RAFINĂRIILE GRECEŞTI STRAN şi STRATIS ANDREADIS contra GRECIEI - Anularea printr-un act legislativ a unei sentinţe arbitrale constatând existenţa unei datorii a statului
| Comentarii |
|
524. — Printr-un contract încheiat la 22 iulie 1972 între statul grec şi dl Andreadis, acesta din urmă întreprinde construirea şi exploatarea unei rafinării de petrol la Megara, prin intermediul unei societăţi care se creează. Statul, care şi-a luat angajamentul de a achiziţiona terenul pentru instalarea rafinăriei, ratifică contractul printr-un decret publicat în Jurnalul Oficial; totuşi, el nu reuşeşte să se achite de obligaţie.
La 14 octombrie 1977, guvernul pune capăt contractului, în virtutea legii nr. 141/1975 privind rezilierea contractelor de favoare încheiate în timpul regimului militar. Societatea Stran sesizează tribunalul de mare instanţă din Atena cu o acţiune de rambursare a cheltuielilor la care aceasta s-a expus până atunci. Statul contestă competenţa acestui tribunal şi începe o procedură de arbitraj care se termină la 27 februarie 1984 printr-o sentinţă favorabilă petiţionarilor. Sentinţa declară fondate reclamaţiile societăţii Stran pentru o sumă de 116.273.442 drahme, 16.054.165 dolari americani şi 614.627franci francezi.
La 2 mai 1985, statul atacă sentinţa în faţa tribunalului de mare instanţă din Atena pe motiv că clauza compromisorie a contractului a fost anulată şi că în consecinţă sentinţa este lovită de nulitate. Tribunalul de
mare instanţă şi apoi, la 4 noiembrie 1986, Curtea de apel din Atena resping recursurile statului.
La 25 mai 1987, în timp ce cauza se află pendinte în faţa Curţii de casaţie şi judecătorul raportor a trimis deja părţilor avizul său, favorabil tezei susţinute de petiţionari, Parlamentul adoptă Legea nr. 1701/1987 care prevede că toate clauzele, inclusiv clauzele compromisorii, privind contractele de favoare încheiate în timpul regimului militar sunt abrogate şi că orice sentinţă arbitrată este nulă; aceasta mai dispune că toate pretenţiile rezultând din rezilierea acestor contracte sunt prescrise.
La 16 martie 1989, Curtea de casaţie reunită în plen judecă drept constituţională Legea nr. 1701/1987. Printr-o hotărâre din 11 aprilie 1990, primul complet al Curţii de casaţie casează hotărârea Curţii de apel din 4 noiembrie 1986.
525. — în cererea lor din 20 noiembrie 1987 la Comisie, Rafinăriile greceşti Stran şi dl Andreadis invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1: ei pretind că nu au beneficiat de un proces echitabil într-un termen rezonabil şi că au suferit o atingere adusă dreptului lor de proprietate.1
• Hotărârea din 9 decembrie 1994 (Cameră) (seria A nr. 301 -B)
526. — Excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne formulată de guvern se loveşte de decăderea din termenul de ridicare a unei asemenea excepţii, în condiţiile în care acesta nu a indicat cu suficientă claritate în faţa Comisiei care sunt recursurile utile pe care petiţionarii nu le-au introdus. Excepţia este deci respinsă (unanimitate).
527. — Curtea notează că dreptul petiţionarilor de a intra în posesia sumelor acordate de tribunalul arbitrai îmbracă un „caracter civil“ în sensul art. 6 din Convenţie, datorită naturii sale patrimoniale, oricare ar fi natura contractului încheiat între aceştia şi statul grec faţă de legea elenă. Rezultă că rezolvarea procedurii angajate de stat în faţa jurisdicţiilor civile, în scopul anulării sentinţei arbitrale, era determinantă pentru un drept cu „caracter civil". Art. 6 § 1 este deci aplicabil (unanimitate).
528. — A fost oare procesul echitabil? Potrivit Curţii, un element decisiv rezidă în procedura referitoare la valabilitatea clauzei compromisorii şi posterioare intrării în vigoare a Legii nr. 1701/1987, adoptarea acesteia marcând o modificare a procedurii până atunci defavorabile statului.
Redevenind membru al Consiliului Europei, la 28 noiembrie 1974, şi ratificând Convenţia, Grecia s-a angajat să respecte principiul preeminenţei dreptului, care îşi găseşte aplicarea între altele şi în art. 6 al Convenţiei. în diferende opunând interese cu caracter privat, egalitatea armelor, element inerent dreptului la un proces echitabil, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj în comparaţie cu adversarul său.
în această privinţă, Curtea nu poate pierde din vedere nici calendarul nici modalităţile adoptării art. 12 din Legea nr. 1701/1987: intervenţia legislatorului în speţă a avut loc într-un moment în care procedura judiciară la care statul era parte se afla pe rol. Or, principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun oricărei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al unui litigiu. Intervenind decisiv pentru orientarea în favoarea sa a soluţionării — iminente — a procedurii la care era parte, statul a adus atingere drepturilor petiţionarilor, garantate de art. 6 § 1. Acest articol a fost aşadar încălcat (unanimitate).
529. — A fost respectat „termenul rezonabil*? Perioada de luat în considerare se întinde pe patru ani, patru luni şi douăzeci de zile. Procedura în faţa Curţii de casaţie se întinde pe o perioadă de peste trei ani, dar această durată se justifică prin obligaţia de a ţine seama de Legea nr. 1701/1987 şi de dispoziţiile pertinente ale codului de procedură civilă. în consecinţă, sub acest aspect nu a existat încălcarea art. 6 § 1 (unanimitate).
530. — Curtea statuează apoi asupra revendicării deduse din art. 1 al Protocolului nr. 1.
Sentinţa arbitrală din 27 februarie 1984 recunoaşte clar obligaţia statului până la sumele definite detaliat în trei monede diferite. Curtea nu are competenţa de a confirma sau a infirma conţinutul acestei sentinţe, dar nu poate să nu constate situaţia juridică stabilită între părţi de către aceasta. Or, potrivit acestui text, sentinţa era definitivă şi obligatorie, nu reclama nici o altă măsură de executare şi nu se preta la nici un recurs ordinar sau extraordinar. Pe de altă parte, legislaţia greacă atribuie sentinţelor arbitrale autoritate de lucru judecat şi le consideră ca fiind titluri executorii. Dreptul la sumele acordate prin sentinţă era desigur revocabil, dar jurisdicţiile civile judecaseră în două rânduri că nu era cazul să se procedeze la o anulare. De aceea, Curtea consideră că acest drept constituie un „bun" în sensul art. 1.
Potrivit Curţii, petiţionarii se aflau în imposibilitatea de a obţine executarea unei sentinţe arbitrale definitive, impunând statului să le verse anumite sume de bani pentru cheltuielile pe care ei le angajaseră în scopul onorării contractului sau cel puţin să revendice din nou aceste sume pe cale judiciară. A existat deci ingerinţă în dreptul de proprietate al petiţionarilor.
A fost justificată amintita ingerinţă? în această privinţă, Curtea notează că sistemul judiciar grec admite principiul autonomiei clauzei de arbitraj şi că Tribunalul de mare instanţă din Atena, Curtea de apel din Atena şi, se pare, raportorul Curţii de casaţie au aplicat în speţă acest principiu. Pe de altă parte, cele două jurisdicţii au apreciat că pretenţiile petiţionarilor, născute înainte de rezilierea contractului, nu erau anulate prin acest fapt. Statul avea deci obligaţia să verse petiţionarilor sumele la care el a fost condamnat prin soluţionarea procedurii de arbitraj, o procedură pe care el însuşi a dorit-o şi a cărei validitate a fost admisă până în ziua audierii în faţa Curţii de casaţie. Alegând să intervină în această etapă a procedurii printr-o lege care se prevala de rezilierea unui contract litigios pentru declararea caducităţii clauzei compromisorii şi a nulităţii sentinţei arbitrale din 27 februarie 1984, legislatorul a rupt, în detrimentul petiţionarilor, echilibrul care trebuie să domnească între apărarea dreptului de proprietate şi exigenţele interesului general. Pornind de aici, a existat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (unanimitate).
531. — în baza art. 50 din Convenţie, Curtea arată că dispozitivul sentinţei arbitrale declara neîntemeiate pretenţiile societăţii Stran contra statului în măsura în care acestea depăşeau 116.273.442 drahme, 16.054.165 dolari americani şi 614.627 franci francezi. Având în vedere decizia sa asupra art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trage concluzia că petiţionarii au dreptul la rambursarea acestor sume (unanimitate). Pe de altă parte, le acordă petiţionarilor dobânzi necapitali-zabile de 6% asupra sumelor menţionate, pentru perioada începând din 27 februarie 1984 până la data pronunţării hotărârii sale (unanimitate).
în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată şi taxe, Curtea face o reducere la cererea iniţială a petiţionarilor şi le atribuie 125.000 lire sterline (unanimitate), fără să însoţească de dobânzi această sumă.
| ← BENDENOUN contra FRANŢEI - Acces la un dosar vamal în timpul... | ECKLE contra GERMANIEI - Durata unor proceduri penale → |
|---|
