CEDO, Secţia a III-a, Bacanu şi SC «R» SA c. România, 3 martie 2009, 4411/04
Reclamantul este redactorul şef al cotidianului România Libera, iar cea doua reclamantă este societatea care editează acest cotidian. Printr-un contract încheiat în 1999 între Sorin Ovidiu Vântu (SOV) şi Nicolae Văcăroiu (NV), vicepreşedinte al Senatului la acel moment, acesta din urma s-a angajat să facă toate demersurile necesare pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare a unei noi bănci, Banca de Investiţii şi Dezvoltare, a cărui acţionar majoritar era SOV. Contractul prevedea o remunerare « cu titlu gratuit » a lui NV în valoare de 10.800.000.000 ROL, care era şi acţionar minoritar al băncii. În urma autorizării băncii, NV a fost numit preşedintele consiliului de administraţie având o remuneraţie de aproximativ 10.000.000 dolari americani, funcţie pe care a deţinut-o pentru câteva luni, inclusiv în urma numirii sale în calitate de preşedinte al Senatului ca urmare a alegerilor legislative din noiembrie 2000. În martie 2002, Banca Naţionala a României a retras autorizarea de funcţionare a Băncii de Investiţii şi Dezvoltare, fiind deschisă procedura de faliment, iar SOV fiind cercetat penal pentru fals şi uz de fals săvârşite în procesul de constituire al băncii.
În noiembrie 2001, primul reclamant a publicat un articol intitulat « Văcăroiu a primit de la Vântu 10,8 miliarde cu titlu gratuit ». În articol se făcea referire la actul cu titlu gratuit primit de NV de la SOV, reprezentând aproape 700.000 EUR, act prin care, afirma autorul, acesta din urma şi-ar fi cumpărat liniştea, concluzionând cu afirmaţia « corupţie evidenta ». Se afirma de asemenea că donaţia putea fi considerată ca fiind irevocabilă deoarece banii proveneau de la FNI. Deşi în principiu donatorul transmite un bun care ii aparţine, în speţă aceştia nu ii aparţineau lui SOV, ci persoanelor înşelate ce depuseseră bani la FNI. Articolul era însoţit de o copie a contractului încheiat între SOV şi NV. În ziua următoare a fost publicat un nou articol, în acelaşi cotidian, sub semnătura unui alt jurnalist, intitulat « Văcăroiu afirma că a lucrat pe gratis pentru SOV ». Articolul reda o conferinţa de presa susţinuta de NV prin care acesta recunoştea că a lucrat pentru SOV, dar afirma că nu încasase suma de bani prevăzuta în contract şi că renunţase să mai lucreze pentru acesta la sfârşitul anului 2000, deoarece existau suspiciuni cu privire la implicarea SOV în prăbuşirea FNI.
În decembrie 2001, primul reclamant a publicat un nou articol intitulat «Trafic de influenţă la nivel înalt» prin care explica cum NV ajutase banca fiind în mod direct interesat, acuzând Guvernul că nu a avut o reacţie oficială şi spunând că într-o ţara civilizată el ar fi fost deja un om politic aparţinând trecutului, dar că « cooperativa PSD » era prea încăpăţânată pentru a recunoaşte evidenţa. În urma unei plângeri penale pentru calomnie introdusa de NV, reclamantul a fost condamnat la o amenda penală de 5.000.000 ROL şi la plata unor despăgubiri morale în solidar cu a doua reclamanta în valoare de 50.000.000 ROL. Instanţele naţionale au considerat că reclamantul fusese de rea-credinţa aducând atingere onoarei şi demnităţii lui NV, considerând că acesta a intenţionat să îl denigreze prin folosirea expresiilor «a primit bacşiş » şi «trafic de influenta la nivel înalt».
În octombrie 2002, primul reclamant publica un nou articol, intitulat «Enigma contului bancar al clientului 421. Văcăroiu a încasat mai multe mii de dolari de la BID după ce a demisionat din funcţia de preşedinte». Articolul afirma că aceste sume de bani constituiau o «taxa de protecţie», «acte de corupţie» şi «trafic de influenta». Printr-o hotărâre definitivă din septembrie 2003, reclamantul a fost condamnat la o amenda penală de 20.000.000 ROL pentru calomnie şi la despăgubiri civile în valoare de 70.000.000 ROL în solidar cu cea de-a doua reclamanta pentru repararea prejudiciului moral al lui NV.
Printr-o plângere adresată CEDO, reclamanţii s-au plâns de faptul că, în cel de-al doilea proces, instanţele naţionale nu au admis solicitarea lor de audiere a victimei (NV) şi au respins, fără nicio motivare, solicitarea lor de audiere a unor martori, de a dispune efectuarea unei expertize, precum şi de a solicita informaţii diverselor instituţii publice cu privire la NV. Pe fondul cauzei, Curtea a notat că în cauză existase o confruntare directa în faţa instanţei în şedinţă publica a lui N.V. cu reclamanţii, chiar dacă unele întrebări fuseseră îndepărtate de judecător, altele fusese permise. Din încheierea e şedinţă nu rezulta că respingerea întrebărilor ar fi fost arbitrară sau că ar fi limitat interogatoriul într-o aşa măsura încât drepturile apărării ar fi fost atinse. Sub aspectul acestui capăt de cerere luat separat nu existase o încălcare a Convenţiei.
Totuşi, o examinare a ansamblului actelor îndeplinite în cursul procesului considerat în ansamblul sau indica un dezechilibru ce prejudiciase drepturile apărării. Curtea a subliniat că în niciun stadiu al procesului reclamanţii nu putuseră interoga vreun martor în ciuda complexităţii cauzei care privea circumstanţele controversate privind crearea şi funcţionarea unei bănci conduse de un important om politic. Curtea a notat de asemenea că toate celelalte măsuri de instrucţie a cauzei solicitate de reclamanţi fuseseră respinse de instanţe. Din acest punct de vedere Curtea s-a declarat uluită nu numai de numărul de cereri de probaţiune ale reclamanţilor respinse de instanţă, ci mai ales de argumentele lapidare şi stereotipe indicate de instanţe pentru a motiva respingerea cererilor, deşi, de fiecare data, reclamanţii indicaseră detaliat motivele cererilor lor şi utilitatea probelor solicitate. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea a considerat că fusese compromis întreg sistemul de apărare adoptat de reclamanţi, ce se baza în principal pe audierea de martori cu respectarea principiului contradictorialităţii în şedinţe publice.
În aceste condiţii, Curtea a considerat că nu era necesar să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor şi a celorlalte măsuri solicitate de către reclamanţi, în măsura în care ea a considerat că, în orice caz, acestea ar fi putut să contribuie, în circumstanţele cauzei, la echilibrul şi egalitatea ce trebuiau să existe în tot cursul procesului între acuzare şi apărare. Economia generala a procesului impunea să se acorde reclamanţilor facultatea de a interoga unul sau mai mulţi martori la alegerea lor. În concluzie, având în vedere importanta drepturilor apărării în procesul penal, Curtea a considerat că, în circumstanţele particulare ale cauzei, aceste drepturi au suferit limitări importante care conduc la concluzia că reclamanţii nu s-au bucurat de un proces echitabil.
De asemenea, reclamanţii s-au plâns că prin condamnarea lor penală şi civilă pentru calomnie se încalcă art. 10 al Convenţiei. Curtea a constatat că cele două articole incriminate purtau asupra unor teme de interes general şi actuale pentru societatea româneasca şi anume pretinsa corupţie a oamenilor politici cu funcţii înalte în stat. Întinderea criticilor admise în ceea ce ii priveşte pe oamenii politici este mai mare, Curtea considerând că prin divulgarea faptelor de natura să intereseze publicul, reclamanţii şi-au exercitat rolul de « câini de paza » ce revine presei într-o societate democratică. Acest drept trebuie să fie exercitat cu buna-credinţa, în speţă reclamanţii publicând informaţii care nu ţineau de viaţa privată a lui NV şi făcând toate demersurile să-şi susţină alegaţiile, dovedind, de asemenea, interes în desfăşurarea procedurilor interne. Într-adevăr, deşi afirmaţiile lor erau grave, Curtea s constatat că ele aveau o baza factuală suficientă constituită din contractul încheiat între SOV şi NV, precum şi a extraselor de cont care arătau încasări ulterioare încetării funcţiilor lui NV în bancă. În acest context, cuvintele folosite cu privire la NV ţin de libertatea de exprimare care cuprinde şi posibilitatea recurgerii la o anumita doza de exagerare sau de provocare. În consecinţă, condamnarea reclamanţilor fusese disproporţionată, instanţele naţionale neoferind motive suficiente şi pertinente care să justifice condamnarea lor, art. 10 fiind astfel încălcat.
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Bacanu şi SC «R» SA contra României - Libertatea presei. Posibilitatea de exagerare.
