F. contra ELVEŢIEI - Interdicţie temporară de recăsătorire după divorţ, lovind partenerul considerat responsabil de despărţire
| Comentarii |
|
778. — Cetăţean elveţian, născut în 1943 şi divorţat de două ori, F. se recăsătoreşte la 26 februarie 1983, la aproximativ şase săptămâni după ce a întâlnit-o pe viitoarea sa soţie. La 11 martie, el depune o cerere de divorţ la Tribunalul civil din Lausanne. Acesta pronunţă divorţul la 21 octombrie şi-i aplică lui F. o interdicţie de recăsătorire de trei ani, conform art. 150 din Codul civil elveţian, astfel redactat: „Pronunţând divorţul, judecătorul fixează un termen de cel puţin un an şi de cel mult doi ani, timp în care partea vinovată nu va putea să se recăsătorească: în caz de divorţ pronunţat pe motiv de adulter, termenul poate fi extins la trei ani._ ". F. atacă în van această decizie în faţa Camerei de recursuri a Tribunalului din cantonul Vaud şi apoi la Tribunalul federal. El se recăsătoreşte pentru a patra oară la 23 ianuarie 1987; din această unire se naşte, o lună mai târziu, un copil.
779. — în cererea sa din 12 decembrie 1984 la Comisie, F. susţine că interdicţia de recăsătorire pronunţată împotriva sa nu-i recunoaşte dreptul de a se căsători (art. 12 din Convenţie), dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie (art. 8) şi interzicerea unor pedepse degradante (art. 3)
• Hotărârea din 18 decembrie 1987 (plenul Curţii) (seria A nr. 128)
780. — Exercitarea dreptului fundamental garantat de art. 12 duce la consecinţe de ordin personal, social şi juridic; el se supune legilor naţionale ale statelor contractante, dar limitările care rezultă din aceasta nu trebuie să restrângă sau să reducă dreptul în cauză în aşa fel sau într-o asemenea măsură încât să atingă însăşi substanţa sa. Interdicţia aplicată lui F. intra în cadrul reglementării respectivei exercitări, art. 12 nefăcând distincţie între căsătorie şi o nouă căsătorie. Curtea subliniază că termenul de aşteptare nu mai există în dreptul altor state contractante; ea aminteşte în această privinţă jurisprudenţa sa, conform căreia Convenţia trebuie citită din perspectiva condiţiilor de viaţă de astăzi. Totuşi, faptul că o ţară ocupă, la sfârşitul unei evoluţii gradate, o situaţie izolată în ceea ce priveşte un aspect al legislaţiei sale, nu implică, obligatoriu, că un asemenea aspect se loveşte de Convenţie, mai ales într-un domeniu atât de strâns legat de tradiţiile culturale şi istorice ale fiecărei societăţi şi de concepţiile profunde ale acesteia asupra celulei familiale.
Adoptând măsura incriminată, care în fond este o sancţiune civilă, judecătorul divorţului nu s-a limitat să evalueze consecinţele despărţirii; el a fost pus în situaţia de a aprecia conduita din trecut a lui F. pentru a ajunge la concluzia privind dreptul acestuia de a se recăsători.
Curtea recunoaşte că stabilitatea căsătoriei reprezintă un ţel legitim şi conform interesului public, dar oportunitatea mijlocului folosit în aceste condiţii pentru a o realiza îi inspiră îndoieli. Chiar în Elveţia, două comisii de experţi se pare că au simţit şi ele acelaşi lucru, întrucât au propus abrogarea art. 150 din Codul civil. în orice caz, Curtea nu subscrie la teza guvernului conform căreia interdicţia temporară a recăsătoririi urmăreşte apărarea drepturilor celuilalt. Viitoarea soţie a lui F. a putut să se considere lezată, personal şi direct, de măsura care i s-a aplicat acestuia din urmă; din moment ce ea nu era nici minoră şi nici alienată mintal, drepturile ei nu erau cu nimic protejate. în ce priveşte copiii care urmau să se nască, riscau şi ei să simtă contralovitura interdicţiei; desigur, legea elveţiană nu mai cunoaşte noţiunea de copil nelegitim, dar copilul natural poate avea de suferit din cauza unor prejudecăţi şi deci să suporte un handicap social. Copilul lui F. venind pe lume la o lună după recăsătorirea părinţilor săi, decesul unuia dintre ei sau o simplă întârziere în îndeplinirea formalităţilor legale ar fi fost suficiente pentru a-1 face să se nască în afara căsătoriei.
Argumentul conform căruia timpul de reflecţie impus celui interesat contribuie, în egală măsură, la a-1 proteja împotriva lui însuşi nu are o greutate suficientă în cazul unei persoane majore şi care se bucură de toate facultăţile sale mintale.
De asemenea, guvernul susţinea, în esenţă, că recăsătorirea după un divorţ nu poate fi asimiliată cu o primă căsătorie. Curtea consideră că dacă legislaţia naţională permite divorţul — ceea ce Convenţia nu cere —, art. 12 garantează celui divorţat dreptul de a se recăsători fără a suferi, în materie, restricţii iraţionale.
Rămânea comparaţia cu separarea în fapt, termenul de aşteptare cerut pentru pronunţarea divorţului şi posibilitatea pentru cel nevinovat să se opună divorţului care, conform guvernului, produce consecinţe identice celor de interdicţie temporară a recăsătoririi. în vederile Curţii, este vorba de situaţii diferite şi care, în orice caz, se plasează „în amonte" de judecarea divorţului.
în concluzie, măsura litigioasă, care a atins însăşi substanţa dreptului la căsătorie, apare ca neproporţională cu ţelul legitim urmărit. A avut loc deci o încălcare a art. 12 (9 voturi pentru, 8 împotrivă).
781. — în temeiul art. 50, F. reclama suprimarea, într-un termen scurt, a interdicţiei de recăsătorire prevăzută de art. 150 din Codul civil. Curtea subliniază: Convenţia nu îi atribuie competenţa pentru a prescrie statului elveţian să-şi modifice legislaţia (unanimitate).
Ea consideră că F. nu a putut suferi o daună morală decât timp de opt luni şi că în această privinţă hotărârea îi dă o satisfacţie echitabilă suficientă (unanimitate).
| ← JOHNSTON contra IRLANDEI - Interdicţie constituţională a... | MARCKX contra BELGIEI - Statutul mamelor celibatare şi al... → |
|---|
