Beleyer contra Italiei - Obiect de artă Conditii exercitare drept de preemţiune al statului
| Comentarii |
|
CEDO, Marea Cameră, hotărârea Beleyer contra Italia, 5 ianuarie 2000, 33202/96
Controlul pieţei operelor de artă de către un stat constituie un scop legitim în cadrul protecţiei patrimoniului cultural şi artistic al ţării.
Reclamantul este negustor de tablouri. În 1977 el a cumpărat un tablou de Van Gogh cu 600 de milioane de lire italiene prin intermediul unei alte persoane, fără ca vânzătorul să cunoască identitatea adevăratului cumpărător. În consecinţă, în declaraţia de vânzare notificată de către vânzător autorităţilor italiene, reclamantul nu apărea în calitate de cumpărător. În 1983, ministerul italian al culturii a luat cunoştinţă de faptul că tabloul este deţinut, de fapt, de către reclamant. În mai 1988, reclamantul a vândut tabloul unei societăţi americane pentru 8,5 milioane de dolari. La 24 noiembrie 1988, exercitându-şi dreptul de preemţiune şi informându-l pe reclamant că a omis în 1977 să informeze că el este cumpărătorul bunului, statul italian a cumpărat tabloul, plătindu-i reclamantului preţul pe care l-a achitat în 1977. Recursurile reclamantului au fost respinse.
Art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a considerat că acest text este aplicabil în speţă. O serie de elemente de drept şi de fapt probează faptul că reclamantul era titular al unui interes patrimonial recunoscut în dreptul italian, chiar dacă acest drept era revocabil în anumite condiţii, ce ţineau de exercitarea dreptului de preemţiune. Astfel, instanţa supremă italiană a afirmat că exercitarea dreptului de preemţiune de către minister intră în categoria actelor de expropriere. În plus, între 1977 şi 1988 reclamantul s-a aflat în posesia tabloului, fapt care s-a prelungit vreme de mulţi ani, iar toată lumea, inclusiv autorităţile par să-l fi considerat până în noiembrie 1988, drept proprietar al bunului. De aceea, Curtea a considerat că acesta a avut un bun în sensul Convenţiei, iar art. 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil.
Exercitarea dreptului de preemţiune, în aceste condiţii, constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului. Această ingerinţă îşi găseşte o bază legală în legea italiană care stabileşte un drept de preemţiune în cazul statului. Este adevărat că legea este destul de neclară atunci când nu stabileşte un termen pentru exercitarea acestui drept în acele situaţii în care bunul este transmis printr-un contract simulat prin interpunere de persoane, însă acest aspect va fi luat în calcul în raport de proporţionalitatea ingerinţei.
În raport de scopul ingerinţei, Curtea a considerat că controlul pieţei operelor de artă de către un stat constituie un scop legitim în cadrul protecţiei patrimoniului cultural şi artistic al ţării. Chiar dacă este vorba despre opera unui artist străin, Convenţia UNESCO favorizează doar returnarea unei opere de artă în ţara sa de origine, ceea ce nu este cazul în speţă. De aceea, Curtea a considerat că exercitarea dreptului de preemţiune a vizat un scop legitim.
În raport de proporţionalitatea măsurii, Curtea a constatat că reclamantul a aşteptat şase ani – din 1977 până în 1983 – ca să declara că el a fost cumpărătorul tabloului, în ciuda unor prevederi legale italiene care îl obligau să formuleze declaraţia imediat după achiziţionare. Totuşi, Curtea a constatat că, deşi cu întârziere, reclamantul şi-a regularizat situaţia în 1983, atunci când avea intenţia să vândă bunul unei galerii italiene. Pe de altă parte, Curtea a observat că statul italian a aştepta 5 ani de la momentul în care a cunoscut situaţia reală pentru a-şi manifesta dreptul de preemţiune. În tot acest interval de timp, autorităţile l-au tratat pe reclamant ca şi proprietar legitim al bunului. Pe scurt, Curtea a considerat că statul italian nu a oferit nicio explicaţie convingătoare pentru care a aşteptat ca reclamantul să vândă bunul pentru a-i anula acestuia dreptul plătindu-i o sumă de bani mult mai redusă decât valoarea de piaţă a tabloului. Curtea a admis mai sus utilitatea publică a măsurii statului, însă aminteşte că atunci când o măsură este justificată de o cauză de utilitate publică, statul trebuie să acţioneze într-un interval de timp util, cu corectitudine şi cu mai multă coerenţă. În plus, statul italian s-a îmbogăţit fără justă cauză în 1988, cumpărând un tablou cu un preţ inferior celui de piaţă, fapt care nu este conform cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 care a fost violat.
| ← Döring contra Germaniei - Avocat Dreptul de proprietate asupra... | Almeida Garrett Mascarenhas Falcão şi alţii contra... → |
|---|
