DOMBO BEHEER B. V. contra OLANDEI - Aplicarea, într-un proces civil, a unei reguli de probă interzicând audierea unei părţi ca martor în propria cauză
| Comentarii |
|
504. — Societatea cu răspundere limitată de drept olandez, Dombo Beheer B. V. îşi are sediul la Nimegue. Un litigiu o opune băncii sale în legătură cu dezvoltarea relaţiilor lor financiare între decembrie 1980 şi februarie 1981. Dombo susţine că a încheiat cu banca un contract privind facilităţi de credit sub formă de autorizaţii de împrumut pe termen scurt. Banca refuzând să execute ordinele de plată, Dombo îi intentează proces la tribunalul de arondisment din Arnhem pentru daune interese. La 2 februarie 1984, acesta îl invită să prezinte probele contractului în cauză, îndeosebi în ceea ce priveşte pretinsa creştere a limitei maxime a împrumutului. Curtea de apel din Arnhem respinge, la 8 februarie 1985, un recurs al băncii îndreptat contra deciziei amintite. La cererea celor două părţi, ea se foloseşte atunci de puterea ei de evocare.
La 13 februarie 1985, consilierul de punere în stare de judecată refuză să audieze ca martor pe fostul director de la Dombo (dl van Reijendam) care a negociat contractul. în schimb, îl ascultă după aceea pe girantul băncii (dl van W.) care a participat din partea acesteia la negocieri; prezent în timpul acestei audieri, fostul director de la Dombo nu este totuşi audiat ca martor. La 11 martie 1986, Curtea de apel din Arnhem respinge cererea de daune interese intentată de Dombo. La 19 februarie 1988, Curtea de casaţie respinge un recurs formulat de Dombo împotriva acestei hotărâri şi a deciziilor consilierului de punere în stare de judecată; conform aprecierii ei, Curtea de apel era liberă să evalueze probele produse de către bancă, în lumina observaţiilor prezentate de cealaltă parte, şi de a lua în considerare declaraţiile provenind de la martorul băncii.
505. — în cererea sa din 15 august 1988 la Comisie, Dombo reproşează jurisdicţiilor interne că au refuzat fostului său director general autorizarea de a depune ca nuirtor, în timp ce acestea i-au acordat o asemenea autorizare girantului sucursalei băncii, singura persoană prezentă, în afară de el, în momentul încheierii acordului verbal. Aceste autorităţi ar fi încălcat astfel, în detrimentul petiţionarei, principiul egalităţii armelor, consacrat de art. 6 § 1 din Convenţie.1
• Hotărârea din 27 octombrie 1993 (Cameră) (seria A nr. 274)
506. — Curtea notează, de la început, că ea nu este chemată să decidă într-un mod general dacă este legal ca o parte în procesul civil să fie împiedicată să depună ca martor în propria sa cauză. Ea nu este chemată nici să examineze în abstract dreptul olandez al probaţiunii în materie civilă. Ea nu ar putea substitui propria sa apreciere a faptelor celei a jurisdicţiilor naţionale. Sarcina sa constă în a cerceta dacă procedura vizată în ansamblul ei, inclusiv modul în care au fost admise mărturiile, a îmbrăcat un caracter echitabil în sensul art. 6 § 1.
507. — Imperativele inerente noţiunii de proces echitabil nu sunt în mod necesar aceleaşi în litigiile referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil în cauzele privind acuzaţii în materie penală. Ca dovadă, absenţa, în cazul primelor, a clauzelor detaliate asemănătoare paragrafelor 2 şi 3 din art. 6. Pornind de aici, şi deşi aceste dispoziţii au o anumită pertinenţă în afara limitelor strâmte ale dreptului penal, statele contractante se bucură de o latitudine mai mare în domeniul contenciosului civil decât pentru urmăririle penale.
Totuşi, din jurisprudenţa Curţii, în cauzele cu caracter civil se degajă anumite principii legate de noţiunea de „proces echitabil". Astfel, exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui „echilibru" just între părţi, are valoarea unui principiu, atât în civil, cât şi în penal; acesta contează îndeosebi aici. Curtea consideră că în litigiile opunând interese private, egalitatea armelor implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza - inclusiv probele - în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale.
508. — în speţă, obligaţia de a stabili existenţa unui acord verbal între Dombo şi bancă, referitor la extinderea anumitor facilităţi de credit, revenea petiţionarei. Numai două persoane asistaseră la reuniunea în cursul căreia s-a încheiat acordul verbal: directorul de la Dombo şi girantul sucursalei băncii. Or, numai cel de-al doilea din aceşti protagonişti a fost autorizat să depună mărturie. Curtea de apel a refuzat lui Dombo posibilitatea de a cita propriul reprezentant, pe motiv că el se identificase datorită funcţiei sale cu aceasta.
în timpul negocierilor, directorul de la Dombo şi girantul sucursalei băncii acţionaseră pe picior de egalitate, fiecare dintre ei fiind abilitat să trateze în numele mandantului său. Aşadar, este greu de văzut de ce nu au putut să depună amândoi mărturie. Societatea petiţionară fiind astfel pusă într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu banca, a existat încălcarea art. 6 § 1 (unanimitate).
509. — în numele art. 50, diversele cereri prezentate de Dombo pentru prejudiciu material şi moral pornesc de la ideea că aceasta ar fi câştigat cauza dacă jurisdicţiile interne l-ar fi autorizat pe van Reijendam să depună mărturie. Or, Curtea nu ar putea reţine această ipoteză fără să aprecieze ea însăşi probele. Audierea dlui van Reijendam de către Curtea de apel din Arnhem ar fi condus la existenţa a două declaraţii contradictorii din care ar fi trebuit preferată una din ele, pe baza elementelor furnizate în sprijin. Curtea nu este competentă să arate care mărturie ar fi trebuit să prevaleze. Aşadar, ea respinge această parte a cererii (unanimitate).
Ea arată că la fel ca şi revendicarea unei despăgubiri, cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată şi taxe pe care petiţionara le-a prezentat în faţa jurisdicţiilor interne pleacă de la ideea că Dombo ar fi câştigat procesul, dacă directorul său ar fi fost audiat. Pentru aceleaşi raţiuni, şi această revendicare trebuie îndepărtată (unanimitate). Cât despre cheltuielile de judecată şi taxe suportate în faţa organelor de la Strasbourg, Curtea acordă societăţii petiţionare, în echitate, 40.000 guldeni pentru acest capitol, mai puţin suma de 16.185 FF vărsată deja cu titlu de asistenţă judiciară (unanimitate). în schimb, Curtea nu judecă potrivit să admită cererea petiţionarei Dombo de plată a daunelor interese (unanimitate).
| ← SCHULER-ZGRAGGEN c.ELVEŢIEI - Accesul la dosarul unei comisii... | RUIZ TORIJA contra SPANIEI - Lipsa de răspuns a unei Curţi de... → |
|---|
