FOGLIA contra Elveţiei - Condamnarea unui avocat pentru declaraţii şi punerea la dispoziţie a unor documente dintr-un proces
| Comentarii |
|
Cauza FOGLIA împotriva Elveţiei (nr. 35865/04), hotărârea din 13 decembrie 2007 [secţia I]
În fapt
La moartea lui H.J. s-au constatat importante deturnări financiare, pe care le-a efectuat şi depus în conturile unei bănci. Ministerul public a deschis o anchetă penală. Reclamantul - avocat - a apărat interesele mai multor victime şi clienţi ai băncii. Ministerul public a dat o decizie de neîncepere a urmăririi penale pentru insuficienţă de probe. Apoi a dat publicităţii un comunicat de presă care releva că H.J. şi-a însuşit în
mai multe rânduri fonduri ale altora. Recursul reclamantului împotriva deciziei de neîncepere a urmăririi penale a fost respins de instanţa de apel. Ulterior, acesta a introdus un denunţ penal împotriva funcţionarilor, conducătorilor şi organelor băncii, care nu a avut ca efect deschiderea unei anchete, fapt confirmat în ultimă instanţă de o hotărâre a Tribunalului federal. Moartea lui H.J. şi investigaţiile referitoare la faptele pe care le-a comis au făcut obiectul unei importante acoperiri mediatice, între care publicarea mai multor interviuri ale reclamantului, care a opinat că angajaţii băncii vizate nu puteau ignora existenţa unor deturnări şi a calificat ancheta ministerului public drept superficială şi grăbită. Banca, precum şi trei dintre conducătorii săi, au introdus la judecătorul de instanţă o acţiune civilă în protejarea personalităţii şi în daune-interese, împotriva reclamantului, şi în care susţineau că acesta din urmă a declanşat împotriva lor o campanie mediatică, difuzând informaţii cu scopul de a aduce atingere imaginii lor. în cele din urmă, au renunţat la această acţiune. Apoi banca l-a denunţat pe reclamant la comisia de disciplină şi ordine a avocaţilor, pentru comportament contrar obligaţiei dediligenţă în executarea mandatului său şi pentru utilizarea de mijloace neautorizate de lege. Comisia a decis că reclamantul este vinovat şi l-a amendat cu 1.500 franci elveţieni (aproximativ 1.024 euro la acea epocă). Această decizie a fost confirmată de instanţa de apel, iar Tribunalul federal a respins recursul introdus de reclamant, afirmând că în toate etapele cauzei, avocatul trebuie - în orice declaraţie publică - sădea dovadă de moderaţie în privinţa tonului şi de obiectivitate în expunerea argumentelor. De asemenea, a considerat că datorită intervenţiilor reclamantului, presa începuse să se intereseze de afirmaţiile privitoare la deturnările financiare. Reclamantul susţinuse activ divulgarea propriilor lui păreri, prin intermediul presei, câtă vreme nimic nu îi justifica declaraţiile publice. Acesta exercitase o presiune exagerată asupra instanţelor, ţinând cont de ampla şi previzibila difuzare a declaraţiilor sale şi de reiterarea lor. Tribunalul federal a apreciat că nu era justificată furnizarea publică a informaţiilor detaliate dintr-un proces în curs. în plus, avocatul nu se asigurase că mijlocele media le vor utiliza în mod discret şi rezervat şi că nu îi vor amplifica afirmaţiile. Tribunalul a hotărât că declaraţiile reclamantului, luate separat, nu erau nici exagerate, nici lipsite de respect. Cu toate acestea, ele trebuiau să fie considerate în ansamblul lor, ţinând cont de efectul pe care l-au avut, iar reclamantul nu făcuse dovada reţinerii necesare în circumstanţele cauzei. Tribunalul a conchis că rolul jucat de reclamant în raport cu presa depăşise limitele apărării clienţilor acestuia. Intervenţiile sale nu puteau trece drept necesare. Din această cauză, el nesocotise obligaţia de diligenţă în exercitarea profesiei. Interesul general care viza garantarea bunei funcţionări a justiţiei, încrederea în aceasta şi menţinerea demnităţii profesiei de avocat primau în raport cu libertatea de exprimare a reclamantului şi faţă de libertatea presei. Acesta din urmă a intentat o acţiune în răspundere civilă, în numele clienţilor săi, îndreptată împotriva băncii. Această acţiune este încă pendinte pe rolul instanţelor naţionale.
În drept
Condamnarea reclamantului se analizează ca o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la libertatea de exprimare, prevăzută de lege. Aceasta vizează un scop legitim, adică garanţia autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare. Reclamantul a fost condamnat pentru a fi făcut intervenţii publice care nu s-au justificat în lumina dispoziţiilor şi jurisprudenţei naţionale aplicabile. Or, comportamentul reclamantului se înscria într-un context mediatic incontestabil, cu mult înainte de interviurile pe care le-a acordat. De altfel, Curtea nu vede de ce ar putea fi angajată răspunderea unui avocat, ca urmare a declaraţiilor în presă, făcute de clientul acestuia.
Cât priveşte declaraţiile făcute de reclamant direct în presă şi ulterioare celor ale clientului său, acestea priveau nemulţumirile clienţilor săi, atât în privinţa motivelor formulate în apel, cât şi în privinţa rapidităţii excesive şi a superficialităţii anchetei. Aceste declaraţii, făcute după introducerea cererii de apel, conţineau reproşuri care nu erau îndreptate împotriva calităţii personale sau profesionale ale ministerului public, ci vizau doar modul în care acesta se achitase de funcţia sa de procuror în afacerea în care clienţii reclamantului erau părţi civile. Astfel, afirmaţiile nu puteau fi considerate nici grave, nici injurioase la adresa acestora, sau ca fiind susceptibile a diminua încrederea publicului în justiţie.
Privitor la punerea la dispoziţia presei a unor documente din proces, instanţele naţionale nu au stabilit acest fapt. Tribunalul federal doar i-a reproşat reclamantului că ar fi acţionat astfel încât media să utilizeze aceste documente în mod discret şi rezervat. în acest fel, nu se justifică atribuirea în sarcina reclamantului a unei răspunderi privitoare la modul de acţiune al organelor de presă. Pe de altă parte, această divulgare de informaţii se înscria într-un context mediatic şi putea răspunde astfel dreptului publicului de a primi informaţii referitoare la activitatea autorităţilor judiciare. în plus, ştiind că presa a reluat declaraţiile reclamantului
în articole apărute ulterior interviurilor pe care le acordase, acesta din urmă nu putea fi considerat răspunzător.
Astfel, reclamantul nu este răspunzător pentru campania de presă şi pentru angajarea unei proceduri mediatice paralele procedurii judiciare, în scopul influenţării organelor de jurisdicţie sesizate în cauză, în plus, susţinerile lui nu erau nici excesive, nici ofensatoare şi nu aduceau atingere în mod ilegal intereselor băncii şi a angajaţilor acesteia. Această situaţie a fost confirmată de faptul că împotriva reclamantului nu a fost introdusă nicio plângere pentru calomnie, iar acţiunea pentru protejarea personalităţii a fost retrasă. Mai mult, ministerul public sau vreo altă persoană implicată în anchetă nu a depus vreo plângere împotriva acestuia. în fine, dacă amenda aplicată reclamantului reprezintă în sine o sumă modestă, valoarea ei este de asemenea simbolică. Astfel, nu există o nevoie socială imperioasă de restrângere a libertăţii de exprimare a reclamantului, iar autorităţile naţionale nu au furnizat motive pertinente şi suficiente, pentru a o justifica. Deci nu s-ar putea considera că ingerinţa incriminată era necesară într-o societate democratică. Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 41: 1.024 euro daune materiale.
| ← STOLL contra Elveţiei - Libertate de exprimare. Condamnarea... | HERRI BATASUNA şi BATASUNA contra Spaniei - Dizolvare a unor... → |
|---|
