 4 ani. Regimul statutar, supervizarea judecătorilor militari care funcţionează la curţile de siguranţă a statului, deschiderea unei instrucţii disciplinare şi pronunţarea unei sancţiuni disciplinare împotriva acestora, precum şi anchetarea şi urmărirea infracţiunilor referitoare la funcţiile lor sunt reglementate de dispoziţiile corespunzătoare din legile asupra profesiei lor. Observaţiile Curţii de Casaţie şi rapoartele de notare întocmite de comisarii de justiţie asupra judecătorilor din magistratura militară, precum şi dosarele anchetelor desfăşurate împotriva lor sunt transmise Ministerului Justiţiei. Recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de siguranţă a statului sunt de competenţa Curţii de Casaţie.
Potrivit Legii nr. 357asupra magistraţilor militari, aptitudinea ofiţerilor judecători militari numiţi în funcţiile de membri titulari sau supleanţi în curţile de siguranţă a statului, necesară pentru promovare şi avansare în eşalon, grad sau vechime, este determinată pe baza certificatelor de notare, stabilite de secretarul de stat în Ministerul Apărării, ca primul superior ierarhic competent, apoi de ministrul apărării. Membrii curţilor de siguranţă a statului, care ţin de magistratura militară, sunt desemnaţi de un comitet compus din directorul de personal şi consilierul juridic al Statului Major, directorul de personal şi consilierul juridic al comandamentului militar de care ţine cel în cauză, precum şi directorul chestiunilor judiciare militare din Ministerul Apărării. Numirea judecătorilor militari se face prin decret comun al ministrului apărării şi primului-ministru, supus pentru aprobare Preşedintelui Republicii, potrivit dispoziţiilor referitoare la numirea şi mutarea membrilor forţelor armate. Pentru numirile în funcţiile de judecători militari se ţine cont de avizul Curţii de Casaţie, de rapoartele comisarilor şi de certificatele de notare întocmite de superiorii ierarhici. Nivelul salarizării şi celelalte drepturi de personal ale judecătorilor militari se stabilesc potrivit dispoziţiilor referitoare la ofiţeri. Ministrul apărării poate aplica judecătorilor militari, după ce aceştia şi-au exercitat dreptul la apărare, sancţiunile disciplinare constând în avertisment sau în blam, acestea fiind definitive şi
menţionate în notare şi înscrise în dosarul penal ale acestora. Când fac parte din formaţiunea de judecată, judecătorii militari poartă ţinuta specială a omologilor lor din magistratura civilă.
In baza Codului penal militar, fapta funcţionarului public de a influenţa tribunalele militare, abuzând de autoritatea sa, constituie infracţiune sancţionată cu închisoare până la 5 ani.
Potrivit Legii nr. 1602 din 4 iulie 1972 asupra înaltei Curţi Administrative Militare, o cameră a acestei instanţe este competentă pentru judecarea cererilor de anulare şi despăgubiri formulate în contestaţii referitoare la statutul personal al ofiţerilor, în special cele privind promovarea şi avansarea lor profesională.
în jurisprudenţâ curţilor de siguranţă a statului, există hotărâri judecătoreşti de condamnare care conţin opinii separate ale judecătorilor militari faţă de stabilirea şi calificarea faptelor, de modalitatea de stabilire a pedepsei sau faţă de necesitatea condamnării.
Ulterior desfăşurării procesului, legislaţia internă în materie este modificată. La 18 iunie 1999, Marea Adunare Naţională modifică art. 143 din Constituţie şi exclude magistraţii militari (de scaun şi de parchet) din compunerea curţilor de siguranţă a statului. Potrivit amendamentului constituţional, la 22 iunie 1999 este modificată şi Legea nr. 2845.
II. PROCEDURA ÎN FATA ORGANELOR DE LA STRASBOURG
Reclamantul Mehmet Altunţ Altay sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 aprilie 1993, cu o plângere individuală împotriva Turciei, invocând violarea art. 3 (“Interzicerea torturii”), art. 5 (“Dreptul la libertate şi la siguranţă”) par. 3 şi art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) par. 1 şi 3 c) din Convenţia europeană a drepturilor omului. Cererea este înregistrată sub nr. 22279/ 93.
La 1 noiembrie 1998, în baza dispoziţiilor tranzitorii din Protocolul nr. 11 la Convenţie, cauza este transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea este atribuită Secţiei I, în cadrul căreia se constituie camera care va judeca această cerere.
Prin Decizia din 15 iunie 1999, cererea este declarată admisibilă de cameră.
III. MOTIVAREA ÎN DREPT SI DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (extras)
1. Chestiunea violării art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului
Art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră dreptul la un proces echitabil, dispunând, inter alia, că orice persoană are dreptul să îi fie ascultată cauza în mod echitabil, de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială, stabilită prin lege, care să statueze asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală care i se aduce.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine mai întâi că, ulterior examinării cauzei reclamantului la nivel intern, dispoziţiile normative referitoare la compunerea curţilor de siguranţă a statului au fost modificate. Cu toate acestea, ea precizează că singura sa misiune este de a aprecia circumstanţele specifice ale cauzei. Sub acest aspect, instanţa europeană are în vedere faptul că reclamantul a compărut în faţa unor judecători între care figura un ofiţer de carieră, aparţinând magistraturii militare.
Jurisdicţia europeană aminteşte că în jurispru-denţa sa, şi anume Hotărârilor /nea/1, QiraklaP şi Gergefi ea a reţinut că statutul judecătorilor militari funcţionând în cadrul curţilor de siguranţă a statului furnizează anumite garanţii de independenţă şi de imparţialitate. Cu toate acestea, ea a subliniat, de asemenea, că anumite caracteristici ale statutului acestor judecători pun în discuţie statutul lor de independenţă şi de imparţialitate, cum ar fi faptul că este vorba de militari continuând să aparţină armatei, care, la rândul ei, depinde de puterea executivă, precum şi faptul că ei rămân supuşi disciplinei militare, iar desemnarea şi numirea lor necesită în mare măsură intervenţia administraţiei şi a armatei.
Instanţa de la Strasbourg precizează că ea nu are drept misiune examinarea in abstracto a necesităţii instituirii curţilor de siguranţă a statului în lumina motivelor avansate de guvernul pârât, ci
să stabilească dacă funcţionarea Curţii de Siguranţă a Statului din Istanbul a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil şi, în special, dacă acesta din urmă avea, în mod obiectiv, un motiv legitim să bănuiască lipsa de independenţă şi imparţialitate a instanţei care îl judeca.
Sub acest aspect, Curtea nu regăseşte nici un motiv să se îndepărteze de la concluzia la care a ajuns în cauzele Incalşi Qiraklar, unde acuzaţii erau, ca şi în prezenta cauză, civili. Este de înţeles faptul că, fiind tradus în faţa unei curţi de siguranţă a statului sub acuzaţia săvârşirii de infracţiuni contra ordinii constituţionale şi unităţii naţionale, acuzatul să fi avut dubii iegitime pentru faptul că a compărut în faţa unor judecători între care figura un ofiţer de carieră, aparţinând magistraturii militare. Din acest fapt, el putea în mod legitim să se teamă că instanţa s-ar putea lăsa condusă de considerente străine naturii cauzei sale. în alţi termeni, temerile reclamantului cu privire la lipsa de independenţă şi de imparţialitate a acestei jurisdicţii pot fi considerate justificate în mod obiectiv.
Pentru aceste motive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine, în unanimitate, că art. 6 par. 1 din Convenţie a fost violat.
2. Chestiunea aplicării art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
Sub aspectul satisfacţiei echitabile, pentru toate încălcările drepturilor consacrate de Convenţie, constatate de jurisdicţia europeană, aceasta, statuând în echitate, îi acordă o indemnizaţie pentru prejudiciul moral suferit, precum şi cheltuieli judiciare.
3. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului
Pentru motivele reţinute, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în unanimitate:
- respinge excepţia preliminară a Guvernului pârât;
- statuează că art. 3 din Convenţie a fost violat;
- statuează că art. 5 par. 3 din Convenţie a fost violat;
- statuează că art. 6 par. 1 din Convenţie a fost violat, sub aspectul capătului de cerere privind independenţa şi imparţialitatea Curţii de Siguranţă a Statului din Istanbul;
- statuează că nu se impune examinarea celorlalte capete de cerere vizând art. 6 par. 1 şi 3
c) din Convenţie;
- statuează că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data când hotărârea devine definitivă, următoarele sume
convertibile în lire turceşti, la cursul aplicabil la data plăţii: pentru prejudiciul moral, 100.000 de franci francezi şi cheltuieli de judecată, 10.000 de franci francezi plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de T.V.A., aceste sume fiind majorate cu o dobândă simplă de 4,26% pe an cu începere de la expirarea termenului de plată şi până la data plăţii;
- respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
COMENTARIU
1. Convenţia europeană a drepturilor omului consacră şi garantează, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil.
Potrivit par. 1, acest drept include, inter alia, dreptul ca procesul penal să se desfăşoare în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale.
Prin prezenta hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat compatibilitatea cu art. 6 par. 1 a modului de constituire a instanţei judecătoreşti interne, care l-a judecat pe reclamant - un civil instanţă în compunerea căreia a intrat şi un magistrat militar, ofiţer activ. Motivarea nu este amplă, ci instanţa europeană se mulţumeşte să trimită, în mare parte, la jurisprudenţa sa anterioară constantă în materie.
2. Prima cauză turcă având acest obiect, soluţionată de instanţa de la Strasbourg, este Cauza Incal. Prin această hotărâre, se statuează, cu 12 voturi contra 8, că art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a fost violat, în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând independenţa şi imparţialitatea curţii de siguranţă a statului.
Pentru a decide astfel, jurisdicţia europeană reaminteşte că, pentru ca o instanţă să poată fi considerată drept “independentă” în sensul art. 6 par. 1, este necesar în special să se ţină seama de modul de desemnare şi de durata mandatului membrilor săi, de existenţa unei protecţii contra presiunilor exterioare şi de faptul existenţei sau nu a unei aparenţe de independenţă1. Cât priveşte condiţia de “imparţialitate”, în sensul acestui text, ea se apreciază într-o dublă perspectivă: prima consistă în încercarea de a determina convingerea personală a fiecărui judecător, cealaltă reclamă asigurarea că judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice dubiu legitim sub acest aspect2*.
în cauză, nu se contestă că, sub aspectul imparţialităţii, numai cel de-al doilea aspect este pertinent. Cu toate acestea, instanţa de contencios european analizează cele două chestiuni - independenţa şi imparţialitatea - împreună.
Conform dreptului intern, curţile de siguranţă ale statului sunt formate din 3 judecători, dintre care unul este ofiţer activ, aparţinând magistraturii militare. întrucât independenţa şi imparţialitatea celor doi judecători civili nu sunt în discuţie, este necesar să se examineze numai situaţia judecătorului militar.
Curtea Europeană reţine că statutul judecătorilor militari din curţile de siguranţă ale statului oferă anumite garanţii de independenţă şi imparţialitate. Astfel, judecătorii militari urmează aceeaşi formaţie profesională ca şi omologii lor civili, care le conferă un statut
de magistrat militar de carieră. Pe durata funcţionării lor la o curte de siguranţă a statului, judecătorii militari se bucură de garanţii constituţionale identice acelora de care beneficiază judecătorii civili. în plus, ei sunt, cu unele excepţii şi în absenţa renunţării din partea lor, inamovibili şi la adăpost de o revocare anticipată. Ca membri titulari ai unei curţi de siguranţă a statului, ei funcţionează cu titlu individual. Constituţia prevede independenţa lor şi interzice oricărei puteri publice să le dea instrucţiuni referitoare la activităţile lor jurisdicţionale sau să îi influenţeze când îşi îndeplinesc misiunile1*.
în schimb, alte caracteristici ale acestor judecători îi fac susceptibili de neîncredere. Printre acestea, figurează, în primul rând, faptul că ei sunt militari care continuă să aparţină armatei, care, la rândul ei, depinde de puterea executivă. Apoi, judecătorii militari rămân supuşi disciplinei militare şi fac obiect al notărilor, sub acest aspect, din partea armatei. Cât priveşte desemnarea şi numirea lor, ele reclamă în mare parte intervenţia administraţiei şi a armatei. în sfârşit, mandatul lor ca judecător la curtea de siguranţă a statului nu este decât de 4 ani şi poate fi înnoit.
Curtea Europeană notează că, prin Constituţie, au fost instituite curţile de siguranţă a statului, pentru judecarea infracţiunilor vizând integritatea teritorială şi unitatea naţională ale statului, regimul democratic şi securitatea statului. Aceste curţi se caracterizează prin faptul că, deşi sunt jurisdicţii nemilitare, în compunerea lor intră întotdeauna un membru al magistraturii militare.
Curtea ia act de argumentul Guvernului pârât, în sensul că prezenţa magistraţilor militari are drept cauză competenţa şi experienţa lor în lupta contra criminalităţii organizate. Ea afirmă însă că, deşi este conştientă de problemele pe care le pune terorismul2*, nu este rolul său de a face aprecieri asupra acestor aserţiuni. Ea nu are drept misiune aprecierea in abstracto a necesităţii instaurării unor asemenea jurisdicţii într-un stat, nici pe aceea a practicii aferente, ci de a stabili dacă funcţionarea unei asemenea jurisdicţii aduce sau nu atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil3*.
în această materie, şi aparenţele pot avea importanţa lor. Acestea ţin de încrederea pe care instanţele judecătoreşti ale unei societăţi democratice trebuie să o inspire justiţiabililor, începând, în materie penală, cu acuzaţii4*. Pentru a se pronunţa asupra existenţei unui motiv legitim de a se îndoi de independenţa sau de imparţialitatea unei jurisdicţii, punctul de vedere al acuzatului trebuie luat în considerare, fără însă ca ei să joace un rol decisiv. Elementul determinant constă în a şti dacă temerile celui în cauză pot fi considerate ca justificate în mod obiectiv5*.
Faptele pentru care a fot judecat acuzatul au fost considerate ca fiind de natură să pună în pericol principiile fundamentale ale statului sau să îi afecteze securitatea, ceea ce a atras competenţa curţilor de siguranţă a statului. Curtea Europeană reţine însă că ea nu a putut identifica, cu privire la faptele de care a fost acuzat reclamantul, elemente care să poată fi considerate ca incitatoare la violenţă sau la ură între cetăţeni şi că însăşi
curtea de siguranţă a statului, care l-a judecat pe reclamant, nu a făcut aplicarea Legii antiterorism. în plus, Curtea Europeană acordă importanţă împrejurării că un civil a trebuit să compară în faţa unei jurisdicţii compuse, chiar dacă numai în parte, din militari.
De aici, rezultă că reclamantul putea, în mod legitim, să se teamă că, prin prezenţa unui judecător militar în compunerea curţii de siguranţă a statului, aceasta putea să se lase călăuzită de considerente străine naturii cauzei sale. Aceste temeri nu au putut fi corectate în faţa Curţii de Casaţie, întrucât aceasta nu beneficiază de plenitudine de jurisdicţie1.
în concluzie, reclamantul putea în mod legitim să aibă dubii cu privire la independenţa şi imparţialitatea Curţii de Siguranţă a Statului, astfel încât art. 6 par. 1 din Convenţie a fost violat.
Printr-o opinie parţial disidentă, 8 judecători ai Curţii Europene consideră că nu a existat vreo violare a art. 6 par. 1 din Convenţie. Astfel, se reţine că, în mai multe cauze, Curtea a recunoscut că un tribunal special, în a cărui compunere intră “experţi”, poate fi calificat drept “tribunal” în sensul art. 6 par. 1, legislaţia internă a statelor membre ale Consiliului Europei oferind multe exemple de jurisdicţii care cuprind, alături de judecători profesionişti, persoane specializate într-un anumit domeniu, ale căror cunoştinţe sunt de dorit, chiar necesare pentru judecarea anumitor cauze, în măsura în care toţi membrii jurisdicţiei prezintă garanţiile necesare de independenţă şi de imparţialitate. Concluziile soluţiei majoritare, în sensul că anumite caracteristici ale judecătorilor militari compunând curţile de siguranţă a statului (faptul că sunt supuşi disciplinei militare, faptul că, sub acest aspect, sunt supuşi unei notări, faptul că administraţia şi armata intervin în desemnarea şi numirea lor şi faptul că mandatul ca judecător la curtea de siguranţă a statului nu este decât de 4 ani) pun în discuţie statutul lor, nu sunt apreciate drept convingătoare. Există posibilitatea ca şi judecătorii ordinari să facă obiecul unor notări, să fie supuşi unui regim disciplinar, ca administraţia să intervină în desemnarea şi numirea lor, iar Curtea Europeană a recunoscut ca suficiente mandate de 3 ani. în plus, la sfârşitul mandatului lor de judecători la curţile de siguranţă a statului, în absenţa înnoirii acestui mandat, judecătorii în cauză rămân judecători militari pe întreaga durată a carierei lor. Cu privire la argumentul că, prin compunerea instanţei, s-au putut naşte dubii referitoare la independenţa şi imparţialitatea ei, din punct de vedere al “aparenţelor”, opinia disidentă apreciază că, ţinând cont de garanţiile constituţionale de care se bucură judecătorii militari, aceste temeri nu sunt fondate şi nu pot fi considerate ca obiective. A afirma contrariul conduce la a nu mai accepta că jurisdicţiile specializate înseşi ar mai putea fi considerate ca “tribunale” în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie, ceea ce ar fi contrar unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii.
Este necesar de menţionat şi faptul că această primă hotărâre a Curţii Europene în materie este pronunţată de o mare cameră, în urma desesizării în favoarea ei a camerei constituite iniţial pentru judecarea cauzei.
3. Jurisprudenţâ Incal, formulată de o mare cameră a Curţii, a fost urmată constant de instanţa europeană în celelalte cauze turceşti referitoare la independenţa şi imparţialitatea curţilor de siguranţă a statului, în urma prezenţei în compunerea lor a unui judecător militar. Astfel, pentru aceleaşi motive, statul turc a fost condamnat pentru violarea art. 6
par. 1 din Convenţia europeană prin Hotărârile Qirakiar1>, Gergefi Surek (nr. şi Mehdi Zamfî. Toate hotărârile ulterioare Cauzei /nea/trimit la această primă soluţie jurisprudenţială. Sub aspectul chestiunii care ne interesează, Hotărârea Qiraklar este pronunţată de o cameră, cu majoritate de 7 la 2, având două opinii disidente; Hotărârea Gergereste pronunţată de Marea Cameră, cu majoritate de 16 la 1, având o opinie disidentă; Hotărârea Surek (nr. 1) este pronunţată de Marea Cameră, cu majoritate de 16 la 1, având o opinie disidentă; Hotărârea Mehdi Zana este pronunţată de o cameră, în unanimitate.
în aceeaşi linie constantă a jurisprudenţei se înscrie şi Hotărârea Altay, aici comentată, pronunţată în unanimitate de o cameră a Curţii Europene.
4. Chestiunea de drept soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin aceste hotărâri, este aceea a compatibilităţii cu exigenţele de independenţă şi imparţialitate, cerute de art. 6 par. 1 din Convenţie pentru o instanţă judecătorească, a prezenţei unui judecător militar în compunerea jurisdicţiei penale.
Ca o constantă a jurisprudenţei europene, instanţa de la Strasbourg afirmă că ea nu face o analiză abstractă a compatibilităţii legislaţiei naţionale în materie cu Convenţia europeană a drepturilor omului, ci o verificare concretă a modului în care, în cauza dată, au fost sau nu respectate drepturile consacrate de aceasta.
Curtea Europeană interpretează dispoziţiile textului referitoare la independenţa şi imparţialitatea instanţei judecătoreşti, drept garanţii ale dreptului la un proces echitabil. Primul aspect, independenţa instanţei, reclamă luarea în considerare a mai multor elemente, între care modalitatea de desemnare şi durata mandatului membrilor acesteia, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor exterioare, precum şi existenţa sau nu a unei aparenţe de independenţă. Cel de-al doilea, imparţialitatea instanţei, trebuie să existe atât din punct de vedere subiectiv, adică judecătorul să nu aibă prejudecăţi personale, cât şi din punct de vedere obiectiv, ceea ce înseamnă că trebuie să existe garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în acest sens.
în cauză, problemele se pun numai sub aspectul independenţei şi al imparţialităţii obiective, iar nu şi al imparţialităţii subiective. Ele apar numai cu referire la judecătorul militar din compunerea instanţei judecătoreşti penale, iar nu şi cu privire la judecătorii civili.
Chestiunile independenţei şi imparţialităţii obiective sunt considerate ca fiind strâns legate şi sunt analizate împreună.
Curtea Europeană reţine că statutul constituţional şi legal al judecătorilor militari oferă unele garanţii de independenţă şi imparţialitate. Astfel, în activitatea de judecată, aceştia sunt independenţi şi subordonaţi numai legii, nici o autoritate publică neavând dreptul să le dea ordine sau instrucţiuni. Ei au aceeaşi formaţie profesională ca şi judecătorii civili şi sunt inamovibili.
în acelaşi timp însă, statutul judecătorilor militari prezintă şi elemente care pot da naştere unor îndoieli cu privire la independenţa şi imparţialitatea lor. Astfel, ei sunt militari activi şi aparţin armatei, care depinde de puterea executivă. în al doilea rând, ei rămân supuşi disciplinei militare şi notării din partea armatei, putând fi sancţionaţi de conducerea Ministerului Apărării. în al treilea rând, numirea lor în funcţie presupune în mare măsură
intervenţia atât a executivului, cât şi a armatei, inclusiv prin ministrul apărării. Ca un aspect specific participării judecătorilor militari la compunerea curţilor de siguranţă a statului, este reţinută durata limitată în timp, la 4 ani, a mandatului lor, şi posibilitatea înnoirii mandatului.
în cauză, Curtea Europeană mai reţine, ca element specific, şi faptul că acuzatul judecat de o instanţă judecătorească în compunerea căreia intră un judecător militar este un civil. în egală măsură, instanţa europeană are în vedere faptul că, în compunerea instanţei, un singur judecător din trei este magistrat militar, ceilalţi doi fiind judecători civili, precum şi faptul că această instanţă judecătorească penală naţională nu este o instanţă militară, chiar dacă include şi un judecător militar.
Analizând cerinţele independenţei şi imparţialităţii instanţelor, garanţii ale dreptului la un proces echitabil, jurisprudenţâ constantă a Curţii Europene pune un mare accent pe aparenţe. Ele sunt importante, având în vedere încrederea pe care instanţele judecătoreşti, într-o societate democratică, trebuie să o inspire justiţiabililor, inclusiv - sau în special -acuzaţilor în materie penală. Pentru a fi luate însă în considerare, aparenţele trebuie să fie de natură a crea temeri privitoare la lipsa de independenţă sau imparţialitate, care să fie justificate în mod obiectiv. Şi percepţia acuzatului sub acest aspect trebuie luată în considerare, fără însă ca ea să joace un rol decisiv.
Pentru toate aceste motive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că acuzatul a avut motive obiective să se îndoiască de independenţa şi imparţialitatea instanţei judecătoreşti care l-a judecat, datorită prezenţei în compunerea ei a unui judecător militar.
Prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, sub aspectul garanţiei de a fi judecat de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială, a fost violat.
| ← Malhous contra Cehia - ADMISIBILITATEA PLÂNGERII ÎN FAŢA... | Buscarini şi alţii contra San Marino - FORMULA RELIGIOASĂ A... → |
|---|
