Immobiliare Saffi contra Italiei - Procedura evacuare Durata rezonabila
| Comentarii |
|
CEDO, Marea Cameră, hotărârea Immobiliare Saffi versus Italia, 28 iulie 1999, 22774/93
Suspendarea procedurii de executare silită constituie o reglementare a folosinţei lucrurilor.
Societatea reclamantă este proprietar al unui apartament pe care l-a închiriat. La data expirării contrarului de închiriere în 31 decembrie 1983, locatarul a refuzat însă să părăsească imobilul pe care îl ocupa, în ciuda unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus evacuarea sa. În ciuda mai multor tentative de executare a deciziei de evacuare, executorii judecătoreşti nu au reuşit să asigure executarea hotărârii, din cauza faptului că legea nu permitea recursul la forţa publică. Societatea reclamantă a reintrat în posesia apartamentului în aprilie 1996, la decesul locatarului.
Art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a considerat că suspendarea procedurii de executare silită constituie o reglementare a folosinţei lucrurilor, prevăzută de al doilea paragraf la art. 1 din Protocolul nr. 1. Scopul acestei legi viza un scop legitim conform interesului general, ţinând cont de faptul că executarea simultană a numeroase decizii de evacuare putea să atragă importante tensiuni sociale şi să pună în pericol ordinea publică.
Totuşi, Curtea aminteşte că o ingerinţă în dreptul de proprietate al unei persoane trebuie să păstreze un just echilibru între interesul general şi drepturile fundamentale ale unei persoane. În domeniul locaţiunii imobiliare, care ocupă un loc central în politicile sociale şi economice ale societăţilor moderne, Curtea trebuie să respecte aprecierea lucrurilor oferită de legislatorul naţional, exceptând atunci când aceasta este lipsită de o bază rezonabilă. curtea a constatat că, pentru a face faţă penuriei cronice de locuinţe, guvernul italian a adoptat măsuri de urgenţă, vizând controlul creşterii chiriilor şi prelungirea validităţii contratelor în curs. În anii 1982 şi 1983 când ultima prorogare legală a duratei locaţiunii a expirat, statul a considerat necesar să recurgă la dispoziţii de urgenţă vizând suspendarea executării deciziilor judecătoreşti de evacuare, exceptând cazurile urgente, astfel cum erau stabilite de către prefect. În cazuri lipsite de prioritate, precum în speţă, executarea trebuia realizată într-un termen maxim de patru ani începând cu 1 ianuarie 1990.
Curtea a considerat că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a executării evacuărilor dispuse în justiţie, urmate de recuperarea bunului, nu este criticabilă, ţinând cont de marja de apreciere a statului în astfel de situaţii. Totuşi, Curtea a considerat că sistemul italian suferea de o anumită rigiditate, întrucât aplicarea sa practică a condus la o situaţie în care deciziile lipsite de prioritate nu erau niciodată executate. În acest interval de timp proprietarul unui bun nu putea să facă absolut nimic pentru a-şi recupera bunul, nici de a primi vreo compensaţie pentru pierderile financiare suferite cu această ocazie. În speţă, nimic nu demonstrează că locatarul care a ocupat apartamentul reclamantei merita o protecţie specială din partea legii, astfel încât să poate considera că statul a omis să păstreze un just echilibru între interesele în joc, impunând reclamantei o sarcină specială şi exorbitantă. De acea, art. 1 din Protocolul nr. 1 fost violat.
Art. 6. Obiectul analizei. Deşi prin plângerea sa societatea reclamantă a invocat violarea dreptului său la o durată rezonabilă a procedurii, Curtea a considerat că situaţia trebuie examinată sub aspectul mai larg al dreptului de acces la justiţie.
Accesul la justiţie. Curtea a considerat că, atâta vreme cât, în cazul neexecutării unei hotărâri judecătoreşti civile, accesul la un magistrat devine inutil, art. 6 este aplicabil şi pentru inconvenientele apărute cu ocazia executării unei hotărâri judecătoreşti. În raport de refuzul de executare a unor hotărâri judecătoreşti sau de suspendarea procedurilor de executare, Curtea admite că astfel de procedee sunt licite pentru protejarea ordinii sociale, însă doar în măsura în suspendarea vizează o perioadă de timp strict necesară pentru depăşirea unor circumstanţe excepţionale. În speţă, Curtea a constatat că nu a existat un refuz punctual de executare a deciziei favorabilă reclamantei, ci o suspendare generală a tuturor deciziilor de evacuare pronunţate de instanţe. În plus, oportunitatea suspendării ori a executării prioritare era sustrasă de la controlul judecătoresc. Curtea a considerat că, în speţă, de la momentul la care prefectul a devenit autoritatea competentă pentru a fixa data evacuării forţate, în absenţa unui control al actelor acestuia, societatea reclamantă a fost privată de dreptul său ca un judecător să îi rezolve contestaţia cu caracter civil pe care o formulase. De aceea, art. 6 a fost violat.
| ← Z. şi alţii contra Marea Britanie - Maltrarea copiilor de... | Rudzinska contra Poloniei - Depozite la casa de consemnaţiuni... → |
|---|
