Lapusan împotriva României - Trafic de persoane. Tinere obligate sa se prostitueze. Arest preventiv
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeana a Drepturilor Omului
Sectia a III-a
HOTARÂREA
din 3 iunie 2008
în Cauza Lapusan împotriva României
(Cererea nr. 29723/03)
Strasbourg
Devenita definitiva la 03.09.2008
Hotarârea devine definitiva în conditiile prevazute în art. 44 alin. (2) din Conventie. Poate suferi modificari de forma.
În CauzaLapusan împotriva României,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, presedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupancic,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecatori,
si Santiago Quesada, grefier de sectie, dupa ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 13 mai 2008 a pronuntat urmatoarea hotarâre, adoptata la aceeasi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea nr. 29723/03, introdusa împotriva României, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Marin Ion Lapusan (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 28 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de domnul Razvan-Horatiu Radu, agent guvernamental de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în special de faptul ca arestarea sa preventiva si imposibilitatea, datorita situatiei în care s-a aflat, de a contesta în mod efectiv prelungirea arestarii sau, au adus atingere art. 5 alin. 3 si 4 din Conventie.
4. La 22 martie 2007 Curtea a hotarât sa comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe articolele 5 alin. 3 si 4. Prevalându-se de dispozitiile art. 29 alin. 3, ea a decis ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate împreuna.
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a nascut în anul 1970 si locuieste la Bistrita, România.
Arestarea preventiva a reclamantului dispusa de Parchet
6. Printr-o ordonanta din 17 februarie 2003 procurorul de la Parchetul de pe lânga Tribunalul Bistrita-Nasaud a dispus arestarea preventiva a reclamantului pe o perioada de treizeci de zile, care urma sa expire la 18 martie 2003. Reclamantul a fost informat ca era banuit de trafic de persoane, tinând cont de faptul ca în aprilie 2002 a racolat, facându-le promisiuni mincinoase, o femeie de douazeci si opt de ani si doua adolescente în vârsta de saisprezece ani si le-a obligat sa se prostitueze în Germania.
7. Reclamantul a fost închis în arestul Inspectoratului Judetean de Politie Bistrita-Nasaud.
B. Prelungirile ulterioare, de catre instante, a arestarii preventive a reclamantului
8. La 4 martie 2003, Parchetul a cerut Tribunalului din Bistrita-Nasaud prelungirea arestarii reclamantului pentru o perioada de treizeci de zile pentru a putea audia mai multi martori.
9. Printr-o încheiere din 17 martie 2003 Tribunalul a admis aceasta cerere, pe care a considerat-o întemeiata si, în prezenta reclamantului si a avocatului sau numit din oficiu, a prelungit durata arestarii preventive pâna la 16 aprilie 2003.
10. La 19 martie 2003, încheierea din 17 martie 2003 a fost notificata reclamantului care, la 20 martie 2003, a formulat o cerere de recurs si a cerut eliberarea sa.
11. La 24 martie 2003 Tribunalul a înregistrat recursul reclamantului. La 25 martie 2003 a trimis dosarul la Curtea de Apel Cluj, competenta sa statueze asupra recursului. La 11 aprilie 2003 dosarul a fost înscris pe rolul Curtii de Apel si s-a stabilit termenul la 23 aprilie 2003.
12. Reclamantul nu a comparut la termenul mentionat anterior deoarece, asa cum reiese din dosar, citatia a fost trimisa la arestul Inspectoratului Judetean de Politie din Cluj si nu din Bistrita-Nasaud, unde interesatul era în arest. Un alt avocat a fost numit din oficiu sa-l reprezinte în fata Curtii de Apel. Audiat de aceasta, acest avocat, care l-a aparat pe reclamant numai cu acest prilej, a lasat la aprecierea judecatorilor oportunitatea admiterii sau neadmiterii recursului si cererii de eliberare, dat fiind ca reclamantul nu le motivase. Curtea de Apel a respins recursul reclamantului printr-o decizie definitiva din 23 aprilie 2003, pe motiv ca ancheta penala era în curs si punerea în libertate a interesatului reprezenta un pericol pentru ordinea publica.
13. La o data neprecizata Parchetul a cerut Tribunalului o noua prelungire a arestarii interesatului. Printr-o încheiere din 15 aprilie 2003, Tribunalul Bistrita-Nasaud a admis cererea Parchetului si a prelungit arestarea reclamantului pe o perioada de treizeci de zile începând din 16 aprilie 2003. La 14 mai si 12 iunie 2003 Tribunalul a prelungit arestarea preventiva a reclamantului, de fiecare data pentru o perioada de treizeci de zile.
C. Procesul asupra temeiniciei acuzatiilor împotriva reclamantului
14. Printr-un rechizitoriu din 11 iulie 2003 reclamantul a fost trimis în fata Tribunalului Bistrita-Nasaud sub acuzatia de trafic de persoane.
15. La sedinta instanta a audiat reclamantul, un coacuzat, victimele si mai multi martori ai acuzarii si ai apararii. Reclamantul a fost asistat de un avocat numit din oficiu de-a lungul întregului proces.
16. Printr-o decizie din 22 martie 2004, Tribunalul a condamnat reclamantul la trei ani si sase luni de închisoare. Bazându-se pe probele strânse cu prilejul anchetei penale si al audierii, instanta a retinut ca elementele constitutive ale traficului de persoane erau reunite în cazul în speta, în masura în care din dosar reiesea ca reclamantul dusese victimele în Germania, unde le-a constrâns sa se prostitueze.
17. Reclamantul si Parchetul a apelat aceasta decizie. Reclamantul a cerut achitarea sa sau, în subordine, aplicarea pedepsei minime prevazuta de lege. Printr-o decizie din 16 iunie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul reclamantului, l-a admis pe cel al Parchetului si a condamnat reclamantul la sase ani de închisoare. Ea a considerat ca instanta inferioara a încadrat corect faptele, dar ca pedeapsa trebuia majorata datorita starii de recidiva a reclamantului.
18. Reclamantul si Parchetul au înaintat recurs în anulare. Recursul a mentionat ca elementul material al infractiunii nu era stabilit în cazul în speta si a cerut în subordine instantei sa-i micsoreze pedeapsa. Printr-o decizie definitiva din 3 noiembrie 2004 Înalta Curte de Casatie si Justitie a respins recursul si a confirmat decizia Curtii de Apel.
19. Printr-o decizie din 6 iunie 2005 Tribunalul Bistrita-Nasaud a respins ca neîntemeiata cererea reclamantului privind revizuirea deciziei definitive din 3 noiembrie 2004 citata anterior.
20. La 4 ianuarie 2007, reclamantul a fost pus în libertate.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
21. Dispozitiile codului de procedura penala (« CPP »), în vigoare la vremea comiterii faptelor si aplicabile în cazul în speta, prevad urmatoarele:
Articolul 139 alin. 2
« Când nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea masurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere. »
Articolul 140¹
« 1. Împotriva ordonantei de arestare preventiva_ se poate face plângere la instanta careia i-a revenit competenta sa judece cauza în fond.
6. Încheierea este supusa recursului_ . Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanta considera necesar. »
Articolul 141
« Încheierea data în prima instanta prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei masuri preventive poate fi atacata separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. »
Articolul 159
« Completul de judecata va fi prezidat de presedintele instantei sau de un judecator desemnat de acesta, iar participarea procurorului este obligatorie.
Dosarul cauzei va fi depus de catre procuror [la Tribunal] cu cel putin 2 zile înainte de termen si va putea fi consultat de catre aparator la cererea acestuia. Inculpatul este adus în fata instantei si va fi asistat de aparator_ .
Încheierea prin care s-a hotarât asupra prelungirii arestarii poate fi atacata cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsa. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestarii preventive nu este suspensiv de executare_ . »
Articolul 385/11
« Judecarea recursului se face cu citarea partilor.
Judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenta inculpatului, când acesta se afla în stare de detinere.
Dispozitiile alineatului precedent nu sunt aplicabile în judecarea recursului împotriva încheierilor privind masurile preventive.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile.»
22. Celelalte articole pertinene ale CPP figureaza în Hotarârea Pantea împotriva României (nr. 33343/96, paragraful 220, CEDH 2003-VI).
23. Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 de modificare a CPP si publicata în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003 a modificat astfel partea pertinenta a art. 159 din codul citat anterior:
« Încheierea prin care s-a hotarât asupra prelungirii arestarii poate fi atacata cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronuntare, pentru cei prezenti, sau de la comunicare, pentru cei lipsa._
Inculpatul trebuie sa fie prezent la examinarea recursului. »
24. Articolul 149¹ din CPP introdus prin Legea nr. 281 citata anterior si modificat de Ordonanta Guvernului nr. 109/2003 publicata în Monitorul Oficial nr. 748 din 26 octombrie 2003, prevede ca judecatorul este singurul competent sa dispuna arestarea.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încalcari a art. 5 alin. 3 din Conventie
25. Reclamantul invoca faptul ca nu a fost adus în fata unui magistrat împuternicit cu exercitarea atributiilor judiciare « de îndata » dupa arestarea sa dispusa de un procuror. El invoca art. 5 alin. 3, care prevede urmatoarele în partea sa pertinenta :
« Orice persoana arestata sau detinuta, în conditiile prevazute de paragraful 1 litera c) din prezentul articol, trebuie adusa de îndata înaintea unui judecator sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare_ . »
A. Asupra admisibilitatii
26. Curtea constata ca cererea nu este în mod manifest neîntemeiata în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate, motiv pentru care o declara admisibila.
B. Asupra fondului
27. Reclamantul afirma ca nu a fost adus în fata unui judecator sau a unui alt magistrat împuternicit cu exercitarea atributiilor judiciare imediat dupa arestarea sa preventiva dispusa prin ordonanta de procuror.
28. Guvernul admite ca în cauza legalitatea arestarii preventive a reclamantului a fost examinata pentru prima data de o instanta la 17 martie 2003, adica la o luna de la arestarea preventiva a interesatului. Cu toate acestea, el considera ca mai multe elemente sunt de luat în considerare în aprecierea in concreto a acestui termen si a conformitatii sale cu dispozitiile Conventiei. Astfel, el subliniaza ca reclamantul avea la dispozitia sa mai multe cai de atac pentru a contesta arestarea sa preventiva, în special cele prevazute de articolele 139 si 140¹ din codul de procedura penala (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Guvernul subliniaza modificarile codului de procedura penala adusa de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 109/2003, potrivit carora judecatorul este singurul competent sa dispuna arestarea preventiva.
29. Curtea aminteste ca a considerat deja ca procurorul nu este un magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare în întelesul art. 5 alin. 3 din Conventie si ca la vremea comiterii faptelor dreptul intern nu prevedea efectuarea controlului automat al arestarii « de îndata » dupa arestare, asa cum prevede articolul mentionat anterior (a se vedea Pantea împotriva României, nr. 33343/96, paragrafele 233, 239 si 240, CEDH 2003-VI (extrase)).
30. Curtea constata ca în cazul în speta arestarea preventiva a reclamantului a fost decisa printr-o ordonanta a procurorului din 17 februarie 2003 si ca de-abia la 17 martie 2003, adica dupa o luna, legitimitatea si temeinicia acestei arestari preventive au fost examinate de magistratii titulari ai puterilor judiciare, si anume judecatorii de la Tribunalul Bistrita-Nasaud, asa cum prevede articolul 5 alin. 3 citat anterior (McKay împotriva Regatului Unit [GC], nr. 543/03, paragrafele 40 si 47, CEDH 2006-X). Or, Curtea a considerat ca o perioada de retinere de patru zile si sase ore fara control jurisdictional depasea limitele stricte de timp stabilite de art. 5 alin. 3, chiar si atunci când avea drept scop prevenirea colectivitatii în ansamblul sau împotriva terorismului (Brogan si altii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotarârea din 29 noiembrie 1988, seria A, nr. 145-B, pag. 33, paragraful 62).
31. Curtea aminteste de asemenea ca controlul judiciar al arestarii trebuie sa se faca automat. Nu poate fi urmarea unei cereri formulata în prealabil de detinut (Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, paragraful 49, CEDH 1999-III si Sabeur Ben Ali împotriva Maltei, nr. 35892/97, paragraful 29, 29 iunie 2000). Prin urmare, argumentul Guvernului, întemeiat pe faptul ca reclamantul nu a contestat arestarea sa si nici nu a cerut revocarea acestei masuri nu poate fi retinut (Sabeur Ben Ali citat anterior, paragraful 31).
32. Curtea nu vede în prezenta cauza niciun motiv care sa justifice retinerea reclamantului timp de o luna înainte de a-l cita în fata unui judecator sau a unui alt magistrat îndeplinind cerintele paragrafului 3 al art. 5 citat anterior. Ia act de modificarea, ulterior faptelor, dreptului intern pertinent prin Ordonanta Guvernului nr. 109/2003, dar considera ca aceasta evolutie legislativa nu poate avea consecinte asupra examinarii în cazul în speta a capatului de cerere formulat de reclamant.
33. Reiese ca în prezenta cauza reclamantul nu a fost « de îndata » adus în fata unui judecator sau a unui magistrat împutercinit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare.
34. Prin urmare, a fost încalcat art. 5 alin. 3 din Conventie.
II. Asupra pretinsei încalcari a art. 5 alin. 4 din Conventie
35. Reclamantul considera ca instanta nu a statuat în termen scurt asupra legalitatii arestarii sale preventive, durata procesului de recurs împotriva încheierii din 17 martie 2003 parându-i-se exagerata. El invoca de asemenea, potrivit art. 6 din Conventie, o atingere adusa drepturilor sale la aparare, deoarece era absent la termenul consacrat examinarii recursului sau din 23 aprilie 2003.
36. În masura în care capetele de cerere ale reclamantului s-au întemeiat pe procedura prin care el contesta o decizie de prelungire a arestarii preventive (Kutzner împotriva Germaniei, [GC], Hotarârea din 26 februarie 2002, Colectie de hotarâri si decizii 2002-I, paragraful 56 si Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 2978/03, paragraful 15, 28 iunie 2007), Curtea le va examina din punct de vedere al art. 5 alin. 4 din Conventie care prevede urmatoarele:
« Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa intr-duca un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea sa este ilegala. »
A. Asupra admisibilitatii
37. Curtea constata ca plângerea reclamantului cuprinde doua laturi, una privind cerinta « termenului scurt » cealalta neprezentarea reclamantului la termenul din 23 aprilie 2003 în fata Curtii de Apel din Cluj, pe care o va examina ulterior.
1. În privinta capatului de cerere privind cerinta « termenului scurt »
38. Reclamantul considera ca Curtea de Apel nu a examinat recursul sau înpotriva încheierii din 17 martie 2003 într-un « termen scurt », potrivit art. 5 alin. 4 din Conventie.
39. Guvernul admite ca statului îi revine sarcina de a institui o procedura judiciara rapida, permitând sa se ajunga la un control al legalitatii detentiei interesatului si subliniaza ca respectarea acestor cerinte trebuie apreciaza la fiecare caz în parte. În opinia sa, termenul de treizeci de zile care s-a scurs în cazul în speta între data înregistrarii recursului reclamantului si 23 aprilie 2003, data deciziei Curtii de Apel Cluj, nu ar putea fi considerat drept excesiv. Guvernul adauga faptul ca acest termen a fost determinat de necesitatea de a trimite dosarul instantei de fond la Curtea de Apel si de necesitatea de a permite prezentarea partilor. El releva de asemenea ca Curtea de Apel nu a dispus nicio amânare a cauzei.
40. Guvernul constata de altfel ca în cazul în speta Curtea de Apel nu era chemata sa examineze în prima instanta temeinicia arestarii preventive a reclamantului, ci numai sa verifice decizia tribunalului. Citând cauzele Pantea mentionata anterior (paragraful 252), Rahbar-Pagard împotriva Bulgariei (nr. 45466/99 si 29903/02, paragraful 82, 6 aprilie 2006), Kolev împotriva Bulgariei (nr. 50326/99, paragraful 80, 28 aprilie 2005) si Roumen Todorov împotriva Bulgariei (nr. 50411/99, paragraful 45, 20 octombrie 2005), în care era vorba despre termenele de patru luni, saptezeci si noua de zile, doua luni si respectiv patru luni, Guvernul observa ca Curtea a sanctionat încalcarea dispozitiilor art. 5 alin. 4 pentru procese în mod vadit mai lungi decât în prezenta cauza.
41. Guvernul subliniaza în fine schimbarile legislative introduse de Legea nr. 281/2003 citata anterior, în baza carora recursul împotriva unei sentinte de prelungire a arestarii preventive trebuie examinat înainte de expirarea acesteia.
42. Curtea aminteste ca garantând persoanelor arestate sau detinute un recurs pentru a contesta legalitatea privarii lor de libertate, art. 5 alin. 4 din Conventie consacra de asemenea dreptul acestora, în urma instituirii unei asemenea proceduri, de a obtine în termen scurt o hotarâre judecatoreasca privind legalitatea detentiei lor si punând capat privarii lor de libertate daca se dovedeste ilegala (a se vedea, de exemplu, Musial împotriva Poloniei [GC], nr. 24557/94, paragraful 43, CEDH 1999-II si Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, paragraful 68, 28 martie 2000, CEDH 2000-III). Respectarea dreptului oricarei persoane, potrivit art. 5 alin. 4, de a obtine în termen scurt o hotarâre a unei instante asupra legalitatii starii sale de detentie trebuie aprecita în lumina circumstantelor fiecarei cauze (Mayzit împotriva Rusiei, nr. 63378/00, paragraful 49, 20 ianuarie 2005 si Picaro împotriva Italiei, nr. 42644/02, paragraful 66, 9 iunie 2005).
43. În cazul în speta, printr-o decizie din 17 martie 2003, Tribunalul Bistrita-Nasaud a prelungit arestarea preventiva a reclamantului cu treizeci de zile. La 24 martie 2003, acesta din urma a înaintat un recurs împotriva acestei decizii, recurs respins de Curtea de Apel Cluj la 23 aprilie 2003, adica treizeci de zile mai târziu (paragraful 12 de mai sus). Între timp, la 15 aprilie 2003, Tribunalul a prelungit din nou arestarea preventiva a reclamantului cu treizeci de zile.
44. Curtea releva ca atunci când arestarea preventiva a fost dispusa de instanta competenta, aceasta arestare trebuie, în principiu, sa fie considerata ca fiind legala si nu arbitrara, cu atât mai mult cu cât în dreptul intern se poate face recurs. Acest recurs ofera interesatului garantii suplimentare pentru a evalua necesitatea prelungirii arestarii preventive (Van Thuil împotriva Olandei (decizie), nr. 20510/02, 9 decembrie 2004).
45. Tribunalul din Bistrita-Nasaud care a prelungit arestarea preventiva a reclamantului este o instanta în întelesul art. 5 alin. 4 din Conventie. Atunci când a luat hotarârea de prelungire a arestarii preventive acest tribunal a examinat si reînnoit legalitatea acestei masuri. A facut acelasi lucru la 15 aprilie 2003, când a prelungit înca o data, timp de treizeci de zile, arestarea preventiva a reclamantului. Recursul reclamantului în fata Curtii de Apel împotriva deciziei din 17 martie 2003 constituia o garantie suplimentara pentru a verifica daca hotarârea de a prelungi arestarea preventiva era necesara. În aceste împrejurari, desi era de dorit ca procedura în fata Curtii de Apel sa fie mai lunga, Curtea considera ca, pe ansamblu, procedura de prelungire a arestarii preventive a reclamantului nu a adus atingere dreptului sau garantat de art. 5 alin. 4 din Conventie.
46. Reiese ca acest capat de cerere este în mod manifest neîntemeiat si trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie.
2. Asupra temeiniciei cauzei
47. Curtea constata ca plângerea întemeiata pe art. 5 alin. 4 din Conventie privind neprezentarea reclamantului la termenul din 23 aprilie 2003 în fata Curtii de Apel nu este în mod manifest neîntemeiata în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate, motiv pentru care o declara admisibila.
B. Asupra fondului
48. Reclamantul invoca faptul ca autoritatile interne au refuzat sa asigure prezenta sa la termenul din 23 aprilie 2003 în fata Curtii de Apel din Cluj, chemata sa statueze asupra recursului sau împotriva hotarârii de prelungire a arestarii sale preventive.
49. Guvernul contesta aceasta sustinere. El constata ca procedura în fata Curtii de Apel a facut obiectul unei singure sedinte, în timpul careia avocatul numit din oficiu pentru reclamant si reprezentantul Parchetului au fost audiati. El releva ca Curtea de Apel a considerat ca prezenta reclamantului la sedinta nu era necesara si ca oricum acesta din urma a fost audiat de Tribunalul care a statuat în prima instanta. Guvernul subliniaza în fine schimbarile legislative introduse de Legea nr. 281/2003 citata anterior, în baza carora prezenta inculpatului este prevazuta cu ocazia examinarii recursului.
50. Curtea aminteste ca potrivit art. 5 alin. 4 persoanele arestate sau detinute au dreptul la o examinare a respectarii cerintelor de procedura si de fond necesare « legalitatii » în sensul art. 5 alin. 1, privarii lor de libertate (Brogan si altii, citata anterior, pag. 34-35, paragraful 65). Desi procedura legata de art. 5 alin. 4 nu trebuie sa fie întotdeauna însotita de garantii identice cu cele pe care art. 6 alin. 1 le prevede pentru controversele civile sau penale, pentru persoanele detinute în conditiile prevazute de art. 5 alin. 1 c), este necesara o audiere (Kampanis împotriva Greciei, Hotarârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 318-B, pag. 45, paragraful 47). Îndeosebi un proces privind un recurs formulat împotriva unei arestari sau prelungirii acesteia trebuie sa asigure egalitatea de arme între parti, procurorul si detinutul (Nikolova citata anterior, paragraful 58 si Wloch împotriva Poloiei, nr. 27785/95, paragraful 126, CEDH 2000-XI).
51. În cauza Curtea constata ca audierea în fata Curtii de Apel din 23 aprilie 2003 privea recursul introdus de reclamant împotriva hotarârii Tribunalului de prelungire, la cererea Parchetului, a arestului sau preventiv. Dreptul reclamantului de a inainta recurs împotriva acestei hotarâri nu provoaca controversa între parti.
52. Curtea constata ca dispozitiile pertinente ale codului de procedura penala în vigoare la vremea comiterii faptelor nu prevedea prezenta obligatorie a acuzatului, asistat de un avocat, decât în caz de hotarâre privind prelungirea arestarii sale preventive si ca prezenta sa cu ocazia examinarii unui recurs împotriva unei asemenea hotarâri nu era ceruta decât daca instanta considera ca era necesar (paragraful 21 de mai sus). Or, Curtea de Apel a citat reclamantul sa compara, desi a trimis citatia la o alta închisoare decât cea unde era detinut ; ea a considerat deci, cel putin initial, ca prezenta sa era « necesara ».
53. Curtea reitereaza ca un stat care poseda un recurs împotriva hotarârilor privind arestarea preventiva trebuie sa acorde interesatilor aceleasi garantii în apel ca si în prima instanta. Prin urmare, ea considera ca prezenta reclamantului si a avocatului sau la sedinta în fata Tribunalului nu scutea statul de obligatia de a asigura si prezenta personala a interesatului în fata Curtii de apel sau, la nevoie, pe cea a reprezentantului sau, pentru a asigura egalitatea de arme cu procurorul care, prezent la audiere, a cerut mentinerea starii de arest (a se vedea, mutatis mutandis, Kampanis, citata anterior, paragraful 47 si Nikolova, citata anterior, paragraful 58).
54. În privinta felului în care avocatul numit din oficiu a aparat interesele reclamantului, Curtea constata ca, cu ocazia audierii din 23 aprilie 2003, el îl reprezenta pentru prima data si ca a lasat la aprecierea curtii daca va admite sau nu recursul si cererea de eliberare a clientului sau. Aceasta atitudine poate da nastere la îndoieli în privinta cunoasterii, de catre avocatul respectiv, a dosarului si a capacitatii sale de a contesta eficient legalitatea arestarii reclamantului.
55. Pe baza acestor circumstante, Curtea concluzioneaza ca reclamantul nu a beneficiat în fata Curtii de Apel de o aparare efectiva (a se vedea, mutatis mutandis, Goddi împotriva Italiei, Hotarârea din 9 aprilie 1984, seria A nr. 76, pag. 12, paragraful 27). Curtea ia act de modificarea, ulterior faptelor, dreptului intern pertinent prin legea nr. 281/2003, dar considera ca aceasta evolutie legislativa nu are incidenta asupra examinarii în cauza în speta a capatului de cerere invocat de reclamant.
56. Prin urmare, neasigurând reclamantului participarea adecvata la audiere, autoritatile interne l-au privat de posibilitatea de a combate cum trebuie motivele prezentate de Parchet pentru a justifica mentinerea starii sale de detentie.
57. Prin urmare, a fost încalcat art. 5 alin. 4 din Conventie.
III. Asupra pretinsei încalcari a art. 6 din Conventie
58. Citând art. 6 din Conventie, reclamantul se plânge în fine de rezultatul procesului penal intentat împotriva lui, considerând ca instantele au comis erori în aprecierea faptelor si în aplicarea dreptului intern care au condus la agravarea pedepsei sale. El se plânge de asemenea ca nu a avut mijloacele necesare pentru a angaja un avocat ales si ca procesul nu a fost filmat.
59. Curtea trebuie sa aminteasca faptul ca nu are sarcina de a se substitui instantelor interne. În primul rând autoritatilor nationale, si în special curtilor si tribunalelor le revine sarcina de a interpreta legislatia interna, rolul Curtii limitându-se la a verifica compatibilitatea efectelor unei asemenea interpretari cu Conventia. Într-adevar, Curtii nu-i revine sarcina de a cunoaste erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanta, decât daca si în masura în care acestea ar putea aduce atingere drepturilor si libertatilor aparate de Conventie (a se vedea Hotarârea Tejedor Garcia împotriva Spaniei din 16 decembrie 1997, Colectia de hotarâri si decizii 1997-VIII, pag. 2796, paragraful 31).
60. Curtea constata ca reclamantul a beneficiat de un proces în contradictoriu în cursul caruia a putut prezenta probele pe care le considera pertinente. Ea a putut de asemenea sa interogheze martorii acuzarii si sa prezinte martori ai apararii. Instantele nationale au pronuntat hotarâri motivate întemeiate pe probele administrate la dosar pe care le considerau suficiente pentru a demonstra vinovatia sa. Prin urmare, acest capat de cerere este în mod manifest neîntemeiat.
61. Curtea constata ca art. 6 din Conventie nu impune statelor sa asigure înregistrarea integrala a tuturor proceselor ce au loc la instantele lor. În plus, dreptul de a alege un avocat poate fi exercitat de un acuzat cu singura conditie de a avea mijloacele de a-l plati (M. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, cererea nr. 9728/82, Decizia Comisiei din 15 iulie 1983, Decizii si rapoarte (DR) 36, pag. 155 si Kamasinski împotriva Austriei, Hotarârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, pag. 33, paragraful 65). Oricum, Curtea considera ca reclamantul nu a epuizat caile de atac interne, în masura în care nu a prezentat aceste capete de cerere în fata instantelor nationale.
62. Reiese ca acest capat de cerere trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie.
IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
63. În conformitate cu art. 41 din Conventie,
« În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila. »
A. Prejudiciu
64. Reclamantul cere 50.000 euro cu titlu de prejudiciu material si moral pe care l-ar fi suferit. El declara ca, în timpul detentiei sale, starea sa de sanatate s-a deteriorat si ca trebuie si astazi sa urmeze un tratament medical. El invoca în plus faptul ca conditiile sale de viata s-au degradat, ca a fost constrâns ca-si vânda apartamentul si ca astazi îi este greu sa-si gaseasca un loc de munca din cauza trecutului sau judiciar.
65. Guvernul roaga Curtea sa respinga aceste pretentii, considerând ca nu au fost justificate si ca nu au nicio legatura de cauzalitate cu pretinsele încalcari ale Conventiei. El considera de asemenea ca suma ceruta este excesiva comparativ cu jurisprudenta Curtii în materie de stare de detentie ilegala si ca constatarea încalcarii Conventiei ar putea constitui în sine o satisfactie echitabila.
66. Curtea releva ca singura baza de retinut pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta în cauza în încalcarea art. 5 alin. 3 si 4. În ceea ce priveste prejudiciul material, ea constata ca reclamantul nu l-a exprimat în cifre si ca nu exista o legatura de cauzalitate între faptele ce l-au facut sa concluzioneze ca s-a încalcat Conventia si prejudiciul material a carui despagubire o cere reclamantul. Prin urmare, ea respinge aceasta cerere.
67. Curtea considera totusi ca reclamantul a suferit pe nedrept un prejudiciu moral incontestabil, pe care constatarea încalcarii indicata în prezenta hotarâre nu ar putea sa-l remedieze. Statând în echitate, asa cum prevede art. 41 din Conventie, îi aloca 1.000 euro pentru prejudiciul moral.
B. Costuri si cheltuieli
68. Reclamantul nu cere rambursarea costurilor si cheltuielilor.
C. Majorari de întârziere
69. Curtea hotaraste sa aplice majorarile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declara cererea admisibila în privinta capetelor de cerere întemeiate pe art. 5 alin. 3 si 5 alin. 4 din Conventie, referitoare la neprezentarea reclamantului la termenul din 23 aprilie 2003 în fata Curtii de Apel si inadmisibila pentru rest ;
2. hotaraste ca s-a încalcat art. 5 alin. 3 din Conventie;
3. hotaraste ca s-a încalcat art. 5 alin. 4 din Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul pârât trebuie sa plateasca reclamantului, în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, 1.000 euro (una mie euro), ce va fi convertita în lei românesti, pentru prejudiciul moral, la care se va adauga orice suma putând fi datorata cu titlu de impozit ;
b) ca începând de la data expirarii termenului amintit si pâna la momentul efectuarii platii, sumele vor fi majorate cu o dobânda simpla, a carei rata este egala cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest.
Redactata în limba franceza, apoi comunicata în scris, la data de 3 iunie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Trufin contra Romaniei - Deces. Victima lovituri repetate cu... | Petrea împotriva României - Evaziune fiscala si fals.... → |
|---|
