Buzatu contra Romaniei - Actiune in revendicare imobiliara Decretul de nationalizare nr. 92/1950
| Comentarii |
|
CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI
Secţiunea a doua
Cauza BUZATU c. ROMÂNIEI
(Cererea nr.34642/97)
HOTĂRÂRE
Strasbourg
1 iunie 2004
Traducere din limba franceză[1]
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite de articolul 44 § 2 al Convenţie. Ea poate suferi retuşuri de formă.
În cauzaBuzatu c. României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a doua), judecând într-o cameră compusă din:
Domnii: J.P.Costa, preşedinte,
A.B.Baka
C.Bârsan
K.Jungwiert
V.Butkevych
M.Ugrekhelidze
Doamna A..Mularoni, judecători,
Şi doamna S.Dolle, grefier de secţie,
După ce au deliberat în camera de consiliu la 11 mai 2004,
Pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se găseşte cererea (nr.34642/97) îndreptată împotriva României şi al cărui cetăţean, doamna Sanda Buzatu („reclamanta”), a sesizat Comisia europeană pentru drepturile omului („Comisia”) la data de 29 mai 1996, în virtutea vechiului articol 25 al Convenţiei de respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de domnul A.Vasiliu, avocat la Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat prin agentul său, doamna Roxana Rizoiu din ministerul afacerilor externe, agent guvernamental român.
3. Reclamanta invoca, mai ales, că refuzul Curţii Supreme de Justiţie, la data de 19 ianuarie 1996, de a recunoaşte tribunalelor competenţa pentru a tranşa o acţiune în revendicare era contrar articolului 6 § 1 din Convenţie. Între altele, ea se plângea că această hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului său în respectarea bunurilor sale, aşa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr.1.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului nr.11 al Convenţiei (articolul 5 § 2 din Protocolul nr.11).
5. Cererea a fost repartizată secţiei I a Curţii ( articolul 52 § 1 din regulament ).În cadrul acesteia,camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenţie ) s-a constituit în conformitate cu articolul 26 § 1 din regulament.
6. Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind acceptabilitatea şi pe fondul cauzei.
7. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată secţiei a doua astfel remaniată (articolul 52 § 1).
8. La 2 octombrie 2000, prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenţie, Curtea a decis că acceptabilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate în acelaşi timp.
ÎN FAPT
1.CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
9. Reclamanta s-a născut în 1937 şi locuieşte la Bucureşti.
10. În 1945, părinţii săi au cumpărat la Bucureşti un imobil compus din două apartamente ca şi un teren cu suprafaţa de 461 m2. În 1946, ei au construit un alt imobil pe terenul respectiv.
11.În 1950, statul a luat în posesie imobilele, invocând decretul de naţionalizare nr.92/1950.
Prima acţiune în revendicare şi recursul în anulare
12. În 1993, ca şi moştenitoare, reclamanta a formulat,în faţa judecătoriei sectorului 2 din Bucureşti, o acţiune în care să se constate nulitatea dispoziţiilor privind naţionalizarea imobilelor şi obligarea primăriei din Bucureşti ca şi administratorii locuinţelor de stat R.A. „I” şi S.C.”F” de a le restitui.
13. Prin judecarea din 27 ianuarie 1994, judecătoria a făcut dreptate cererii sale, relevând că prin eroare aceste imobile au fost naţionalizate prin aplicarea decretului nr.92/1950, deoarece părinţii făceaua parte dintr-o categorie de persoane pe care decretul le exludea de la naţionalizare. Judecătoria a hotărât ca de îndată reclamaţii să restituie imobilele.
14. La 11 noiembrie 1994, tribunalul municipiului Bucureşti a respins apelul primăriei Bucureşti ca nefondat. În absenţa recursului, această hotărâre a devenit definitivă.
15. La 8 mai 1995, primarul oraşului Bucureşti a ordonat restituirea bunurilor în litigiu şi la 31 mai 1995, instituţia „F” se execută.
16. La o dată care nu este precizată, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, pe motiv că judecătorii şi-au depăşit competenţa examinând legalitatea aplicării decretului nr.92/1950.
17. În memoriul depus în cadrul recursului în anulare reclamanta a indicat că primul etaj al imobilului cumpărat de părinţii ei în 1945 a fost văndut la terţi în 1950.
18. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a primit recursul în anulare şi a respins acţiunea în revendicare a reclamantei.Curtea a constatat că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naţionalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În consecinţă, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii legislative.
19. Între 22 noiembrie 1996 şi 21 decembrie 1999, statul a vândut locatarilor apartamentele care formau bunurile litigioase, cu excepţia unui apartament pentru care statul a încheiat un contract de închiriere cu o terţă persoană la data de 19 aprilie 1999.
Cererea de restituire făcută în baza Legii nr.112/95
20. La o dată neprecizată, reclamanta a depus o cerere de restituire pe lângă comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr.112/95 ( de aici înainte „comisia administrativă”), solicitând restituirea în natură a bunurilor imobiliare care au aparţinut părinţilor.
21.Comisia administrativă a respins cererea reclamantei. Părţile nu au prezentat o copie a acestei decizii.
22. Reclamanta a formulat un recurs în faţa judecătoriei sectorului 2, criticând refuzul comisiei administrative de a-i restitui proprietatea.
23. Procedura era pe rol la data de 17 februarie 2000. Nici o informaţie nu a fost furnizată în legătură cu acest subiect.
C. A doua acţiune în revendicare
24. La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat tribunalul municipiului din Bucureşti cu o nouă acţiune în revendicare, împotriva primăriei Bucureşti.
25. Pe 5 februarie 1999, tribunalul a respins acţiunea, considerând că naţionalizarea fusese făcută „pe titlu”, dat fiind faptul că apartamentele ce compun imobilele erau prea numeroase pentru a servi numai nevoilor rudelor reclamantei şi că, prin urmare, ele fuseseră utilizate într-un scop lucrativ.
26. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei hotărâri. Pe 23 septembrie, Curtea de apel Bucureşti a admis apelul pe motivul imposibilităţii tribunalului de a se pronunţa pe excepţie şi a retrimis cauza la tribunalul municipiului Bucureşti.
27. Reclamanta a format un recurs, considerând că problema în cauză nu putea fi ridicată din oficiu de către Curtea de apel. Pe 4 februarie 2000, CSJ a respins recursul şi a retrimis cauza la tribunalul municipiului Bucureşti, pentru a continua examinarea cauzei.
28. În timpul audienţei din 23 februarie 2001, tribunalul departamental din Bucureşti a decis să introducă în cauză, ca părţi pârâte, locatarii, care între timp cumpăraseră apartamentele. Prin decizia din 28 septembrie 2001, tribunalul a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
29. Pe 10 aprilie 2002 Curtea de apel Bucureşti a dat parţial drept de apel reclamantei şi a constatat că naţionalizarea fusese făcut abuziv şi a ordonat primăriei să îi restituie numai un apartament. Prin aceeaşi decizie, Curtea de apel a anulat contractele de vânzare încheiate între Stat şi locatari, dar a respins cererea în revendicare formată împotriva locatarilor.
30. După informaţiile oferite de părţi, procedura se derulează la ora actuală în faţa CSJ, în recurs, următorul termen fiind 3 noiembrie 2004.
D. Cererea în restituire pe calea legii nr. 10/2001
31. Din informaţiile Guvernului, pe 28 mai 2001 reclamanta a formulat o cerere de restituire a bunurilor pe calea legii nr. 10/2001. Din aceleaşi informaţii, pe 19 decembrie 2002 procedura era încă pe rol.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
32. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinete sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44).
ÎN DREPT
I. PRIVIND ADMISIBILITATEA
A. Despre calitatea de victimă a reclamantei
33. În observaţiile prezentate pe 12 aprilie 2001, Guvernul susţine că ar putea fi pusă în chestiune calitatea de proprietară a reclamantei pe o parte din bunurile imobiliare. După acesta, reclamanta ar fi afirmat, în faţa CSJ cu ocazia recursului în anulare, că o parte din bunurile imobiliare ar fi fost vândută de părinţii săi în 1950. El consideră că această problemă nu a fost niciodată reluată de tribunalele interne şi, prin urmare, ar fi necesar ca un tribunal să verifice această circumstanţă.
34. Reclamanta nu a prezentat nici o observaţie asupra acestui punct.
35. Curtea notează că documentul în chestiune nu i-a fost prezentat şi că, de altminteri, nu este contestat faptul că tribunalele nu l-au luat în consideraţie în procedura care face obiectul prezentei cauze.
Curtea observă că reclamanta se găseşte la ora actuală în aceeaşi situaţie ca în 19 ianuarie 1996, nici o decizie definitivă nerecunoscând, cel puţin în substanţă, şi apoi reparând eventuala încălcare a Convenţiei ce rezultă din hotărârea CSJ (cf. hotărârea Brumărescu c. României citată anterior, § 50).
36. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamanta se poate pretinde victimă a unei încălcări în sensul art. 34 al Convenţiei.
Ca urmare, se respinge excepţia Guvernului.
B. Despre plângerea privind independenţa şi imparţialitatea Curţii Supreme de Justiţie
37. În observaţiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului din 15 iulie 2000, reclamanta se plânge, pentru prima oară, de CSJ ca nefiind un tribunal imparţial, mai ales după declaraţiile Preşedintelui Republicii cu privire la lipsa de competenţă a Tribunalelor în a examina cauze precum a sa. În observaţiile din 7 februarie 2001, ea repetă şi dezvoltă această plângere şi citează de asemenea faptul că nu a fost judecată de un tribunal independent, prin faptul că judecătorii de la CSJ sunt aleşi pe o perioadă de şase ani şi sunt numiţi de către Preşedintele Republicii. Ea consideră că acestă plângere a fost expres prezentată în plângerea sa introductivă în faţa Curţii, mai precis în afirmaţia că hotărârea CSJ « era un act abuziv care i-a cauzat prejudiciul pierderii proprietăţii sale ».
38. Guvernul nu a prezentat observaţii la acest punct.
39. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă, după care ea se consideră sesizată cu o cerere, de îndată ce reclamantul dă câteva informaţii, chiar şi sumare, privind natura plângerii pe care are de gând să o prezinte. Curtea consideră că nu se poate deduce, dintr-o afirmaţie vagă cum că o hotărâre ar fi abuzivă, că reclamanta intenţiona să se plângă de fapte atât de precise şi complexe precum cele prezentate în observaţiile sus menţionate. De aici, afirmaţiile suplimentare despre nerespectarea exigenţelor art. 6 § 1 nu constituie o simplă probă sau un argument juridic nou, care s-ar regăsi în cadrul anchetei şi a memoriilor iniţiale (v., printe altele, hotărârea Schiesser c. Elveţiei, 4 decembrie 1979, seria A no 34, p. 17, § 41). Rezultă că e vorba despre o nouă plângere care conţine două afirmaţii diferite, prezentate pentru prima dată în faţa Curţii respectiv pe 15 iulie 2000 şi pe 7 februarie 2001.
40. Curtea aminteşte că pentru orice plângere care nu e conţinută în cererea propriu-zisă, scurgerea termenului de şase luni prevăzut la art. 34 § 1 nu este întreruptă decât în ziua în care plângerea este articulată pentru prima dată în faţa Curţii. În cauza prezentă, Curtea a fost deci sesizată după mai mult de şase luni după data hotărârii CSJ din 19 ianuarie 1996.
41. De aici, plângerea a fost tardiv introdusă şi Curtea nu poate cunoaşte fondul cauzei (hotărârile Cardot c. Franţei, seria A no 200 din 19 martie 1991, dispozitiv, şi Soc c. Croaţiei, no 47863, § 88, din 9 mai 2003).
C. Despre caracterul în mod manifest nefondat al cererii
42. Curtea constată că plângerile extrase din art. 6 § 1 al Convenţiei privind lipsa de acces la un tribunal şi proasta cunoaştere a principiului securităţii raporurilor juridice, cât şi a art. 1 din Protocolul Convenţiei nu sunt în mod manifest nefondate în sensul art. 35 § 3 al Convenţiei. Se poate declara deci această parte a cererii ca admisibilă.
II. PRIVIND FONDUL
A. Despre încălcarea citată a art. 6 § 1 al Convenţiei
43. După reclamantă, hotărârea CSJ a încălcat art. 6 § 1 al Convenţiei, care dispune:
« Orice personă are dreptul să îi fie ascultată cauza în mod echitabil (…) de un tribunal independent şi imparţial (…) care va decide (…) în contestaţiile privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil_ »
44. În memoriul său, reclamanta subliniază că refuzul CSJ de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a tranşa într-o acţiune în revendicare este contrară dreptului la un tribunal garantat de art. 21 al Constituţiei României şi de art. 3 al Codului român civil, care reglementează accesul la justiţie. În plus, ea invocă faptul că afirmaţia CSJ, cum că reclamanta nu era proprietara bunurilor în litigiu, este în contradicţie cu motivul invocat de acestă curte pentru a admite recursul în anulare, şi anume absenţa de competenţă a jurisdicţiilor de a tranşa fondul litigiului. Ea susţine că dreptul său de acces la un tribunal a fost împiedicat prin faptul că recursul în anulare al unei hotărâri definitive nu poate fi format decât de către procurorul general, fiind ignorat astfel principiul de egalitate în arme şi că acestă încălcare ar trebui analizată separat de celelalte plângeri.
45. Guvernul admite că reclamanta a primit un refuz de acces la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar şi că oricum, era justificat în scopul respectării normelor de procedură şi al principiului separării puterilor.
46. Curtea consideră că, în ceea ce priveşte primele două capete de acuzare, nimic în speţă nu permite să se distingă din acest punct de vedere cauza prezentă de cauza Brumarescu citată anterior.
De aici, Curtea consideră că aplicând astfel dispoziţiile art. 330 al Codului de procedură civilă, aşa cum era el redactat în perioada faptelor, şi reglementând recursul în anulare, CSJ a ignorat prin decizia sa din 19 ianuarie 1996, principiul securităţii rapoartelor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei.
47. În plus, excluderea de către CSJ a acţiunii în revendicare a reclamantei din competenţa tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal garantat prin art. 6 § 1 al Convenţiei.
Ca urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 în privinţa acestor două puncte.
B. Despre încălcarea invocată de art. 1 al protocolului nr. 1 al Convenţiei
48. Reclamanta se plânge că hotărârea din 19 ianuarie 1996 a CSJ a adus prejudiciu dreptului său de a-i fi respectate bunurile. Aşa cum a fost el recunoscut la art. 1 al Protocolului nr.1, astfel redactat:
« Orice persoană fizică sau morală are dreptul la a-i fi respectate bunurile. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevazute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc prejudiciu dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuţii sau amenzi. »
49. Ea consideră că hotărârea CSJ, considerând că proprietatea sa aparţinea Statului şi anulând hotărârea definitivă care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei, a constituit o privare de proprietate, privare care nu urmărea un scop de utililtate publică. În plus, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, Statul a vândut unor terţi toate apartamentele din cele două imobile, cu excepţia unuia singur pe care Statul a încheiat un contact de închiriere. Ea consideră că raţionamentul Curţii în cauza Brumărescu citată anterior, privind încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei, îşi găseşte aplicarea în prezenta cauză.
50. Guvernul recunoaşte că jurisprudenţa creată de cauza Brumărescu citată anterior îşi găseşte aplicarea în prezenta cauză.
51. Curtea aminteşte că dreptul de proprietate al reclamantei privind bunurile în litigiu fusese stabilit prin hotărâre definitivă şi relevă că dreptul astfel recunoscut nu este revocabil. Astfel, ea s-a putut bucura de bunurile sale, ca proprietară legitimă, din 11 noiembrie 1994 până la 19 ianuarie 1996. Reclamanta era în posesia bunurilor sale conform art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.
52. Curtea relevă apoi că hotărârea CSJ a anulat o decizie definitivă şi a judecat că proprietarul legitim al bunurilor era Statul. Ea consideră că această situaţie este dacă nu identică, cel puţin analogă celei reclamantului din cauza Brumărescu citată anterior. Curtea consideră deci că această hotărâre are ca efect privarea reclamantei de bunurile sale în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 al Protocolului nr. 1 (v. hotărârea Brumarescu c. România §§ 73-74). Ori, nici o justificare nu a fost oferită de către Guvernul pârât situaţiei astfel create. În plus, ea relevă că reclamanta este privată de bunurile sale de mai mult de şapte ani fără a fi perceput vreo indemnizaţie, şi că eforturile pe care le-a depus pentru a-şi recâştiga proprietatea au rămas până la această zi vane.
Curtea nu ar putea ignora nici demersurile întreprinse apoi de către rclamantă pentru a-şi recupera dreptul aspura proprietăţii sale, mai ales cele care au legătură cu o a doua acţiune în revendicare şi în anulare a vânzărilor apartamentelor ce formează imobilele în litigiu.
53. În aceste condiţii, a presupune chiar că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră ca justul echilibru între exigenţele de interes general ale comunităţii şi imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului a fost distrus şi că reclmanta a suportat şi continuă să suporte o nedreptate specială şi exorbitantă.
54. Ca urmare, a existat şi continuă să existe încălcarea art. 1 al Protocoluiui nr. 1 al Convenţiei.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
55. In termenele art. 41 ale Convenţiei,
« Dacă Curtea declară că a existat încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să fie şterse decât imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este posibil, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune materiale
56. Cu titlu principal, reclamanta solicită restituirea bunurilor litigioase. Ea doreşte să primească, în caz de nerestiture, o sumă care corespunde cu valoarea actuală a proprietăţii sale, adică, după raportul de expertiză supus Curţii, 504 312 dolari SUA, sau 410 811 euro. Ea solicită de asemenea suma de 561 700 dolari SUA, corespunzând chiriilor pe care ea le-ar fi perceput între punerea în posesie a imobilelor pe 8 mai 1995 şi 16 ianuarie 2001.
57. Guvernul susţine în primul rând că acordarea unui sume cu titul de daune materiale ar fi injustă, de vreme ce reclamanta poate încă să revendice, cu succes, dreptul său la proprietate în faţa jurisdicţiilor interne. În general, Guvernul consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 276 377 dolari SUA, sau 225 136 euro, reprezentând, după raportul de expertiză pe care l-a înfăţişat Curţii, valoarea pe piaţă a bunurilor în litigiu. După Guvern, chair dacă dreptul de proprietate al reclamantei nu ar fi fost anulat, ea ar fi fost oricum obligată, în virtutea legii nr. 17/1974, de a proroga contractele de închiriere încheiate de Stat înaintea recunoaşterii dreptului său de proprietate. Fondându-se pe raportul menţionat de expertiză, prezentat în faţa Curţii, Guvernul evaluează suma chiriilor care ar fi putut fi percepute de reclamantă între data deciziei CSJ şi martie 2002, la 7 754 dolari SUA sau 6 309 euro.
58. Curtea consideră că, în circumstanţele speciei, problema daunelor nu se pune. Ţinându-se cont de încălcările constatate, cea mai bună formă de reparare în această cauză ar consta restituirea bunurilor imobiliare în chestiune de către Stat şi o indemnizaţie pentru prejudiciu moral (v. mai ales hotărârea Brumarescu c. României (satisfacţie echitabilă) [G.C.], no 28342/95, §§ 22 et 27, Culegerea de hotărâri şi decizii 1999-VII). Ca urmare, este posibil să se aştepte şi să se fixeze în următoarele şase luni din data prezentei hotărâri procedura ulterioară, ţinându-se cont de eventualitatea unui acord între Statul pârât şi reclamantă (art. 75 § 1 al regulamentului) (cf. Golea c. României no 29973/96, §§ 42-44, 11 decembrie 2002).
B. Taxe şi cheltuieli
59. Reclamanta solicită rambursarea a 615 dolari SUA, sau 500 euro, sumă pe care o jusitifică astfel, prin prezentarea unui decont detaliat:
a) 500 dolari americani, sau 407 euro, cu titlu de onorarii de avocat în procedura în faţa Curţii, atât pe fond cât şi pe problema satisfacerii echitabile ;
b) 40 dolari SUA, sau 32 euro, cheltuieli de traducere ;
c) 75 dolari SUA, sau 61 euro, chetuieli de expert.
Prin scrisoarea din 27 mai 2003, reclamanta solicită rambursarea taxei de timbru oacazionată de a doua acţiune în revendicare, adică 18 227 281 lei, sau 447 euro.
60. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, la prezentarea actelor justificative.
61. Curtea consideră că taxele şi cheltuielile cerute şi dovedite cu acte au fost într-adevăr şi în mod necesar efectuate şi reprezintă o sumă rezonabilă. În acest condiţii, ea consideră potrivit să aloce reclamantei cei 947 euro reclamaţi. (cf. Golea c. României, citat anterior, § 47).
C. Interese moratorii
62. Curtea consideră că dauna (cererea) de interese moratorii trebuie calculată raportat la nivelul dobânzii de împrumut minimal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile plângerile pe baza art 6 § 1 al Convenţiei privind lipsa de acces la tribunal şi ignorarea principiului de securitate a raporturilor juridice, cât şi din art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei, şi inadmisibil restul cererii ;
2. Hotărăşte că a existat încălcarea art. 6 § 1 al Convenţiei prin refuzul dreptului de acces la un tribunal ;
3. Hotărăşte că a existat încălcarea art. 6 § 1 al Convenţiei prin faptul că a existat ignorarea, de către CSJ, a principiului securităţii raporturilor juridice ;
4. Hotărăşte că a existat şi continue să existe încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei ;
5. Hotărăşte că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în trei luni din ziua în care hotărârea devenită definitivă, conform art. 44 § 2 al Convenţiei, 947 euro pentru cheltuieli, sumă convertită în lei româneşti la ratele de schimb aplicabile la rata reglementării ;
6. Hotărăşte că această sumă va trebui majorată din momentul expirării sus menţionatului termen şi până la vărsarea unei daune simple egale cu cea a nivelului dobânzii de împrumut minimal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei procente;
7. Hotărăşte că problema daunelor cu titlul art. 41 al Convenţiei nu îşi are locul.
În consecinţă:
a) rezervă acestă chestiune;
b) invită Guvernul şi reclamnta să informeze, în cele şase luni din momentul prezentei hotărâri, despre orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezervă procedura şi delegă preşedintelui grija de a o fixa în caz că va fi nevoie.
Redactat în franceză, apoi comunicat în scris pe 1 iunie 2004 în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
S. Dolle J.P. Costa
Grefieră Preşedinte
[1] Traducere efectuată de consilieri Iolanda Szokacs şi Monica Grădinaru, Biroul de Relaţii Externe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
| ← Baka contra Romaniei - Punerea in circulatie a banilor falsi... | Costin Tundrea contra Romaniei - Despagubiri legea 10 Restituire... → |
|---|
