RINGEISEN contra AUSTRIEI - Durata unei detenţii provizorii şi a unei proceduri penale
| Comentarii |
|
612. De cetăţenie austriacă, dl Michael Ringeisein s-a născut în Ungaria în 1921. Din 1958 până în 1963 el exercită profesia de agent de asigurări la Linz; el se ocupă şi de negocierea de împrumuturi şi de operaţiuni imobiliare. în 1962, el se interesează de lansarea unui proiect de construcţie; în acest scop, cumpără pentru dl şi dna Roth o proprietate situată la Annaberg (Austria de Sus) constând în terenuri agricole. în cursul anului 1962 şi până în aprilie 1963, el divizează proprietatea şi vinde loturile astfel formate la diferiţi cumpărători. Supus, conform legii, comisionului pentru tranzacţii imobiliare, contractul încheiat între Ringeisen şi Roth nu obţine totuşi aprobarea necesară.
Bănuit de tranzacţii imobiliare frauduloase, Ringeisen este arestat la Linz la 5 august 1963 şi plasat în detenţie provizorie. La 23 decembrie 1963 este eliberat condiţionat. Acuzat la 13 aprilie 1965 de escrocherie şi de „gestiune neloială“ calificate, petiţionarul este plasat din nou în detenţie provizorie la 12 mai 1965. Totuşi, atunci când această decizie a fost luată, el se afla deja în detenţie proviziorie, de la 15 martie 1965, în cadrul urmăririlor pentru bancrută frauduloasă, care au fost abandonate în 1968.
La 14 ianuarie 1966, Tribunalul regional din Linz îl condamnă pe Ringeisein la trei ani de recluziune severă, pentru escrocherie în detrimentul, îndeosebi, a 78 de cumpărători de loturi. în urma apelurilor şi recursurilor în casaţie, introduse atât de către petiţionar, cât şi de către parchetul din Linz, pedeapsa este fixată la cinci ani de recluziune severă. Statuând asupra unui al doilea apel şi a unui recurs în casaţie, introduse de petiţionar, Curtea Supremă reduce pedeapsa la 2 ani şi 9 luni, la 15 februarie 1968. Petiţionarul beneficiază de reducerea duratei detenţiei sale proviziorii din cea a pedepsei.
în timpul anilor 1965 şi 1966, Ringeisen a formulat, în fiecare din cele două proceduri, mai multe cereri de punere în libertate pe care jurisdicţiile austriece competente le-au respins. Ele au procedat diferit faţă de o cerere prezentată în acest scop la începutul anului 1967. într-adevăr, Curtea de apel din Linz a dispus la 15 martie 1967 punerea în libertate a celui în cauză, în cadrul procedurii de escrocherie, în timp ce o cerere de eliberare formulată în cadrai procedurii de bancrută frauduloasă a fost soluţionată favorabil la 20 martie 1967, dată la care petiţionarul a fost eliberat condiţionat. Cea de-a doua detenţie a durat doi ani şi cinci zile fără întrerupere.
613. — Ringeisen sesizează Comisia la 3 iulie 1965. El denunţă îndeosebi încălcarea art. 5 § 3 şi art. 6 § 1 din Convenţie: primul din cauza duratei detenţiei sale provizorii în dosarele de escrocherie şi bancrută frauduloasă; al doilea din cauza lungimii procedurilor urmate în aceleaşi dosare, ca şi pentru refuzul Curţii Constituţionale de a mxamina alegaţiile referitoare la parţialitatea unor membri ai Comisiilor regionale de tranzacţii imobiliare.
• Hotărârea din 16 iulie 1971 (cameră) (seria A nr. 13)
614. — Curtea era chemată să se pronunţe asupra a trei chestiuni.
Prima chestiune: Dl Ringeisen a fost victima unei încălcări a art. 6 § 1
în procedurile urmate pentru obţinerea aprobării unei schimbări de proprietate a terenurilor agricole?
Guvernul austriac a arătat că plângerea lui Ringeisen fusese introdusă la Comisie cu aproape trei luni înaintea hotărârii finale a Curţii Constituţionale. El deducea din aceasta că petiţionarul nu epuizase căile de recurs interne. Declarându-şi competenţa pentru a decide asupra acestui aspect (unanimitate), Curtea îl respinge ca nefondat (6 voturi pentru, 1 împotrivă), într-adevăr, menţinându-se opinia că petiţionarul are, în principiu, obligaţia de a încerca, cu bună-credinţă, diferitele recursuri interne înainte de a sesiza Comisia, acesteia trebuie să-i fie permis să accepte ca ultimul nivel al acestui recurs să fie atins la puţin timp după depunerea plângerii, dar înainte ca ea să fie chemată să se pronunţe asupra admisibilităţii. Curtea notează, în afară de aceasta, că cererile individuale emană adesea de la profani care, mai mult de 9 din 10, scriu comisiei fără să beneficieze de asistenţa unui jurist. O aplicare formalistă a art. 26 ar conduce aşadar la consecinţe inechitabile.
Curtea cercetează apoi dacă revendicarea dlui Ringeisen s-a referit la o contestaţie asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. Pentru ca art. 6 § 1 să se aplice la o asemenea contestaţie, precizează Curtea, nu este necesar ca cele două părţi în litigiu să fie persoane particulare. Este acoperită orice procedură a cărei soluţionare este determinantă pentru drepturi şi obligaţii cu caracter privat. Natura legii potrivit căreia trebuie tranşată contestaţia (lege civilă, lege comercială, administrativă ele.) şi cea a autorităţii competente în materie (jurisdicţia de drept comun, organ administrativ etc.) sunt mai puţin importante. în speţă, Ringeisen avea dreptul la aprobarea contractului de vânzare pe care soţii Roth l-au încheiat cu acesta, dacă el respecta legea. Decizia comisiei regionale, deşi aplica reguli de drept administrativ, trebuia să fie determinantă pentru raporturile cu caracter civil dintre Ringeisen şi soţii Roth. Având obligaţia de a aprecia dacă procedurile urmate au răspuns exigenţelor art. 6 § 1, Curtea nu identifică elemente care să probeze că nu s-ar fi audiat cauza petiţionarului în mod echitabil. în afară de aceasta, notează ea, comisia regională este un tribunal în sensul art. 6 § 1. în ceea ce priveşte pretenţiile lui Ringeisen referitoare la parţialitatea unor membri ai comisiei, ele nu permit concluzia parţialităţii acesteia din urmă. în sfârşit, având în vedere că Austria a însoţit ratificarea Convenţiei de o rezervă, Curtea se abţine să verifice dacă cele două comisii (comisia de district şi comisia regională) au respectat principiul publicităţii audierilor şi pronunţării deciziei. Ea trage concluzia absenţei încălcării art. 6 § 1 în procedurile referitoare la cererea de aprobare introdusă de Ringeisen la 30 martie 1962.
615. — A doua chestiune: a depăşit detenţia dlui Ringeisen limitele termenului rezonabil încălcând art. 5 § 3?
Curtea începe prin a examina durata detenţiei provizorii suferite în baza urmăririlor pentru bancrută frauduloasă (din 15 martie 1965 la 20 martie 1967). Ea apreciază că motivele de detenţie invocate de către jurisdicţiile austriece — pericol de cârdăşie şi repetare a infracţiunilor — nu rezistă examinării şi că această detenţie a depăşit limita rezonabilă cel puţin începând din 14 mai 1965, dată la care Ringeisen a fost declarat falit.
Trecând apoi la detenţia provizorie dispusă pentru a evita riscul de fugă şi repetare a infracţiunilor, în cadrul procedurii referitoare la escrocherie (din 12 mai 1965 la 15 martie 1967), Curtea notează că nu se dădea nici o indicaţie precisă în privinţa circumstanţelor posterioare datei de 12 mai 1965 de unde ar rezulta naşterea sau reapariţia unor asemenea pericole. Ea consideră că noua detenţie în această cauză nu se explică în fapt decât prin detenţia în cadrul procedurii relative la bancruta frauduloasă; chiar de la început aceasta a jucat un rol preponderent, iar decizia de condamnare pronunţată contra dlui Ringeisen în dosarul de escrocherie, la 14 ianuarie 1966, nu a schimbat această situaţie.
în concluzie, Curtea decide că detenţia provizorie a petiţionarului a încălcat art. 5 § 3 de la 14 mai 1965 la 14 ianuarie 1966 ( 5 voturi pentru,
2 împotrivă), ca şi de la 14 ianuarie 1966 la 20 martie 1967 (4 voturi pentru, 3 împotrivă).
616. — A treia chestiune: durata procedurilor penale îndreptate contra dlui Ringeisen a depăşit limitele termenului rezonabil prevăzut de art. 6 § 1?
Curtea împărtăşeşte avizul Comisiei potrivit căruia durata urmăririlor pentru escrocherie rezulta atât din complexitatea cauzei cât şi din nenumăratele cereri şi recursuri ale dlui Ringeisen, care tindeau nu numai spre punerea sa în libertate, dar mai ales spre recuzarea celei mai mari părţi a magistraţilor competenţi, ca şi la trimiterea cauzei la alte jurisdicţii. Aceasta este valabilă de asemenea, într-o largă măsură, pentru procedura referitoare la bancruta frauduloasă. Aşadar, nu a existat infracţiune la art. 6 § 1 (unanimitate).
617. — în ultimul rând, Curtea rezervă dreptul eventual, pentru dl Ringeisen, de a cere o satisfacţie echitabilă pentru încălcările constatate.
• Hotărârea din 22 iunie 1972 (Cameră) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 15)
618. — La 18 august 1971, dl Ringeisen roagă Comisia să intervină în favoarea sa pe lângă Curte şi să provoace luarea unei decizii în baza art. 50. Precizându-şi apoi pretenţiile, el cere despăgubire îndeosebi pentru prejudiciul financiar, pentru prejudiciul fizic şi „pentru detenţie". Cât despre guvernul austriac, acesta contesta atât aplicabilitatea art. 50, cât şi temeinicia cererii.
619. — După ce a tras concluzia admisibilităţii acestei cereri, Curtea a respins reclamaţiile referitoare la prejudiciul financiar şi la cel fizic, îndeosebi pentru că Ringeisen nu a adus nici o probă în privinţa lor. în schimb, ea arată că detenţia provizorie a petiţionarului a depăşit cu peste 22 de luni termenul rezonabil vizat la art. 5 § 3. Ea nu pierde din vedere că Ringeisen a fost judecat ca vinovat şi condamnat la o pedeapsă cu recluziune mai lungă decât detenţia sa provizorie, a beneficiat de scăderea integrală a duratei detenţiei provizorii din cea de-a doua şi că în timpul detenţiei a fost supus la un regim mai puţin riguros decât cel pe care-1 presupunea recluziunea. Aceste circumstanţe compensează într-o anumită măsură prejudiciul de care se plânge. Totuşi, petiţionarul se declara nevinovat şi, fără îndoială, a simţit ca pe o nedreptate gravă detenţia provizorie atât de excesivă. Aceasta i-a fost cu siguranţă cu atât mai grea cu cât ea făcea inevitabil mult mai dificilă obţinerea unei înţelegeri care să pună capăt falimentului său. Apreciind aceste diverse elemente, Curtea acordă petiţionarului o indemnizaţie de 20.000 DM, care urmează să fie plătită de către Austria.
• Hotărârea din 23 iunie 1973 (Cameră) — Interpretare (seria A nr. 16)
620. — Suma acordată dlui Ringeisen trebuia să fie plătită direct sau putea să fie reclamată de către creditorii săi? în hotărârea sa din 22 iunie 1972, Curtea a apreciat că poate să se bazeze pe înţelepciunea autorităţilor austriece. Arătând că, după legislaţia austriacă, dreptul de despăgubire într-un asemenea caz nu poate să facă, în principiu, obiectul unei măsuri de executare ori de siguranţă, ea a adăugat: „Pare de la sine înţeles că aceeaşi insesizabilitate trebuie recunoscută indemnizaţiei datorate, în virtutea unei decizii a Curţii, persoanei a cărei detenţie provizorie a fost prelungită dincolo de limitele fixate de art. 5 § 3 din Convenţie".
Mai multe persoane au emis în Austria pretenţii asupra sumei atribuite dlui Ringeisen, care îşi are de un timp reşedinţa în Germania federală, iar autorităţile competente depun, la 16 august 1972, contravaloarea celor
20.000 DM în monedă austriacă la tribunalul de district din Viena—Centru în favoarea a patru beneficiari, printre care şi petiţionarul.
621. — La 21 decembrie 1972, Comisia introduce la Curte, în virtutea art. 53 al regulamentului acesteia, o cerere de interpretare a hotărârii Curţii din 22 iunie 1972. Aceasta îi pune două întrebări: ce scop avea ordinul de a se plăti indemnizaţia în mărci, mai ales în ceea ce priveşte moneda şi locul plăţii? Trebuie oare să se înţeleagă prin „indemnizaţie" plata unei sume sustrase oricărei pretenţii legale ridicate asupra acesteia în virtutea dreptului austriac sau a unei sume care să fie subiectul unor asemenea revendicări?
622. — în hotărârea sa din 23 iunie 1973, Curtea respinge mai întâi teza guvernului austriac potrivit căreia art. 53 din regulament ar fi incompatibil cu art. 52 din Convenţie. Examinând o cerere de interpretare, Curtea uzează de o competenţă implicită: ea se găseşte numai în situaţia de a clarifica sensul şi efectul pe care a înţeles să le atribuie unei decizii anterioare, rezultată din propriile deliberări.
Curtea precizează în continuare că acordând dlui Ringeisen o sumă alcătuită din mărci vestgermane, cu titlu de satisfacţie echitabilă, ea a înţeles că indemnizaţia trebuie plătită petiţionarului în această monedă în Germania şi nu într-o altă manieră (6 voturi pentru, 1 împotrivă).
în ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, Curtea declară că prin termenul „indemnizaţie" ea a vizat atribuirea unei sume care urmează să fie vărsată personal dlui Ringeisen, în reparaţia unui prejudiciu moral. Ceea ce Curtea a încredinţat înţelepciunii autorităţilor austriece a fost executarea practică a măsurilor ordonate, în conformitate cu principiul insesizabilităţii unei asemenea creanţe (5 voturi pentru, 2 împotrivă).
| ← SALESI contra ITALIEI - Durata unei proceduri angajate pentru... | SCHULER-ZGRAGGEN c.ELVEŢIEI - Accesul la dosarul unei comisii... → |
|---|
