Simion contra Romaniei - Actiunea in revendicarea unui imobil Categorii sociale scutite de nationalizare
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza SIMION împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 13028/03)
Hotărâre
Strasbourg
14 decembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Simion împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON,
Doamnele I. ZIEMELE,
I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13028/03) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean ai acestui stat, Doamna Ileana Madeleine Simion (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 31 martie 2003, în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de A.D. Burea, avocat în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu.
3. La data de 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului)
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamanta s-a născut în 1940 şi locuieşte în Bucureşti.
6. În 1937, tatăl reclamantei a cumpărat un imobil format dintr-un apartament situat la primul etaj, dintr-un apartament cu uz de birou şi dintr-un garaj situate la mezanin, precum şi din dependinţe. Respectivul bun imobiliar era situat la nr. 5 pe str. Herăstrău, în Bucureşti.
7. În 1950, invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia bunului imobil mai sus menţionat.
1. Acţiune în revendicare
8. Pe 27 octombrie 1994 reclamanta a sesizat judecătoria din Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Bucureşti. Ea invoca faptul că în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile aparţinând anumitor categorii sociale erau scutite de naţionalizare şi că tatăl său făcea parte din una din aceste categorii.
9. Printr-o sentinţă din 10 octombrie 1995 judecătoria a dat câştig de cauză acţiunii reclamantei, a constatat nulitatea deciziei de naţionalizare şi a ordonat restituirea bunului în favoarea sa. Partea pertinentă a respectivei sentinţe prevede următoarele:
“(...) judecătoria constată că reclamanta este proprietara bunului imobiliar situat la nr. 5 pe strada Herăstrău_ în Bucureşti, formată dintr-un apartament situat la primul etaj, dintr-un birou situat la parter, dintr-un garaj situat la subsol precum şi din dependinţe, aşa cum sunt menţionate în titlul de proprietate.”
10. La apelul primăriei, printr-o hotărâre din 13 iunie 1996, tribunalul Bucureşti a confirmat această sentinţă. La 8 noiembrie 1996 curtea de apel Bucureşti a confirmat această hotărâre. Astfel, sentinţa din 10 octombrie 1995 a devenit definitivă. La 9 octombrie 1997, deşi numai formal, primăria Bucureşti a pus reclamanta în posesia bunului.
2. Vânzarea apartamentului situat la mezanin
11. Printr-un contract din 10 aprilie 1997, încheiat în temeiul legii nr. 112/95, statul a vândul apartamentul situat la mezanin imobilului lui C.M.R., care îl ocupa în calitate de chiriaş.
3. Acţiune în anulare a contractului de vânzare a apartamentului situat la mezanin
12. La 9 noiembrie 1997 reclamanta a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune în anulare a contractului de vânzare încheiat în favoarea lui C.M.R. În faţa judecătoriei cumpărătorul a ridicat excepţia lipsei calităţii de a acţiona a reclamantei deoarece, în opinia sa, apartamentul situat la mezanin nu făcea parte din bunurile restituite pe 10 octombrie 1995 de judecătoria Bucureşti.
13. La 9 aprilie 1998 judecătoria Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, pe motiv că nu deţinea niciun titlu de proprietate asupra apartamentului în chestiune.
14. Cele două părţi au înaintat apel împotriva acestei sentinţe. Printr-o hotărâre din 22 iulie 1999, tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză apelurilor, a anulat sentinţa şi a trimis cauza în faţa primilor judecători spre judecare.
15. În paralel reclamanta a sesizat judecătoria cu o acţiune în rectificare a dispozitivului sentinţei pronunţate pe 10 octombrie 1995 de judecătoria Bucureşti. Ea menţiona că apartamentul de la parter era în realitate situat la mezanin şi a cerut judecătoriei să modifice dispozitivul sentinţei în acest sens.
16. Printr-o sentinţă din 19 mai 1999 judecătoria a dat câştig de cauză cererii sale şi a ordonat rectificarea dispozitivului în sensul că apartamentul situat la mezanin şi nu cel situat la parter trebuia să fie restituit reclamantei. În lipsa apelului această sentinţă a devenit definitivă.
17. La 14 martie 2000 judecătoria, sesizată cu acţiunea în anulare a contractului de vânzare după amânarea cauzei de către tribunal, a dat câştig de cauză acţiunii reclamantului şi a anulat contractul de vânzare, ordonând de asemenea evacuarea lui C.M.R. din respectivul apartament. Judecătoria a considerat, între altele, că în momentul în care statul a vândut apartamentul lui C.M.R. reclamanta era deja proprietara bunului, în măsura în care îşi înscrisese dreptul în registrul de transcrieri. C.M.R. a înaintat apel împotriva acestei sentinţe.
18. Printr-o hotărâre din 14 decembrie 2000 tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză apelului lui C.M.R. şi a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată. Tribunalul a considerat că în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărătorul era de bună credinţă. Reclamanta, C.M.R. şi primăria Bucureşti au înaintat recurs împotriva acestei hotărâri.
19. Printr-o hotărâre din 10 aprilie 2001, devenită definitivă, Curtea de apel Bucureşti a respins recursul primăriei din cauza neplăţii taxei de timbru, a dat parţial câştig de cauză recursului reclamantei şi a respins acţiunea de evacuare a lui C.M.R. În privinţa acţiunii în anulare a contractului de vânzare curtea de apel a casat decizia tribunalului şi a constatat nulitatea contractului.
4. Recursul în anulare
20. La o dată neprecizată, procurorul general al României a înaintat un recurs în anulare împotriva hotărârii din 10 aprilie 2001, pe motiv că tribunalele inferioare aplicaseră în mod greşit dispoziţiile interne pertinente referitoare la buna credinţă a cumpărătorului.
21. Printr-o hotărâre din 22 octombrie 2002 Curtea supremă de justiţie, considerând că C.M.R. era de bună credinţă în momentul încheierii vânzării, a dat câştig de cauză recursului în anulare al procurorului general, a casat hotărârea definitivă a curţii de apel şi a respins recursul împotriva hotărârii din 14 decembrie 2000 ca neîntemeiată.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
22. La vremea faptelor articolele pertinente ale codului de procedură civilă dispuneau:
Articolul 330
“Procurorul general poate, fie din oficiu fie la cererea Ministrului Justiţiei, să formuleze, în faţa Curţii supreme de justiţie, un recurs în anulare împotriva unei decizii definitive şi irevocabile din următoarele motive:
1. atunci când tribunalele şi-au depăşit competenţele,
2. atunci când decizia care face obiectul recursului în anulare a încălcat flagrant legea, ceea ce a implicat o soluţie greşită asupra fondului cauzei, sau atunci când această decizie este clar neîntemeiată.”
Articolul 330¹
“ În cazurile prevăzute la punctele 1 şi 2 ale articolului 330, recursul în anulare poate fi formulat în termen de un an începând de la data la care decizia vizată a devenit definitivă şi irevocabilă.”
23. Articolele 330 şi 330¹ au fost abrogate de articolul I § 17 al ordonanţei Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATĂ DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
24. Reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, din cauza anulării hotărârii definitive din 10 aprilie 2001. Ea invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
25. Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
26. Guvernul consideră că ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale ce reiese din anularea de către Curtea supremă de justiţie a hotărârii definitive din 10 aprilie 2001 a curţii de apel Bucureşti era compatibilă cu articolul 1 al Protocolului nr. 1. În opinia Guvernului această ingerinţă nu a întrerupt echilibrul just de păstrat între interesul general şi respectarea dreptului de proprietate al reclamantei.
27. Guvernul subliniază că reclamanta avea posibilitatea de a demara proceduri administrative pentru a i se acorda despăgubiri pentru naţionalizarea ilegală a bunului. El menţionează legile adoptate ulterior de către stat după 1989 în materie de imobile naţionalizate şi insistă asupra obiectivelor legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat în mod global această materie, încercând să stabilească un echilibru între existenţa reparaţiei şi siguranţa raporturilor juridice. El aminteşte de asemenea legea nr. 247/2005, care a modificat şi a completat legea nr. 10/2001, punând la punct cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi.
28. Guvernul estimează că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă putere discreţionară, nu numai în privinţa alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementării în materie de drept de proprietate, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El expune faptul că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, impune principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de compensare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, compensaţia se va face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv al valorilor mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză.
29. În fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea compensaţiilor nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele de interes general.
30. Reclamanta contestă afirmaţia Guvernului. Ea subliniază că confirmarea vânzării bunului său, după recunoaşterea definitivă a dreptului său de proprietate, a implicat o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. În privinţa legilor de reparaţie indicate de Guvern reclamanta le consideră ineficiente, deoarece ea s-ar afla în posesia unei decizii definitive care ordonă restituirea bunului său.
31. În opinia reclamantei statul şi-a încălcat obligaţiile de a asigura un echilibru social în cadrul problemei imobilelor naţionalizate, aceasta fiind accentuat de o practică judiciară confuză şi necoerentă. În acest sens reclamanta citează cauza Păduraru contra României (nr. 63252/00, § 98, 1 decembrie 2005)
32. Curtea remarcă mai întâi că nu se contestă faptul că reclamanta beneficia de un “bun” în sensul jurisprudenţei Curţii privind articolul 1 al Protocolului nr. 1, în temeiul hotărârilor din 10 octombrie 1995 şi 10 aprilie 2001 ale curţii de apel Bucureşti, care recunosc dreptul său de proprietate asupra apartamentului în litigiu (paragrafele 9 şi 19 de mai sus).
33. Ea consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 10 aprilie 2001 a avut drept efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr.1 (a se vedea, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, nr. 22687/03, § 44-48, 1 decembrie 2005).
34. O privare de proprietate legată de norma a doua se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit din motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, orice amestec în beneficierea de proprietate trebuie să corespundă criteriului proporţionalităţii. Curtea nu uită să amintească: un echilibru just trebuie să fie menţinut între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un asemenea echilibru este inerentă ansamblului Convenţiei. Echilibrul de păstrat va fi distrus dacă individul respectiv suportă o obligaţie specială şi exorbitantă (Sporrong şi Lönnroth, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 26-28, §§ 69-74 şi Brumărescu contra României, ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, § 78).
35. Curtea constată că Guvernul nu a precizat nici temeiul legal al amestecului respectiv nici scopul legitim pentru “cauza de utilitate publică” urmat de acest amestec. Cu toate acestea, chiar considerând că dispoziţiile codului de procedură civilă referitoare la recursul în anulare, abrogate astăzi, oferă un temei legal amestecului litigios şi că acesta servea unei cauze de utilitate publică, Curtea observă că reclamanta este privată de proprietatea bunului de-acum de peste cinci ani şi că nu i s-a acordat nicio despăgubire în această privinţă în raport cu valoarea reală a bunului.
36. În ceea ce priveşte procedura prevăzută de legile nr. 10/2001 şi 247/2005, care conform Guvernului ar fi putut permite reclamantei să obţină o despăgubire pentru apartamentul în chestiune din cauza naţionalizării sale abuzive, Curtea consideră că în privinţa circumstanţelor speţei o asemenea procedură i-ar impune o obligaţie specială şi exorbitantă. Ea relevă că ar fi exagerat să se ceară reclamantei, care a beneficat de o hotărâre definitivă ce îi restituia apartamentul aflat în litigiu în natură, să ia ea însăşi iniţiativa de a demara o nouă procedură care de altfel, conform hotărârilor recente ale Curţii, nu şi-a dovedit caracterul efectiv (a se vedea, între altele, Porteanu contra României, nr. 4596/03, §§ 34-35, 16 februarie 2006). Între altele Curtea observă că la sfârşitul unei asemenea proceduri măsurile de reparaţie de care ar beneficia reclamanta ar fi destinate să compenseze naţionalizarea abuzivă a bunului său şi nu amestecul denunţat în cazul în speţă, neluând în calcul lipsa prelungită a despăgubirii de la data hotărârii de anulare a Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu, citat anterior, § 34).
37. În concluzie, Curtea consideră că atingerea adusă dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale a rupt în defavoarea sa echilibrul just de păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Prin urmare, s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1.
II. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
38. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
39. În principal, reclamanta cere restituirea casei în chestiune sau acordarea sumei de 37.200 euro (EUR). Ea a depus la dosar un raport de expertiză. Reclamanta cere de asemenea 50.000 euro cu titlu de pagubă morală pentru frustrarea şi suferinţele cauzate de amestecul statului în dreptul său de proprietate. Ea adaugă faptul că soţul său, S.N., a decedat într-o sală de şedinţe cu ocazia acţiunii în revendicare.
40. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a apartamentului este de 35.480 euro. El prezintă opinia unui expert imobiliar în acest sens. În privinţa cererii pentru prejudiciul moral suferit, Guvernul consideră că acest prejudiciu ar fi suficient compensat prin constatarea încălcării şi că, în orice caz, reclamanta nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre încălcarea constatată şi suferinţa invocată. În orice caz, el consideră că pretenţiile reclamantei sunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii (Străin şi alţii contra României, nr. 57001/00, § 84, 21 iulie 2005).
41. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică în privinţa Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele ei. Dacă dreptul intern nu permite să se anuleze decât parţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” şi partea din frază “dacă se poate” stau mărturie în acest sens.
42. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când decide în materie, figurează paguba materială, adică pierderile suferite efectiv ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi paguba morală, adică reparaţia stării de nelinişte, neplăcerilor şi incertitudinilor reieşite în urma acestei încălcări, precum şi alte pagube nemateriale.
43. Între altele, acolo unde diferite elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre paguba materială şi paguba morală se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina în ansamblu (Comingersoll contra Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
44. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului în litigiu, aşa cum a fost ordonată de sentinţa definitivă din 10 aprilie 2001 a curţii de apel Bucureşti, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului.
45. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţei imobiliare locale şi de elementele oferite de părţi, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 37.200 euro.
46. În această privinţă, Curtea consideră că anularea hotărârii definitive din 10 aprilie 2001 de către Curtea supremă de justiţie a adus o atingere gravă dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, care constituie un prejudiciu moral. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, ea acordă reclamantei 3.000 euro cu titlu de daună morală suferită.
B. Cheltuieli şi taxe
47. Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor şi taxelor.
48. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care le-a cerut. Prin urmare, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
49. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă.
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1;
3. Decide
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul situat la mezaninul imobilului situat în Bucureşti, la nr. 5, str. Herăstrău, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
b) că în lipsa acestei restituiri statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 37.200 euro (treizeci şi şapte mii euro) pentru dauna materială;
c) că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamantei 3.000 euro (trei mii euro) pentru prejudiciul moral;
d) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor menţionate anterior, sume ce vor fi transformate în lei noi româneşti (RON) la cursul aplicabil la data plăţii;
e) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent Berger Boštjan M. Zupancic
Grefier Preşedinte
| ← Sabin Popescu contra Romaniei - Atribuire teren in baza Legii 18... | Stroia contra Romaniei - Restituire in natura imobil vandut de... → |
|---|
