ECKLE contra GERMANIEI - Durata unor proceduri penale
| Comentarii |
|
624. — Dl Hans Eckle şi sofia sa Marianne sunt cetăţeni germani născuţi în 1926 şi, respectiv, 1935. Dl Eckle posedă o întreprindere, în care lucrează soţia sa şi care furnizează pe credit materiale şi terenuri pentru construcţii persoanelor dornice să construiască. Fondurile necesare provin de la particulari, cărora li se oferă în garanţie ipoteci. Operaţiile efectuate de către întreprindere între 1959 şi 1964 dau loc la trei proceduri penale la Trier, Sarrebruck şi Koln.
în 1959, parchetul din Trier deschide o anchetă deoarece bănuieşte că petiţionarii au încheiat numeroase contracte pe bază de promisiuni înşelătoare şi au obţinut împrumuturi prin înşelăciune. Procesul începe la 11 noiembrie 1970. în martie 1972 tribunalul regional din acelaşi oraş aplică celor doi soţi pedepse cu închisoarea, pentru escrocherie. Aceştia formulează un recurs în casaţie pe care Curtea Federală de Justiţie îl respinge în februarie 1976. Plângându-se îndeosebi de durata procedurii, ei exercită un recurs în faţa Curţii Constituţionale federale pe care aceasta refuză să-l primească în iunie 1977, deoarece nu oferă destule şanse de succes.
După o anchetă care începe la sfârşitul lui 1963, Tribunalul regional de la Sarrebruck îi condamnă pe soţii Eckle pentru escrocherie, mai întâi în octombrie 1967 apoi, după casarea acestei decizii, în martie 1969 de către Curtea Federală de Justiţie, în 1970 şi, respectiv, în 1971. Al doilea recurs le este respins în aprilie 1972.
în sfârşit, parchetul din Koln deschide în martie 1967 o anchetă pentru raţiuni analoage, dar procedura este închisă în septembrie 1977 din cauza importanţei reduse a pedepsei care putea fi aplicată celor în cauză, în comparaţie cu cele care fuseseră deja pronunţate în celelalte două proceduri.
în noiembrie 1977, Tribunalul regional din Trier contopeşte pedepsele (şapte ani pentru H. Eckle, doi ani şi opt luni pentru soţia sa).
La 23 ianuarie 1978 Curtea de apel din Coblenz respinge un „recurs imediat“ pe care fiecare dintre aceştia îl formulase împotriva Tribunalului regional.
625. — Soţii Eckle sesizează Comisia la 27 decembrie 1977. Ei denunţă îndeosebi durata procedurilor penale angajate contra lor la Trier, Sarrebruck şi Koln, considerându-se victimele încălcării dreptului de a li se audia cauza într-un „termen rezonabil" în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
• Hotărârea din 15 iulie 1982 (Cameră) (seria A nr. 51)
626. — Guvernul german a formulat o excepţie preliminară: el invita Curtea să spună că nu putea examina fondul cauzei din lipsă de revendicări. Petiţionarii nu ar mai putea fi consideraţi ca victime în sensul art. 25 § 1 din Convenţie, deoarece jurisdicţiile germane ar fi recunoscut caracterul excesiv al duratei procedurii şi ar fi remediat această deficienţă: Tribunalul regional din Trier stabilind pedepsele, iar cel din Koln încetând urmăririle.
După ce a constatat absenţa decăderii din termen asupra acestui aspect, Curtea aminteşte mai întâi că prin „victimă" art. 25 desemnează persoana vizată direct de actul sau omisiunea în litigiu, existenţa unei deficienţe în raport cu exigenţele Convenţiei concepându-se chiar în absenţa prejudiciului. Aşadar, atenuarea unei pedepse şi încetarea urmăririlor, hotărâte din cauza duratei excesive a unei proceduri, nu privează, în principiu, pe cel în cauză de calitatea de victimă.
Totuşi, Curtea nu exclude ca această regulă generală să poată suferi o excepţie atunci când autorităţile naţionale au recunoscut explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea Convenţiei. în această privinţă, ea notează că acest tratat face parte integrantă din dreptul Republicii Federale a Germaniei şi că, în consecinţă, nimic nu împiedică jurisdicţiile competente să arate încălcarea, dacă se prezintă ocazia. Ele dispuneau şi de un mijloc de reparaţie care se poate dovedi potrivit: conform unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii Federale de Justiţie, judecătorul respectiv trebuie să ţină seama, la fixarea pedepsei, de eventuala depăşire a „termenului rezonabil".
Examinând în continuare chestiunea de a şti dacă autorităţile au recunoscut, în speţă, încălcarea art. 6 § 1 şi au reparat-o, Curtea trage concluzia că există o legătură strânsă între această ultimă parte a tezei guvernului şi întinderea încălcării pretinse. în consecinţă, ea conexează excepţia preliminară la fondul cauzei (unanimitate).
627. — Pe fond, Curtea începe prin a determina durata procedurilor de examinat în baza art. 6 § 1. Referindu-se la jurisprudenţa sa privind începutul şi sfârşitul perioadei de luat în considerare, ea trage concluzia că procedura de la Trier a durat 17 ani şi 3 săptămâni, iar cea ce la Koln 10 ani, 4 luni şi 10 zile.
Pentru a decide dacă această durată a depăşit „termenul rezonabil", Curtea are în vedere îndeosebi complexitatea cazului, comportamentul petiţionarilor şi pe cel al autorităţilor. Dificultăţile instrucţiei şi comportamentul petiţionarilor nu explică prin ele însele lungimea celor două proceduri. Una din cauzele principale ale acesteia rezidă în maniera în care amintitele autorităţi au condus cazul. Curtea înţelege ca la început formele specifice criminalităţii economice să fi pus autorităţilor judiciare un anumit număr de probleme, îndeosebi în ceea ce priveşte conducerea diligentă şi sigură a procedurilor penale. Ea recunoaşte eforturile desfăşurate în Republica Federală Germania pe plan legislativ şi administrativ pentru a combate acest flagel cu celeritatea dorită. Totuşi, ea consideră că nu poate să atribuie o greutate decisivă acestor elemente pentru a statua în speţă: în concepţia ei, situaţia în faţa căreia se aflau autorităţile competente nu avea nimic excepţional.
Având în vedere îndeosebi amploarea întârzierilor imputabile statului reclamat, Curtea trage concluzia că reducerea pedepsei acordate de către Tribunalul regional din Trier şi încetarea urmăririlor decisă de cel din Koln nu au privat petiţionarii de dreptul lor de a invoca această calitate de „victime" în sensul art. 25. Ea respinge excepţia preliminară a guvernului şi trage concluzia încălcării art. 6 § 1 în cazul fiecăreia din cele două proceduri (unanimitate).
628. — Constatând că problema acordării unei „satisfacţii echitabile" soţilor Eckle nu se afla în stare de judecată, Curtea îşi rezervă pronunţarea (unanimitate).
• Hotărârea din 21 iunie 1983 (Cameră) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 65)
629. — Dl Eckle revendică îndeosebi 5.049.284 DM pentru prejudiciul material, 703.124,50 DM pentru prejudiciul moral şi, pentru acoperire la bancă, 241.482,40 DM pentru onorarii şi cheltuieli de avocat. Cât despre dna Eckle, ea înţelegea să obţină îndeosebi 844.535,64 DM pentru prejudiciul material, 421.875 DM pentru prejudiciul moral şi 13.691,45 DM pentru onorarii şi cheltuieli de avocat.
630. — Curtea respinge cererile pentru prejudiciul material deoarece petiţionarii nu au demonstrat existenţa unei relaţii de cauză la efect între pretenţiile lor şi încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (unanimitate). în ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, ea apreciază că acesta a dat deja loc la o satisfacţie echitabilă suficientă, graţie constatării încălcării figurând în hotărârea din 15 iulie 1982 (unanimitate). în această privinţă, ea ţine seama îndeosebi de atenuarea pedepselor, acordată de Tribunalul regional din Trier, de încetarea urmăririlor de către Tribunalul regional din Koln şi de gravitatea actelor care fuseseră reproşate petiţionarilor şi pentru care aceştia au fost condamnaţi la pedepse grele.
| ← RAFINĂRIILE GRECEŞTI STRAN şi STRATIS ANDREADIS contra... | MINELLI contra ELVEŢIEI - Impozitarea, în cantonul Zurich, a... → |
|---|
