Hussain contra Romaniei - Rele tratamente Absenta unei anchete efective
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
în Cauza Hussain împotriva României
(Cererea nr. 12338/02)
Strasbourg
14 februarie 2008
Devenită definitivă la 14/05/2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Hussain împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Ineta Ziemele, judecători,
Santiago Quesada, grefier,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 24 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 12338/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean irakian, domnul Emad Abdul Amir Hussain (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia)..
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat în mod succesiv de agentul său, doamna Beatrice Ramaşcanu, prin co-agent-ul său, doamna Ruxandra Paşoi, şi prin noul său agent, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge îndeosebi cu privire la absenţa unei anchete efective cu privire la pretinderile sale legate de tratamente rele aplicate de indivizi şi de detenţia sa la centrul de tranzit al aeroportului Otopeni din data de 1 până la 17 august 2001 (articolele 3 şi 5 alineatul 1 f) al Convenţiei ).
4. Le 5 ianuarie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 alineatul 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea, si fondul cauzei vor fi examinate în acelaşi timp.
5. Aceasta a decis de asemenea să indice Guvernului, în aplicarea articolului 39 din regulament, că ar fi fost de dorit în interesul părţilor şi a bunei desfăşurări a procedurii, să nu îndepărteze reclamantul de pe teritoriu până la noi ordine.
6. În virtutea articolului 41 din regulament, aceasta a decis în plus să trateze cauza în mod prioritar.
7. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus obiecţii scrise (articolul 59 alineatul 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul este un cetăţean irakian născut în anul 1956 şi locuitor al oraşului Bucureşti.
9. A intrat în România în 1977, în posesia unei vize care i-a fost reînnoită în mod regulat până la 26 octombrie 1999, dată la care documentele sale i-ar fi fost furate. A rămas de atunci pe teritoriul român fără titlu de sejur valabil. Este tatăl a doi copii care s-au născut respectiv în 1987 şi 1989 din relaţia sa de concubinaj cu o cetăţeancă română. Pretinde că este singurul care se ocupă de copii de vreme ce s-ar fi despărţit de mama lor în 1999 şi că aceasta ar locui din 2000 în străinătate.
A. Plângerile morale împotriva terţilor
10. Potrivit reclamantului, începând cu 1999, acesta a fost urmărit în stradă, ameninţat şi agresat în nenumărate reprize de concubina sa şi de terţi la instigarea acesteia.
1. Plângerea penală împotriva fostei concubine a reclamantului
11. La 22 iulie 1999, reclamantul a depus plângere la comisariatul de poliţie împotriva fostei sale concubine pentru acte de violenţă împotriva lui în iulie 1999.
12. La 26 octombrie şi 8 decembrie 2000, ca urmare a unei cereri a reclamantului, parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanţă din Bucureşti a informat interesatul că examinarea plângerii sale se prelungea şi că o completare de anchetă fusese ordonată poliţiştilor.
2. Plângere penală împotriva fostei concubine a reclamantului şi a unui terţ
13. La 19 noiembrie 1999, reclamantul a depus la comisariatul de poliţie o plângere penală împotriva fostei sale concubine şi a unui terţ pe care l-a considerat că a fost incitat de prima să îl ameninţe şi să o lovească pe fiica sa minoră, ceea ce s-ar fi întâmplat în aceeaşi zi .
14. La 14 decembrie 1999, agenţii de poliţie au audiat reclamantul la comisariat. Reclamantul spune că se hotărâse cu această ocazie să nu se mai prezinte la comisariat pe motiv că n-ar fi fost corect tratat.
15. Guvernul a relatat urmarea anchetei fără a furniza documente de sprijin. Potrivit lui, la 11 februarie 2000, fosta concubină a reclamantului a fost interogată. La 17 aprilie şi 11 decembrie 2000, comisariatul l-a convocat pe acesta pentru a-i cere informaţii suplimentare despre incidentul din 19 noiembrie 1999. Reclamantul ar fi refuzat de asemenea să se prezinte.
16. Potrivit Guvernului, la 1 august 2001 reclamantul a fost din nou interogat.
17. La o dată neprecizată, cauza a fost trimisă în faţa tribunalului de primă instanţă din Bucureşti.
18. Reclamantul şi fiica sa minoră au fost citaţi în faţa tribunalului de primă instanţă la 26 noiembrie 2002.
19. Printr-o scrisoare din 16 noiembrie 2002, adresată grefei Curţii, reclamantul precizează că fiica sa şi el nu aveau intenţia de a se prezenta în faţa tribunalului, jurisdicţiile române neinspirându-le încredere.
20. Printr-o scrisoare din 20 ianuarie 2003, acesta a informat grefa că el şi fiica sa fuseseră din nou citaţi să se prezinte în faţa tribunalului la 17 decembrie 2002, dar că nu se prezentaseră, din aceleaşi motive.
21. Printr-o sentinţă din 17 decembrie 2002, din care o copie a fost depusă la dosar, tribunalul de primă instanţă din Bucureşti, în temeiul absenţei îndelungate a victimelor la audierile succesive, a pus capăt procesului penal în virtutea articolelor 10 h), 11 alineatul 2 b) şi 2841 din codul de procedură penală.
22. Din piesele de la dosar nu reiese că reclamantul ar fi introdus un recurs împotriva acestei sentinţe.
3. Plângerea penală împotriva altor terţi
23. La 18 aprilie 2000, reclamantul ar fi fost atacat în stradă de două persoane necunoscute care, ieşind dintr-un automobil, l-ar fi lovit în faţă şi la picioare. În aceeaşi zi, acesta s-ar fi prezentat la serviciul de urgenţă al spitalului unde i-a fost suturată buza superioară.
24. Ca urmare a unui examen medical la 12 octombrie 2000, un medic din serviciul de neurochirurgie al spitalului de urgenţă ar fi eliberat reclamantului un certificat medical unde stabileşte diagnosticul următor:
« stare post-traumatică recentă (18 aprilie 2000) la nivelul craneo-facial, cu o plagă contuzie lungă la buza superioară, suturată şi vindecată»
25. La 18 octombrie 2000, un medic de la secţia de ortopedie a spitalului de urgenţă a eliberat reclamantului un certificat medical care stipula următorul diagnostic:
« contuzie la pulpa piciorului cu o parţială fisură musculară_ ; pacientul nu merge »
şi prescriind următorul tratament:
« ghips timp de cinci zile la nivelul femurului şi al gambei, în poziţie proclivă ;_ ; merge cu ajutorul bastoanelor_ »
26. Acelaşi certificat preciza:
« Bolnavul s-a prezentat la spital la 18 octombrie 2000 la orele 16.00 şi s-a întors la orele 22.45 ; a declarat că ar fi fost agresat. »
27. La 9 noiembrie 2000, reclamantul a sesizat parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanţă din Bucureşti printr-o plângere penală pentru agresiunile la care a fost victimă.
28. La 18 decembrie 2000, cauza a fost trimisă la comisariatul de poliţie.
29. La 18 iulie 2001, ca urmare a unei cereri a reclamantului parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanţă din Bucureşti a informat interesatul că o completare de anchetă fusese ordonată poliţiştilor .
B. Evenimentele de la 1 august 2001
30. Printr-o scrisoare din 30 iulie 2001, depusă la dosar, comisariatul de poliţia a invitat reclamantul să se prezinte la secţie la 1 august 2001 pe motivul unei plângeri penal pe care acesta o introdusese. Din piesele de la dosar nu reiese clar la care dintre plângerile penale făcea referire această scrisoare.
31. Potrivi reclamantului era vorba de plângerea sa din 9 noiembrie 2000, trimisă la comisariatul de poliţie la data de 18 decembrie 2000 (paragrafele 27 şi 28 de mai sus).
32. Potrivit Guvernului, convocarea purta asupra plângerii din 19 noiembrie 1999 (paragraful 13 de mai sus).
33. Evenimentele care au urmat au făcut obiectul unei controverse între părţi.
1. Versiunea reclamantului
34. Reclamantul afirmă că s-a prezentat la sediul comisariatului la 1 august 2001. în timp ce redacta declaraţia care îi fusese solicitată de către poliţişti, doi angajaţi ai direcţiei generale paşapoarte au intrat în instituţie, l-au întrebat dacă dispunea de paşaport, i-au pus cătuşe şi l-au condus cu forţa ;a centrul de tranzit al aeroportului Otopeni. Reclamantul afirmă că fusese convocat la comisariatul de poliţie pentru a i se pune o capcană şi pentru fi scos de pe teritoriu.
2. Versiunea Guvernului
35. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost invitat la comisariatul de poliţie pentru a furniza autorităţilor însărcinate cu ancheta informaţii suplimentare cu privire la evenimentele din 19 noiembrie 1999. Cu această ocazie, el a fost interogat. În timpul audierilor, poliţiştii au constatat că reclamantul nu dispunea de un permis de sejur valabil şi au contactat departamentul pentru străini pentru a regla situaţia acestuia. Nedispunând de un document de călătorie, acesta a fost cazat la centrul de tranzit al aeroportului Otopeni. În aceeaşi zi, autorităţile au solicitat de asemenea asistenţa ambasadei Irakului la Bucureşti pentru a obţine eliberarea unui document de călătorie, si a precizărilor posibilităţilor de repatriere.
C. Detenţia reclamantului la centrul de tranzit al aeroportului
36. La 1 august 2001, reclamantul a fost condus la centrul de tranzit al aeroportului internaţional din Bucureşti-Otopeni în vederea îndepărtării sale de pe teritoriu.
37. Fiind vorba de situaţia reclamantului, Guvernul a furnizat o copie a documentului din 1 august 2001 prin care direcţia de înregistrare informatică a persoanelor informa direcţia pentru străini că, drept urmare a unui control în cadrul prevenirii sejururilor ilegale ale cetăţenilor străini, reclamantul fusese identificat şi însoţit la sediul direcţiei pentru clarificarea situaţiei sale. În acelaşi document ea propunea să însoţească reclamantul şi să îl cazeze la centrul din Otopeni până la identificarea posibilităţilor de repatriere, să solicite asistenţa ambasadei Irakului la Bucureşti în vederea eliberării unui document de călătorie şi, după ieşirea reclamantului din ţară să ia o decizie de interdicţie pentru intrarea pe teritoriu pentru o perioadă de doi ani şi şase luni.
38. Reclamantul nu a primit notificare pentru nici o decizie privind plasarea sa în centru. Potrivit acestuia, acesta ar fi fost dus încătuşat şi ar fi rămas fără informaţii despre copiii săi timp de câteva ore .
39. La 17 august 2001, a părăsit centrul, pe motivul cererii sale de statut de refugiat (vezi punctul D de mai jos).
D. Cererea pentru statutul de refugiat
40. La 9 august 2001, reclamantul a solicitat pe lângă oficiul naţional pentru refugiaţi (« oficiul ») statutul de refugiat făcându-şi cunoscută intenţia de a rămâne în România împreună cu copiii săi. Acesta pretindea că se temea că va avea probleme cu autorităţile irakiene în caz de expulzare. La cererea reprezentantului biroului, reclamantul a precizat că nu fusese niciodată urmărit, si nici pus sub detenţie în Irak şi că nu era membru al nici unui partid politiîmpotriva
41. Printr-o decizie din 15 august 2001, oficiul a respins cererea, reţinând că reclamantul nu dovedise să fi făcut obiectul persecuţiilor şi că lucrarea sa era confuză şi aşadar lipsită de credibilitate.
42. La 16 august 2001, reclamantul a format opoziţie în faţa tribunalului de primă instanţă din Bucureşti împotriva deciziei de respingere.
43. O audiere a avut loc la 30 august 2001. Reclamantul, deşi citat în mod regulat să se prezinte în faţa tribunalului, nu s-a prezentat. Printr-o sentinţă din aceeaşi zi, purtând menţiunea « definitivă », tribunalul a respins opunerea, considerând că reclamantul nu dovedise că s-ar fi expus unui risc real de persecuţii sau de tratamente rele dacă s-ar fi întors în ţara sa de origine. Tribunalul a constatat de asemenea că reclamantul locuia ilegal în România încă din 1999, dar doar după arestarea sa i plasarea sa în centrul de tranzit acesta întocmise o cerere de statut de refugiat.
E. Procedură purtând asupra unui litigiu locativ
44. La 9 septembrie 1999, reclamantul, în calitate de reprezentant al unei societăţi comerciale, a sesizat tribunalul judeţean Bucureşti cu privire la o acţiune cu hotărâre provizorie împotriva fostei sale concubine, pentru a se vedea reintegrat într-un apartament pe care aceasta din urmă i-l închiriase..
45. Printr-o sentinţă din 18 noiembrie 1999, tribunalul judeţean a respins acţiunea, constatând că societatea reprezentată de reclamant nu plătise chiria.
46. Reclamantul pretinde că ar fi introdus apel împotriva acestei sentinţe dar a renunţat ulterior la acest recurs din cauza lipsei sale de încredere în jurisdicţii.
F. Situaţia actuală a reclamantului
47. Printr-o scrisoare din 13 decembrie 2005, autoritatea pentru străini a informat Guvernul cu privire la situaţia reclamantului:
« Cu privire la situaţia sa actuală, vă informăm că cetăţeanul irakian locuieşte ilegal în România. Cu toate acestea, el are posibilitatea de a solicita statutul de tolerat pe teritoriul ţării noastre, autoritatea pentru străini dând curs recomandării HCR din 2003 de a nu trimite în Irak sau în ţările vecine acestui stat cetăţenii irakieni al căror sejur în Româna este ilegal. »
48. în observaţiile sale din 19 februarie 2007, Guvernul a precizat următoarele:
« Cu privire la situaţia sa actuală, vă informăm că cetăţeanul irakian locuieşte ilegal în România deşi, el are posibilitatea de a solicita statutul de tolerat pe teritoriul ţării noastre. Autoritatea pentru străini ia în considerare recomandarea HCR din 2003 de a nu trimite în Irak sau în ţările vecine acestui stat cetăţenii irakieni al căror sejur în Româna este ilegal. »
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
49. Prevederile pertinente ale Codului de procedură penală se citesc după cum urmează:
Articolul 10
« Acţiunea penală nu poate fi deschisă sau, dacă a fost, nu poate continua dacă:
(...)
h) plângerea prealabilă a persoanei lezate a fost retrasă sau a existat o reconciliere între părţi, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau concilierea părţilor exclude responsabilitatea penală. »
Articolul 11 alineatul 2
« Atunci când constată, în timpul fazei de judecare a cauzei, că se află într-unul din cazurile prevăzute la articolul 10, tribunalul dispune:
(...)
b) încheierea procesului penal în cazul prevăzut în articolul_ 10 h). »
Articolul 279 alineatul 2
« Declanşarea acţiunii penale nu are loc decât în baza plângerii prealabile a persoanei lezate pentru infracţiunile pentru care necesitatea unei astfel de plângeri este prevăzută de lege. Plângerea prealabilă trebuie să fie adresată:
a) tribunalului, fiind vorba de infracţiuni interzise de articolele 180 (loviri si alte violenţe ) şi 193 (ameninţare )_ din codul penal, atunci când autorul este cunoscut. Dacă autorul este necunoscut, partea lezată se poate adresa autorităţii însărcinată cu ancheta penală în vederea identificării sale_ ;
b) à autorităţii responsabile cu ancheta penală sau cu procurorul, în cazul infracţiunilor altele decât cele prevăzute la alineatul a). »
Articolul 2841
« În cazul infracţiunilor prevăzute la articolul 279 alineatul 2 a), absenţa nejustificată a persoanei lezate la două audieri succesive înaintea jurisdicţiei de primă instanţă duce la retragerea plângerii prealabile. »
Articolul 285
Plângere prealabilă depusă în mod neregulat
« Plângerea prealabilă depusă în mod neregulat în faţa autorităţii responsabile cu ancheta penală sau în faţa tribunalului este trimisă către autoritatea competentă. În acest caz, plângerea este valabilă dacă a fost depusă în termenul legal pe lângă autoritatea necompetentă. »
50. Prin urmare, articolul 5 al Legii 29 din 7 noiembrie 1990 cu privire la contenciosul administrativ, abrogată de legea nr. 554/2004, prevedea, pentru persoana care contestă un act al unei autorităţi administrative, obligaţia de a urma procedura prealabilă înainte de a sesiza tribunalul.
51. Ordonanţa nr. 102 din 31 august 2000 asupra regimului refugiaţilor în România, aşa cum a fost redactată la momentul faptelor (abrogată prin Legea nr. 122 din 18 mai 2006 asupra azilului în România) dispunea în special cele ce urmează:
Capitolul I: Dispoziţii generale
Articolul 2 alineatul 1
« Statutul de refugiat poate fi acordat la cererea străinului care aduce dovada că şi-a părăsit ţara pentru că se teme, din motive bine întemeiate, de persecuţiile pe motivul rasei sale, a religiei sale, a naţionalităţii sale, a opiniilor sale politice sau a apartenenţei sale la un grup social şi care nu poate sau nu vrea să primească protecţia ţării sale din motivul acestei temeri. »
Articolul 13 alineatul 1
« în aşteptarea unei decizii definitive şi executorii asupra cererii sale, persoana străină care solicită statutul de refugiat are drepturile şi obligaţiile următoare:
a) dreptul de sejur în România, până la scadenţa unui termen de cincisprezece zile începând din momentul în care o decizie de respingere a cererii sale a devenit executorie.(...) »
52. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 123 din 2 aprilie 2001 asupra statutului străinilor în România, publicată în Buletinul oficial din 3 aprilie 2001 şi abrogată de Ordonanţa de Guvern nr. 194 din 12 decembrie 2002 prevăd următoarele:
Capitolul II: Intrarea, sejurul şi ieşirea străinilor
Secţiunea a doua :Sejurul străinilor
Articolul 17
« Străini veniţi temporar în România sunt obligaţi să părăsească teritoriul statului român în termenul de valabilitate al vizei lor._ »
Articolul 21
« 1. Străinul care nu se conformează cu prevederile articolului 17_ poate fi trimis de pe teritoriu către ţara sa de origine_
2. Măsura de îndepărtare este luată de ministerul Internelor. Organele sale teritoriale pun viza de ieşire pe documentele de călătorie.
3. Până la punerea în execuţie a măsurii prevăzute la cel de-al doilea paragraf, străinul care nu dispune de un document de călătorie valabil şi nici de mijloace financiare este găzduit în centre special amenajate în acest scop de către ministerul de Interne. »
53. Decizia Guvernului nr. 476 din 17 mai 2001 asupra modalităţilor de aplicare a legii 123 din 2 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial din 29 mai 2001 şi abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 prevedea printre altele:
Capitolul IV: Crearea, organizarea şi funcţionarea centrelor de găzduire pentru străini
Articolul 77
« 1. Străinii despre care se constată că stau în mod ilegal pe teritoriul României pot fi găzduiţi temporar în centre special amenajate_
2. Cazarea este stabilită de direcţia generală de înregistrare informatică a persoanelor.. »
Articolul 78
« 1. Centrele sunt create, organizate, autorizate pe planul sanitar de către direcţiile de sănătate publică, amenajate şi echipate astfel încât să ofere condiţii corespunzătoare de cazare, hrană, asistenţă medicală, şi igienă personală, pentru următoarele categorii de străini:
a) persoanele care stau ilegal în România;
(...)
d) persoanele fără acte, până la stabilirea identităţii lor, şi clarificarea situaţiei lor din punct de vedere al legalităţii sejurului lor. »
Articolul 79
« 1. durata de cazare temporară fixată printr-o decizie a direcţiei generale pentru înregistrarea informatizată a persoanelor nu poate depăşi în principiu trei luni.
2. Prelungirea duratei de cazare temporară după trecerea acestui termen nu poate avea loc decât în virtutea unei decizii motivate a direcţiei. »
Articolul 80
« 3. Motivul cazării precum şi drepturile şi obligaţiile străinilor implicate de această măsură le sunt comunicate în scris. »
54. Prevederile pertinente ale ordonanţei de urgenţă nr. 194 din 12 decembrie 2002 asupra statutului străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial din 27 decembrie 2002 şi modificată prin legea 482 din 10 noiembrie 2004 erau formulate astfel:
Capitolul V: Regimul de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul României
Secţia I: Condiţiile generale care guvernează îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României
Articolul 79: îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României
« Faţă de străinii al căror sejur în România a devenit ilegal l_ , autoritatea pentru străini poate decide îndepărtarea de pe teritoriu_ »
Articolul 80: Ordin de părăsire a teritoriului României
« 1. Ordinul de părăsire a teritoriului este constituit prin decizia autorităţii pentru străini_ care obligă un străin să părăsească teritoriul României în următoarele termene:
a) pentru străinul_ al căror sejur a devenit ilegal, într-un termen de maxim zece zile
(...)
2. Termenele prevăzute la paragraful 1 sunt calculate începând cu data la care ordinul de a părăsi teritoriul a fost comunicat persoanei implicate, în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă. »
Articolul 81: Comunicarea ordinului de părăsire a teritoriului
« 1. Comunicarea ordinului de părăsire a teritoriului este realizată de către autoritatea pentru străini._ .
2. Ordinul de părăsire a teritoriului este redactat în două exemplare, în română şi într-o limbă internaţională .
3. Dacă străinul este prezent, un exemplar al ordinului îi este remis în baza unei semnături_
4. Dacă nu este prezent, comunicarea ordinului se face după cum urmează:
a) pe cale poştală, cu aviz de primire, la adresa unde şi-a declarat reşedinţa;
b) prin afişare la sediul autorităţii pentru străini_ , în cazul în care străinul:
i. refuză să semneze ordinul de părăsire a teritoriului ;
ii. nu mai locuieşte la adresa pe care a declarat-o ;
iii. nu şi-a comunicat adresa autorităţilor. »
Articolul 82: Contestarea împotriva ordinului de a părăsi teritoriul
« 1. Ordinul de părăsire a ţării poate fi contestat într-un termen de zece zile lucrătoare începând de la data comunicării sale, în faţa curţii de apel._ Hotărârea curţii de apel este definitivă.
2. Exercitarea căii de recurs prevăzută la paragraful 1 suspendă executarea ordinului de părăsire a teritoriului. »
55. Secţiunea 5 din acest capitol prevede, în articolele sale de la 93 la 97, procedura privind plasarea străinilor într-un centru special l (« luarea în custodie publică a străinilor »), durata unei astfel de măsuri, posibilitatea pentru cei interesaţi de o contesta în faţa curţii de apel Bucureşti, precum şi dreptul lor de a fi informaţi în scris asupra motivelor măsurii în chestiune.
III. DECIZIILE INTERNE PERTINENTE
56. Guvernul a prezentat Curţii că în cursul anului 2002, un anumit Y.W. sesizase tribunalul de primă instanţă din Bucureşti cu privire la o acţiune împotriva direcţiei de înregistrare informatizată a persoanelor, în vederea anulării unei decizii prin care reţinuse la 3 ianuarie 2002 şi plasase în centrul de tranzit Otopeni.
57. Printr-o sentinţă din 9 mai 2002, tribunalul judeţean din Bucureşti a respins acţiunea, pe motiv că procedura prealabilă prevăzută articolul 5 din legea 29/1990 privind contenciosul administrativ nu fusese observată în speţă.
58. Din piesele de la dosar nu reiese că această sentinţă a devenit definitivă.
IV. ELEMENTELE DE DREPT INTERNAŢIONAL PERTINENTE
59. Într-un raport din septembrie 2005, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (HCR) a reînnoit recomandările sale adresate Statelor invitându-le să raporteze introducerea măsurilor care ar fi putut să-i aducă în situaţia de a alunga persoanele originare din Irak. Potrivit acestui raport, pentru solicitanţii de azil care nu au fost recunoscuţi ca refugiaţi, trebuie să fie propuse anumite forme de protecţie în acord cu principiile internaţionale ale drepturilor omului. HCR a subliniat că nu a încurajat niciodată întoarcerile în orice regiune a Irakului, date fiind problemele de securitate.
IN DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
60. Reclamantul pretinde că parchetul nu a examinat plângerile depuse de el împotriva terţilor pe care îi acuza că l-au agresat. Acesta invocă în substanţă articolul 3 al Convenţiei sub contextul procedural. Această prevedere este formulată astfel:
« Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. »
A. Asupra admisibilităţii
1. Asupra plângerii penale privind evenimentele din 19 noiembrie 1999 (paragrafele 13-22 de mai sus)
61. Curtea constată că printr-o sentinţă din 17 decembrie 2002, tribunalul de primă instanţă din Bucureşti a pus capăt procesului penal din cauza absenţei nejustificate a reclamantului şi a fiicei sale la două audieri succesive .
62. Mai mult, din piesele de la dosar nu reiese faptul ca reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei sentinţe.
63. Rezultă că cererea referitoare la această plângere penală trebuie să fie respinsă, în aplicarea articolului 35 alineatele 1 şi 4 ale Convenţiei, pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
2. Asupra celorlalte plângeri penale
64. Curtea constată că cererea purtând asupra plângerilor penale privind incidentele din iulie 1999 şi din 18 aprilie şi 18 octombrie 2000 nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară aşadar admisibilă..
B. Asupra fondului
1. Tezele părţilor
i. Guvernul
65. Guvernul relevă că drept urmare plângerii depuse de reclamant la 19 noiembrie 1999 pe lângă comisariatul de poliţie, o anchetă a fost realizată iar cererile supuse au fost examinate în mod serios de către autorităţi.
66. Conform Guvernului, majoritatea acestor demersuri nu au fost duse la bun sfârşit din cauza atitudinii reclamantului, care a refuzat să se prezinte la comisariatul de poliţie şi care nu a furnizat informaţii.
67. Guvernul adaugă că, în măsura în care apar anumite informaţii ale reclamantului şi în care presupusele infracţiuni erau de competenţa tribunalului de primă instanţă, afacerea a fost înscrisă pe rolul acestuia. Totodată, dată fiind absenţa manifestului de interes al reclamantului şi ţinând cont de prevederile legale asupra acestor infracţiuni, care acordă o importanţă deosebită voinţei părţii lezate de a urma procedura penală, tribunalul a pus capăt acestui proces. .
68. Ancheta ar fi fost efectivă, în măsura în care demersurile autorităţilor ar fi vizat la verificarea veracităţii afirmaţiilor reclamantului. Aceasta ar fi fost de asemenea eficientă, s-ar fi desfăşurat într-un termen rezonabil şi ar fi dus la rezultate tangibile Ţinând cont de atitudinea reclamantului, faptul că rezultatul anchetei nu a stabilit culpabilitatea persoanelor vizate nu ar fi privat ancheta de eficienţă.
ii. Reclamantul
69. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta constată că ancheta nu a implicat incidentul din 19 noiembrie 1999, ignorând celelalte fapte de care acesta se plângea, precum cele care au avut loc în iulie 1999, precum şi agresiunile cărora le-a fost victimă în datele de 18 aprilie şi 18 octombrie 2000.
2. Aprecierea Curţii
70. Curtea reaminteşte că interdicţia absolută înscrisă în articolul 3 al Convenţiei implică pentru autorităţile naţionale datoria de a realiza o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană pretinde, în mod « care poate fi apărat », că a fost victima acelor contrare articolului 3 şi comise în circumstanţe suspecte, o astfel de obligaţie neputând în principiu să se limiteze doar la cazurile de tratamente rele aplicate de agenţii de Stat (M.ÎMPOTRIVA împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, alineatele 151 şi 153, CEDO 2003 XII). Această anchetă trebuie să elucideze faptele şi să identifice responsabilii (Filip împotriva României, nr. 41124/02, alineatul 47, 14 decembrie 2006).
71. Astfel, autorităţile au obligaţia de a acţiona imediat ce o plângere oficială este depusă. Un răspuns rapid din partea lor, atunci când este vorba de anchetarea bazată pe pretinderi de tratamente rele poate fi în general considerat drept esenţial pentru a păstra încrederea publicului în principiul legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă referitoare la actele ilegale. Ori, toleranţa autorităţilor faţă de astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalităţii şi a adeziunii la statul de drept (vezi, în special, 97 membri ai Congregaţiei Martorilor lui Iehova din Gldani şi alţi 4 împotriva Georgiei, nr. 71156/01, alineatul 97, CEDO 2007-...).
72. În speţă, Curtea constată că reclamantul pretinde că a fost agresat în iulie 1999 (paragraful 11 de mai sus) şi apoi la 18 aprilie (paragraful 23 de mai sus) şi 18 octombrie 2000 (paragrafele 25 şi 26 de mai sus) şi că a sesizat comisariatul de poliţie sau parchetul cu privire la fiecare accident. Aceasta relevă de asemenea, cu privire la incidentele din 18 aprilie şi 18 octombrie 2000, că caracterul ce poate fi apărat al pretinderilor interesatului decurgea din cele două certificate medicale din 12 şi 18 octombrie 2000.
73. Totodată, Guvernul nu a prezentat informaţii cu privire la faptul că asupra cererii extrase din derularea anchetei consacrate incidentului din 19 noiembrie 1999, pe care Curtea o respinge drept inadmisibilă (paragrafele 61-63 de mai sus). În contradictoriu, acesta nu a făcut nici o referire la celelalte incidente..
74. Curtea relevă în această privinţă, că, deşi reclamantul a informat autorităţile competente cu privire la pretinsele încălcări, prin intermediul plângerilor sale, acestea s-au mulţumit să-l informeze, ca răspuns la cererile sale, că fuseseră acordate instrucţiuni poliţiştilor pentru a proceda la o completare a anchetei. (paragrafele 12 şi 29 de mai sus). În plus, Guvernul nu a furnizat informaţii sau documente care să demonstreze că fuseseră efectuate anchete cu diligenţă şi că autorităţile judiciare s-au pronunţat asupra temei lor. (Filip împotriva României, menţionat mai sus, alineatul 50).
75. Curtea conchide aşadar că Statul nu şi-a respectat obligaţia extrasă din articolul 3 al Convenţiei de a realiza o anchetă aprofundată şi eficientă în ceea ce priveşte pretinderile formulate de reclamant legate de tratamentele aplicate de nişte indivizi în iulie 1999 şi în 18 aprilie şi 18 octombrie 2000.
76. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenţiei sub context procedural.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 alineatul 1 AL CONVENŢIEI
77. Reclamantul se plânge de faptul că a fost încătuşat şi condus cu forţa, pentru alungarea sa de pe teritoriu, la centrul de tranzit al aeroportului, unde ar fi fost privat în mod neregulat de libertatea sa din 1 până la 17 august 2001. acesta invocă în esenţă articolul 5 alineatul 1 al Convenţiei, ale cărui părţi pertinente sunt formulate astfel:
« 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, exceptând cazurile următoare şi conform legii:
(...)
f) dacă este vorba de arestarea sau de detenţia regulate ale unei persoane_ împotriva căreia este in curs l procedură de expulzare sau de extrădare . »
A. Asupra admisibilităţii
78. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest nefondată în sensul articolului 35 alineatul 3 din Convenţie . Aceasta constată prin urmare că nu există nici un motiv de inadmisibilitate. Se declară prin urmare cererea admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Tezele părţilor
i. Guvernul
79. Guvernul subliniază că reclamantul a fost găzduit la centrul de tranzit al aeroportului în virtutea articolului 21 alineatul 3 din legea 123/2001. Acesta precizează că, chiar dacă legea în cauză nu prevedea posibilitatea contestării acestei măsuri, reclamantul ar fi putut să facă acest lucru în virtutea legii 29/1990 privind contenciosul administrativ.
80. Guvernul consideră în plus, că plasarea reclamantului în centrul de tranzit a reprezentat o privare de libertate conformă cu articolul 5 alineatul f) al Convenţiei . Acesta relevă faptul că interesatul a fost plasat în acesta în aşteptarea expulzării sale şi reaminteşte că, conform dreptului naţional, străinii care nu dispun de un permis de sejur valabil trebuie să părăsească teritoriul român. Dacă nu o fac din proprie voinţă, aceştia sunt alungaţi de pe teritoriu Alungarea este decisă de Ministerul Internelor. Străinii care nu pot să călătorească pentru că nu dispun de documente de călătorie, sunt plasaţi într-un centru special amenajat în acest scop.
81. Guvernul relevă că, la 1 august 2001, poliţiştii au constatat că reclamantul nu dispunea de o viză valabilă. După ce au audiat interesatul, autorităţile au decis, din cauza faptului că nu avea paşaport, să-l conducă la centrul de tranzit.
82. Guvernul subliniază că la momentul plasării reclamantului în centru, o procedură de expulzare se afla în curs. Acesta adaugă că detenţia era regulată în ceea ce priveşte dreptul intern. (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, alineatul 54, CEDO 2001 II), şi anume articolul 21 din legea 123/2001 potrivit căruia, dacă expulzarea nu este posibilă din cauza absenţei documentelor de călătorie, interesatul este plasat într-un centru de tranzit . Legea în cauză fiind publicată în Monitorul Oficial, Guvernul consideră că era accesibilă reclamantului. Acesta consideră în plus că aceasta era previzibilă, de vreme ce preciza autoritatea competentă pentru a lua măsura în chestiune, durata acesteia precum şi posibilitatea de a contesta în faţa jurisdicţiilor măsurile astfel luate. Pentru aceasta, Guvernul a furnizat în copie un exemplu de decizie judiciară (paragrafele 56-58 de mai sus). Potrivit acestuia, prevederile de drept intern permiteau aşadar reclamantului să prevadă, într-un grad rezonabil în circumstanţele în speţă, consecinţele care decurg dintr-un act determinat.
83. Pentru Guvern, situaţia în prezenta cauză este diferită de cea a cauzei Shamsa împotriva Poloniei (nr. 45355/99 şi 45357/99, alineatul 58, 27 noiembrie 2003), unde Curtea a conchis că faptul de a deţine un individ într-o astfel de zonă pe perioadă nedeterminată şi imprevizibilă fără ca această detenţie să fie bazată pe o dispoziţie legală concretă sau pe o decizie judecătorească valabilă, este în sine contrară principiului de siguranţă juridică, care este implicit în Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept.
84. Citând cauza Kaya împotriva României (nr. 33970/05, alineatul 21, 12 octombrie 2006), Guvernul constată că durata măsurii luată în cauză, care nu a depăşit optsprezece zile, este rezonabilă. Acesta consideră că prezenta cauză se diferenţiază prin aceasta de cauzele sau de privarea de libertate în aşteptarea expulzării pe o durată de doi ani şi jumătate (Singh împotriva Republicii Cehe, nr. 60538/00, alineatul 62, 25 ianuarie 2005) sau o lună şi jumătate (Shamsa, menţionat mai sus, alineatul 46).
ii. Reclamantul
85. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta pretinde că nu a primit nici o informaţie cu privire la motivele plasării sale în centrul de tranzit. Acesta consideră în plus că i-a fost pusă o capcană de către autorităţi, care au încercat să-l alunge din ţară.
2. Aprecierea Curţii
86. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineatul 1 prezintă lista completă a circumstanţelor în care indivizii pot fi privaţi de libertatea lor în mod legal, fiind bine înţeles faptul că aceste circumstanţe permit o interpretare redusă, de vreme ce este vorba de excepţii la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale. (Quinn împotriva Franţei, hotărâre din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, alineatul 42).
87. În cazul de faţă, nimeni nu contestă că în perioada incriminată, reclamantul era deţinut în aşteptarea unei expulzări, în sensul articolului 5 alineatul 1 f) al Convenţiei . Această dispoziţie necesită doar « o procedură de expulzare în curs. » ; prin urmare nu poate fi cercetat dacă decizia de expulzare iniţială se justifică sau nu faţă de legislaţia internă sau de Convenţie. În acest caz, articolul 5 alineatul 1 f) nu prevede aceeaşi protecţie ca şi articolul 5 alineatul 1 c) (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Volum de hotărâri şi decizii 1996 V, pp. 1862-1863, alineatul 112 ; Mohd împotriva Greciei, nr. 11919/03, alineatul 19, 27 aprilie 2006 ; Kaya, menţionat mai sus, alineatul 17).
88. Curtea reaminteşte că termenele « în mod regulat » şi « conform căilor legale » care figurează în articolul 5 alineatul 1 fac referire în mod esenţial la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond ca cele ale procedurii. Convenţia necesită în plus, conformitatea cu orice privaţiune de libertate în scopul articolului 5: protejarea individului împotriva arbitrariului (vezi, printre mulţi alţii, Dougoz, menţionat mai sus, alineatul 54 ; Mohd, menţionat mai sus, alineatul 20).
89. În acest scop, Curtea reaminteşte că solicitând ca orice privare de libertate să`fie realizată « conform căilor legale », articolul 5 alineatul 1 impune, în primul rând, ca orice arestare sau detenţie să aibă o bază legală în dreptul intern. Totodată, aceste termene nu se limitează la a trimite la dreptul intern; acestea implică de asemenea calitatea legii; aceştia o doresc compatibilă cu preeminenţa dreptului, noţiune inerentă ansamblului articolelor Convenţiei . O calitate asemănătoare implică ca o lege naţională care autorizează o privare de libertate să fie suficiente de accesibilă şi precisă pentru a evita orice pericol arbitrar (Amuur împotriva Franţei, hotărâre din 25 iunie 1996, Volumul 1996 III, p. 850, alineatul 50).
90. Dacă « regularitatea » detenţiei cu privire la dreptul intern este un element esenţial (Shamsa, menţionat mai sus, alineatul 48), Curtea constată în speţă că articolul 21 alineatul 3 din legea nr. 123/2001 dispunea, la momentul evenimentelor, ca până la punerea în execuţie a măsurii de alungare, străinii care nu dispunea de un document de călătorie şi nici de mijloace financiare erau găzduiţi în centre special amenajate. În plus, conform articolului 80 alineatul 3 al deciziei guvernamentale nr. 476 din 17 mai 2001 cu privire la aplicarea legii susmenţionate, motivul reţinerii precum şi drepturile şi obligaţiile străinilor găzduiţi în centre sunt comunicate acestora în scris.
91. Ori, în speţă, din piesele de la dosar nu reiese că o astfel de comunicare scrisă a avut loc, chiar dacă era prevăzută de dreptul intern..
92. Prin urmare, documentul prin care direcţia pentru înregistrarea informatizată a persoanelor a transmis direcţiei pentru străini propunerile cu privire la măsurile de luat în cazul reclamantului (paragraful 37 de mai sus), nu reprezintă decât un demers intern între două direcţii şi nici un element de la dosar nu poate afirma că acest document a fost comunicat interesatului .
93. Curtea conchide că nici o decizie precizând motivul plasării reclamantului în centrul de tranzit şi definind durata acestei plasări precum şi drepturile şi obligaţiile interesatului nu au fost comunicate acestuia la momentul evenimentelor. În consecinţă, reclamantului nefiindu-i comunicate acestea, Curtea nu poate subscrie argumentul Guvernului potrivit căruia acesta ar fi avut posibilitatea de a contesta măsura litigioasă (paragraful 79 de mai sus). În orice caz, aceasta observă că decizia dată de Guvern în sprijinul tezei sale (paragraful 56-58 de mai sus) a fost pronunţată într-o cauză angajată ulterior detenţiei reclamantului în centrul de tranzit. În plus, Guvernul nu a furnizat nici un element de natură să dovedească că decizia denunţată, pronunţată în primă instanţă, a devenit definitivă. Curtea consideră de altfel că o singură decizie nu este de natură să confirme existenţa unei jurisprudenţe bine stabilite
94. Oricum ar fi, în absenţa comunicării prevăzute de dispoziţia legală, Curtea consideră că detenţia reclamantului nu era conformă cu cerinţele dreptului intern. În consecinţă, nu se poate examina dacă dispoziţiile legale care autorizează detenţia în cauză erau suficient de accesibile şi previzibile.
95. Curtea relevă în plus că detenţia reclamantului a durat 17 zile, Ori, în cauza Kaya, invocată de Guvern, detenţia în vederea expulzării interesatului nu durase decât o singură zi, termen pe care Curtea nu l-a considerat nerezonabil (Kaya, menţionat mai sus, alineatul 21). În plus, în această ultimă cauză, reclamantul avea posibilitatea să conteste plasarea sa în centrul special (Kaya, menţionat mai sus, alineatul 21), ceea ce nu era cazul în prezenta cauză.
96. Aşadar, Curtea conchide că a existat în speţă încălcarea articolului 5 alineatul 1 f) al Convenţiei .
III. ASUPRA ALTOR PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
97. În baza articolului 6 alineatul 1 al Convenţiei, reclamantul pretinde inechitatea procedurii implicând acordarea statutului său de refugiat (paragraful 40-43 de mai sus). Acesta se plânge de asemenea de contestarea sa printr-o sentinţă definitivă din 30 august 2001 a tribunalului de primă instanţă din Bucureşti, fără ca acesta să fie citat în jurisdicţie
98. Curtea relevă că procedura purta asupra recunoaşterii statutului de refugiat . Ori, deciziile referitoare la intrare, la sejur şi la alungarea străinilor nu implică contestarea asupra drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil ale interesatului, şi nici nu au reper la fondul unei acuzări în materie penală îndreptată contra acestuia (Maaouia împotriva Franţei [GC], nr. 39652/98, alineatul 40, CEDO 2000-X, şi Samir Saïd al Khadumi împotriva României (dec.), nr. 35380/03, 18 octombrie 2005).
99. Rezultă că articolul 6 alineatul 1 din Convenţie nu se poate aplica în speţă. Aşadar, această cerere trebuie să fie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul articolului 35 alineatul 3 şi 4 ale Convenţiei .
100. în baza articolului 6 alineatul 1 al Convenţiei, reclamantul se plânge de asemenea de emiterea procedurii consacrate litigiului locativ (paragraful 44-46 de mai sus).
101. În această privinţă, Curtea observă că reclamantul spune că a introdus apel împotriva sentinţei din 18 noiembrie 1999 a tribunalului judeţean, dar că a renunţat ulterior la această acţiune.
102. Aşadar, această cerere trebuie să fie respinsă, în aplicarea articolului 35 alineatul 1 şi 4 ale Convenţiei, pentru neepuizarea căilor de recurs intern .
103. Reclamantul invocă în substanţă articolul 8 al Convenţiei, pretinzând că, dacă s-ar fi îndepărtat de teritoriu, copiii săi riscau să nu mai aibă legătură familială, în măsura în care este singurul care se ocupă de ei.
104. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 7, acesta se plânge de faptul că autorităţile române au încercat să-l înşele pentru a-l expulza, convocându-l la comisariatul de poliţie şi plasându-l ulterior la centrul de tranzit al aeroportului.
105. Curtea aminteşte faptul că prin « victimă », articolul 34 al Convenţiei desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea litigioasă şi că nu am putea deci să ne pretindem « victimă » a unui act lipsit, temporar sau definitiv, de orice efect juridic (Benamar împotriva France (dec.), nr. 42216/98, 14 noiembrie 2000, şi Sisojeva şi alţii împotriva Letoniei [GC], nr. 60654/00, alineatul 92, CEDO 2007 ...). Însă, aceasta observă că reclamantul nu s-a îndepărtat de teritoriu în acea zi. În consecinţă, el nu ar putea să se pretindă victima unei măsuri de îndepărtare atâta vreme cât o asemenea măsură este lipsită de caracter executoriu. (Vijayanathan şi Pusparajah împotriva Franţei, hotărâre du 27 august 1992, serie A nr. 241 B, p. 87, alineatul 46, şi Yildiz împotriva Germaniei (dec.), nr. 40932/02, 13 octombrie 2005). În plus, dacă autorităţile române decid să îndepărteze persoana interesată din teritoriu, ele vor fi obligate, în virtutea articolului 81 al ordonanţei de urgenţă nr. 194/2002, publicată în Buletinul Oficial din 27 decembrie 2002 şi modificată prin legea nr. 482 din 10 noiembrie 2004, să îi înainteze acestuia un ordin de părăsire a teritoriului pe care acesta îl va putea contesta, în virtutea articolului 82 al aceleiaşi ordonanţe de urgenţă, în faţa Curţii de Apel din Bucureşti. Curtea constată în plus că o asemenea contestaţie suspendă executarea ordinului menţionat mai sus.
106. Ea estimează în consecinţă că reclamantul nu are motive să se considere în prezent victimă a unei încălcări a articolului 8 al Convenţiei şi 1 al Protocolului nr. 7.
107. Prin urmare aceste plângeri trebuie respinse ca fiind nefondate, în sensul articolului 35 alineatul 3 al Convenţiei .
108. Reclamantul invocă de asemenea articolul 3 din Protocolul nr. 7, însă fără a susţine această plângere. Invocând articolul 14 al Convenţiei, acesta declară că autorităţile române l-au tratat într-o manieră discriminatorie comparativ cu fosta sa parteneră şi cu terţii care l-au agresat din cauza naţionalităţii sale.
109. Curtea estimează că aceste plângeri sunt în mod evident nefondate şi că trebuie prin urmare să fie respinse ca aplicare a articolului 35 alineatul 3 şi 4 al Convenţiei .
110. Prin scrisorile din 27 şi 30 aprilie şi 7 mai 2007 care conţin observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul declară, fără a invoca nici o dispoziţie a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, că centrul de tranzit semăna cu o închisoare. În plus, face următoarea descriere cu privire la imobilul in chestiune: « Etajul unde am fost deţinut împreuna cu alte patruzeci şi cinci de persoane are o suprafaţă de aproximativ 200 m2. Ferestrele erau sparte, erau muşte şi ţânţari peste tot. Mizeria era de neimaginat. În baie, erau trei, patru chiuvete cu robinete care nu funcţionau şi trei, patru duşuri dintre care doar unul era în stare de funcţionare. Toaletele erau murdare şi podeaua era acoperită de urină. »
111. În măsura în care reclamantul se plânge de condiţiile de detenţie la centrul de tranzit al aeroportului, Curtea reţine că plasamentul în cadrul centrului a luat sfârşit la data de 17 august 2001, iar plângerea de care este vorba a fost ridicată prima oară, în substanţă, prin scrisorile menţionate mai sus.
112. În consecinţă, Curtea estimează că plângerea trebuie respinsă, ca aplicare a articolului 35 alineatul 1 şi 4 al Convenţiei, pe motiv de nerespectare a termenului de şase luni.
IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 39 DIN REGULAMENTUL CURŢII
113. Curtea constată că din scrisoarea sin 13 decembrie 2005 a autorităţii pentru străini cat şi din observaţiile Guvernului (paragraful 47 şi 48 de mai sus) reiese că autoritatea pentru străini ţine cont de recomandările HCR conform cărora nu trebuie ca cetăţenii irakieni să fie trimişi către Irak sau către ţările vecine.
114. Neavând nici un motiv de îndoială că guvernul pârât se va conforma cu acest angajament, Curtea decide să pună capăt aplicării articolului 39 din regulament.
V. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
115. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„ În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Daune
116. Reclamantul solicită 500 000 euro (EUR) pentru daune materiale pe motivul întreruperii activităţii celor două societăţi comerciale la care era asociat.
117 Reclamă în plus 15 000 000 EUR pentru daune morale datorate umilirilor, ameninţărilor şi agresiunilor pe care le-a suportat începând din 1999. Pretinde de asemenea ca cei doi copii ai săi au fost profund atinşi de plasarea sa în centrul de tranzit. Adaugă că i-a fost imposibil să-şi revadă părinţii înainte de moartea acestora.
118. Guvernul consideră că pretenţiile pecuniare ale reclamantului nu au nici o legătură cu pretinderile sale extrase din articolul 3 şi 5 alineatul 1 f) al Convenţiei (Shamsa, menţionat mai sus, alineatul 64, şi Singh, menţionat mai sus, alineatul 81). În plus, existenţa pretinsului prejudiciu material nu a fost suficient dovedită, în măsura în care reclamantul nu a furnizat nici un document justificativ în această privinţă.
119. Privind daunele morale, Guvernul relevă că suma solicitată de reclamant cu acest titlu este excesivă pentru jurisprudenţa Curţii. Acesta face referire cu aceste afirmaţii la cazurile Melinte împotriva României, nr. 43247/02, alineatul 43, 9 noiembrie 2006, Shamsa, menţionat mai sus, alineatul 65, Singh, menţionat mai sus, alineatul 81, şi Kaya, menţionat mai sus, alineatul 65. El consideră în plus că nici o legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări şi daunele morale suferite nu a fost stabilită.
120. Curtea constată că nu există legătură de cauzalitate între încălcările stabilite şi daunele materiale pretinse. În consecinţă, nu vede nici un motiv pentru a acorda reclamantului o astfel de despăgubire.
121. în schimb, consideră că absenţa unei anchete efective asupra violenţelor suferite şi plasării sale în centrul de tranzit Otopeni au cauzat reclamantului o nedreptate morală sigură care nu este reparată suficient prin constatările încălcării
122. Date fiind circumstanţele cauzei şi statuând în echitate conform articolului 41, aceasta decide acordarea sumei de 2 000 EUR cu acest titlu reclamantului.
B. Costuri şi cheltuieli
123. Reclamantul nu a solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată.
124. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care a solicitat acest lucru. Aşadar, în speţă, Curtea nu acordă reclamantului nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
125. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară, cererea admisibilă extrasă din articolul 3 al Convenţiei în contextul său procedural, în ceea ce priveşte incidentele din iulie 1999 şi din 18 aprilie şi 18 octombrie 2000 ;
2. declară admisibilă cererea extrasă din articolul 5 alineatul 1 f) al Convenţiei ;
3. declară cererea inadmisibilă pentru rest ;
4. admite că a existat încălcarea articolului 3 al Convenţiei ;
5. admite că a existat încălcarea articolului 5 alineatul 1 f) al Convenţiei ;
6. hotărăşte să pună capăt aplicării articolului 39 din regulament ;
7. admite,
a) în unanimitate, că statul pârât trebuie să achite reclamantei, în cele trei luni începând de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 alineatul 2 din Convenţie, 2000 EUR (două mii euro) pentru daune morale,
b) că suma în chestiune va fi convertită în moneda Statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data achitării şi că este convenabil să se adauge orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. ;
c) că începând cu data expirării susmenţionatului termen şi până la vărsarea sumelor indicate acestea vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
8. respinge, cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 14 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
| ← Gavrileanu contra Romaniei - Teren nationalizat Neexecutare... | Cauza Dobrescu contra Romaniei - Casa nationalizata Respingerea... → |
|---|
