Baka contra Romaniei - Punerea in circulatie a banilor falsi Arest prevenitv Incetarea urmaririi penale
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA BAKA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 30400/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iulie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauzaBaka împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 23 iunie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 30400/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant maghiar, domnul György Baka („reclamantul”), a sesizat Curtea la 26 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de László Tatár, avocat în Pécs. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde, în special, că durata procedurii penale declanşate împotriva sa a fost excesivă şi că nu a beneficiat de asistenţa unui interpret (art. 6 § 1 şi 3 din Convenţie).
4. La 26 iunie 2008, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună de către cameră. În temeiul art. 44 § 1 a) din regulament, aceasta a comunicat, de asemenea, o copie guvernului maghiar, care a informat Curtea, la 17 iulie 2008, că nu dorea să intervină în prezenta cauză.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1974 şi locuieşte în Gyula, în Ungaria.
6. În 1997, reclamantul a venit de mai multe ori în România pentru a cumpăra benzină, care era aici, la momentul respectiv, mai ieftină ca în Ungaria.
7. La începutul anului 1997, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor a efectuat investigaţii privind infracţiunile de punere în circulaţie de monede falsificate şi înşelăciune pe care reclamantul le-ar fi săvârşit la 17 ianuarie 1997, atunci când, aflându-se în oraşul Salonta, în România, acesta vânduse numitului G.F. 30 000 forinţi maghiari (HUF), şi anume şase bancnote false de 5 000 HUF fiecare.
8. La 17 aprilie 1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor („parchetul”) a emis un mandat de arestare împotriva reclamantului, considerând că acesta se sustrăgea investigaţiilor desfăşurate împotriva sa. Prin rechizitoriul din aceeaşi zi, parchetul a trimis în judecată reclamantul în faţa Tribunalului Bihor („tribunalul”) pentru infracţiunile menţionate.
9. Reclamantul a fost citat pentru prima audiere în faţa tribunalului, la 9 iunie 1997. Prin urmare, tribunalul a amânat cauza şi a dispus citarea persoanei în cauză prin intermediul Ministerului Justiţiei, având în vedere că locuia în Ungaria.
10. La 15 octombrie 1997, soţia reclamantului a primit la domiciliul său citaţia de înfăţişare a acestuia din urmă în faţa tribunalului pentru audierea din 26 ianuarie 1998. Potrivit declaraţiei sale, reclamantul nu a înţeles conţinutul citaţiei respective, deoarece aceasta era redactată în limba română. După ce a tradus documentul, acesta a constatat că era citat în calitate de inculpat; considerând că era vorba de o eroare, nu s-a prezentat.
11. Dezbaterile la tribunal au avut loc la 26 ianuarie 1998. Reclamantul, absent, a fost reprezentat de un avocat numit din oficiu, C.H., care a prezentat concluzii scrise, solicitând achitarea reclamantului pe motiv că nu existau probe suficiente împotriva acestuia.
12. Prin hotărârea din 26 ianuarie 1998, Tribunalul Bihor a condamnat reclamantul la o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru punerea în circulaţie de monedă falsificată şi înşelăciune. Instanţa a menţionat că reclamantul fusese citat în mod legal, însă nu se prezentase. În cursul aceleiaşi audieri, tribunalul a confirmat arestarea preventivă a persoanei în cauză.
13. La 7 octombrie 1998, în timp ce încerca să treacă frontiera română, reclamantul a fost arestat de poliţia de frontieră şi dus în arest preventiv la Judecătoria Oradea.
14. La 8 octombrie 1998, în calitate de reprezentant al reclamantului, C.H. a declarat apel împotriva hotărârii din 26 ianuarie 1998. Acesta arăta că hotărârea respectivă, pronunţată în absenţa clientului său, nu îi fusese comunicată acestuia. Dosarul a fost trimis în faţa Curţii de Apel Oradea în vederea examinării apelului.
15. În aceeaşi zi, curtea de apel a audiat reclamantul, care a fost asistat de avocatul menţionat anterior. Audiat de instanţă pentru a afla dacă prefera să fie asistat de un interpret oficial, reclamantul a răspuns că era de acord ca grefiera de şedinţă, care cunoştea limba maghiară, să asigure interpretarea. În continuare, curtea de apel a informat reclamantul că parchetul emisese un mandat de arestare împotriva acestuia la 17 aprilie 1997 şi că, prin hotărârea din 26 ianuarie 1998, Tribunalul Bihor îl condamnase la cinci ani de închisoare pentru punerea în circulaţie de monedă falsificată şi înşelăciune. Reclamantul a declarat că nu ştia că monedele pe care le pusese în circulaţie erau false şi că acestea proveneau probabil din salariul său. În continuare, acesta a recunoscut că fusese citat la adresa domiciliului său în Ungaria, pentru a apărea în faţa instanţei, dar a susţinut că nu ştia că fusese condamnat între timp. În afară de aceasta, nu fusese chemat în faţa organelor de urmărire penală. Reclamantul a reiterat că intenţiona să îşi menţină apelul împotriva hotărârii din 26 ianuarie 1998. Declaraţia reclamantului, dactilografiată în română, a fost semnată de el, precum şi de grefiera de şedinţă şi preşedintele completului de judecată. Din procesul-verbal al şedinţei reiese că declaraţia respectivă fusese înainte tradusă reclamantului.
16. Curtea de apel a confirmat arestarea reclamantului, care a fost trimis la sediul Poliţiei Judeţului Bihor.
17. O nouă şedinţă a avut loc la 22 octombrie 1998. Curtea de apel l-a audiat pe G.F., care a recunoscut reclamantul ca fiind autorul faptelor. Acesta din urmă, prezent la şedinţă, a fost asistat de un avocat din oficiu, K.E., care a solicitat desemnarea unui interpret şi audierea a doi martori. Curtea de apel a admis cererile acestuia şi a acordat amânarea.
18. La 12 noiembrie 1998, curtea de apel i-a audiat pe cei doi martori menţionaţi anterior în prezenţa reclamantului, a lui K.E. şi a unui interpret, acesta din urmă asigurând interpretarea declaraţiilor martorilor. Curtea de apel a audiat din nou pe G.F., care şi-a menţinut declaraţia anterioară. Avocatul reclamantului a solicitat achitarea clientului său, considerând că acesta nu săvârşise faptele care îi erau imputate. Parchetul a solicitat respingerea apelului. Din procesul-verbal al şedinţei reiese că, după ce a luat cunoştinţă de concluziile avocatului său, ale parchetului şi ale lui G.F., care i-au fost traduse de interpret, reclamantul a solicitat achitarea, susţinând că nu săvârşise nicio infracţiune.
19. Prin hotărârea din 19 noiembrie 1998, curtea de apel a admis apelul reclamantului. Aceasta a reţinut că persoana în cauză săvârşise faptele imputate, dar a redus pedeapsa la un an de închisoare, reţinând că reclamantul nu săvârşise anterior alte infracţiuni. Hotărârea a fost comunicată reclamantului la 27 ianuarie 1999, dar acesta nu a introdus recurs.
20. La 8 iulie 1999, reclamantul a fost pus în libertate.
21. La 31 iulie 1999, acesta a solicitat Procurorului general al României („procurorul general”) să formuleze o acţiune în anulare împotriva hotărârii din 26 ianuarie 1998 şi a hotărârii din 19 noiembrie 1998.
22. La 14 ianuarie 2000, procurorul general a admis cererea acestuia şi a sesizat Curtea Supremă de Justiţie („Curtea Supremă”) cu o acţiune în anulare împotriva hotărârilor menţionate anterior. Curtea Supremă a dispus citarea reclamantului la domiciliul său în Ungaria prin intermediul Ministerului Justiţiei.
23. La 20 martie 2000, reclamantul a primit citaţia prin care i se solicita să se prezinte în faţa Curţii Supreme la 4 iulie 2000.
24. Prin scrisoarea din 8 iunie 2000, persoana în cauză a informat Curtea Supremă că nu era în măsură să meargă la Bucureşti pentru a participa la şedinţele de judecată, ca urmare a dificultăţilor financiare cu care se confrunta de la punerea sa în libertate. În plus, acesta a susţinut că instanţele inferioare l-au condamnat pe nedrept, întrucât nu săvârşise faptele care i se imputau.
25. La 4 iulie 2000, Curtea Supremă a amânat examinarea cauzei la solicitarea Procurorului general. Reclamantul a fot citat pentru 14 noiembrie 2000, dar nu s-a prezentat nici la această şedinţă.
26. Prin hotărârea din 14 noiembrie 2000, Curtea Supremă a admis acţiunea în anulare şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor pentru informaţii suplimentare. Curtea Supremă a reţinut că nici parchetul, nici instanţele nu stabiliseră originea bancnotelor falsificate şi nu stabiliseră nici dacă reclamantul era la curent cu faptul că erau false. La o dată neprecizată, hotărârea a fost comunicată Ambasadei Republicii Ungare din Bucureşti ca răspuns la cererea acestuia din 11 decembrie 2000, iar reclamantul a primit o copie.
27. La 30 martie 2001, dosarul a fost înregistrat la parchet.
28. La 4 aprilie 2001, acesta din urmă a solicitat Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor („inspectoratul de poliţie”) să efectueze investigaţii suplimentare.
29. La 6 iunie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a considerat că probele trebuiau administrate de o comisie rogatorie internaţională şi a informat parchetul general cu privire la aceasta, care a făcut demersuri în această privinţă pe lângă autorităţile maghiare.
30. Prin urmare, la 17 decembrie 2001, reclamantul a fost audiat la sediul inspectoratului de poliţie din Gyula. Acesta a declarat că a fost în România la 17 ianuarie 1997, dar a precizat că nu vânduse niciodată 30 000 HUF şi că, prin urmare, considera că era vorba de o confuzie de persoane. Acesta a susţinut, de asemenea, că nu îl cunoştea pe G.F., persoană pe care o văzuse pentru prima dată în faţa Curţii de Apel Oradea.
31. La 22 ianuarie 2002, Parchetul General din Ungaria a comunicat Parchetului General al României declaraţia reclamantului.
32. La 8 aprilie 2002, Parchetul general a trimis Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor documentul menţionat. În aceeaşi zi, acesta din urmă l-a transmis inspectoratului de poliţie.
33. La 16 aprilie 2002, inspectoratul a hotărât să îl audieze pe G.F.
34. La 17 mai 2002, acesta din urmă a fost citat la adresa de domiciliu, care s-a dovedit a nu mai fi de actualitate.
35. În urma verificărilor efectuate de ofiţerii de poliţie, aceştia au aflat noua adresă a acestuia şi l-au citat la sediul inspectoratului.
36. La 2 iulie 2002, G.F. a fost audiat şi a declarat că îşi menţinea declaraţiile anterioare. Printre mai multe fotografii arătate de ofiţerii de poliţie, acesta l-a recunoscut pe reclamant.
37. La 20 septembrie 2002, inspectoratul de poliţie a transmis dosarul la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, propunând încetarea urmării penale.
38. Prin ordonanţa din 11 noiembrie 2002, parchetul a dispus încetarea urmării penale, pe motiv că faptele săvârşite în speţă nu prezentau gradul de pericol social necesar pentru existenţa unei infracţiuni. Parchetul a precizat în ordonanţa menţionată că soluţionarea trebuia comunicată lui G.F.
39. Probele aflate la dosar, a cărui copie integrală a fost prezentată de Guvern în anexă la observaţiile sale, nu permit să se concluzioneze că reclamantul a luat cunoştinţă de soluţionarea în cauză înainte de transmiterea de către Guvern a observaţiilor respective.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
40. Potrivit art. 246 şi art. 249 C. proc. pen., procurorul trebuie să înştiinţeze persoanele interesate despre decizia de încetare a urmăririi penale. În cazul când învinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, procurorul înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere, cu dispoziţia de a pune îndată în libertate pe învinuit sau inculpat.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE CA URMARE A DURATEI EXCESIVE A PROCEDURII
41. Reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii penale declanşate împotriva sa, subliniind că nu a primit, din partea autorităţilor, nicio informaţie privind finalizarea procedurii respective. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea […] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
42. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Perioada care trebuie luată în considerare
43. Guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 octombrie 1997, dată la care reclamantul a primit o citaţie din partea Tribunalului Bihor, şi a luat sfârşit la 11 noiembrie 2002, dată la care parchetul de pe lângă tribunal a pronunţat ordonanţa de încetare a urmăririi penale împotriva reclamantului. Potrivit Guvernului, perioada cuprinsă între 27 ianuarie 1999, şi anume comunicarea către reclamant a hotărârii din 19 noiembrie 1999, şi 14 ianuarie 2000, şi anume sesizarea Curţii Supreme cu acţiunea în anulare, nu trebuie luată în considerare. Prin urmare, procedura a durat în total aproximativ patru ani şi o lună.
44. Reclamantul respinge argumentele Guvernului. Acesta arată că autorităţile române nu s-au preocupat deloc să îi comunice încetarea urmăririi penale, deşi a ispăşit nouă luni de închisoare. Persoana în cauză insistă asupra faptului că nu a fost înştiinţat despre ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 11 noiembrie 2002 decât după 24 noiembrie 2008, dată la care reprezentantul său a primit o copie a documentelor furnizate de Guvern în anexă la observaţiile sale – şi mai precis, la mai multe săptămâni după această dată, şi anume după traducerea documentelor respective, care erau în limba română.
Potrivit acestuia, o procedură penală nu poate fi considerată încheiată cât timp persoana acuzată nu este informată cu privire la soluţionarea pronunţată în privinţa sa. Or, între hotărârea Curţii Supreme de Justiţie care a trimis dosarul în faţa parchetului şi 24 noiembrie 2008, reclamantul a considerat mereu că procedura penală declanşată împotriva sa era încă pendinte.
45. În continuare, reclamantul afirmă că necomunicarea ordonanţei din 11 noiembrie 2002 l-a împiedicat să formuleze o acţiune împotriva statului român pentru eroare judiciară.
46. Acesta respinge, de asemenea, argumentul Guvernului potrivit căruia nu poate fi luată în considerare o anumită perioadă.
47. Reclamantul concluzionează că procedura s-a desfăşurat fără întrerupere între 15 octombrie 1997 şi 24 noiembrie 2008.
48. Ca răspuns, Guvernul reiterează că procedura a luat sfârşit la 11 noiembrie 2002. De asemenea, acesta îşi menţine părerea potrivit căreia perioada cuprinsă între 27 ianuarie 1999 şi 14 ianuarie 2000 nu trebuie luată în considerare.
49. Curtea reaminteşte că, în materie penală, „termenul rezonabil” de la art. 6 § 1 citat anterior începe din momentul în care o persoană este „acuzată”. În sensul art. 6 § 1 din Convenţie, „acuzarea” se poate defini „ca notificarea oficială, din partea autorităţii competente, a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală”, idee care corespunde, de asemenea, noţiunii de „urmare importantă asupra situaţiei” suspectului [a se vedea, printre altele, Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 275, CEDO 2003 VI (extrase)].
50. În speţă, procedura penală a început pentru reclamant la 15 octombrie 1997, dată la care a primit citaţia de a compărea în faţa Tribunalului Bihor. În afară de aceasta, nimeni nu contestă data de începere a procedurii.
51. În schimb, în ceea ce priveşte încheierea procedurii, Curtea subliniază că părţile au puncte de vedere divergente: Guvernul consideră că procedura s-a încheiat la 11 noiembrie 2002, în timp ce reclamantul invocă data de 24 noiembrie 2008.
52. Înainte de a se pronunţa asupra acestui aspect, Curtea consideră necesar să reamintească faptul că nu poate lua în considerare decât perioadele pe parcursul cărora cauza a fost într-adevăr pendinte în faţa instanţelor (Aliuţă împotriva României, nr. 73502/01, pct. 16-17, 11 iulie 2006), cu excepţia oricărei perioade pe parcursul căreia o instanţă naţională trebuia să decidă dacă era necesar sau nu să se redeschidă procesul, ţinând seama de faptul că art. 6 din Convenţie nu se aplică în cazul redeschiderii unei proceduri [Markin împotriva Rusiei (dec.), nr. 59502/00, 16 septembrie 2004]. Cu toate acestea, atunci când se decide redeschiderea, acuzaţia penală împotriva reclamantului este reluată, astfel încât art. 6 redevine aplicabil şi, prin urmare, perioada următoare va trebui luată în considerare (Klyakhin împotriva Rusiei, nr. 46082/99, pct. 89-91, 30 noiembrie 2004).
53. Aplicând aceste principii faptelor din speţă, Curtea observă că, până la ordonanţa de încetare a urmăririi penale pronunţate la 11 noiembrie 2002, procedura care trebuie luată în considerare a fost formată din două perioade: prima, cuprinsă între 15 octombrie 1997 şi 27 ianuarie 1999, şi a doua, cuprinsă între 14 noiembrie 2000 şi 11 noiembrie 2002. Durata totală a acestor perioade este de trei ani, trei luni şi zece zile.
54. În continuare, Curtea observă că nimic din probele aflate la dosar nu lasă să se întrevadă că reclamantul a luat cunoştinţă de ordonanţa menţionată anterior înainte de transmiterea de către Guvern a observaţiilor sale. De asemenea, aceasta observă că, din dispoziţiile de drept naţional (supra, pct. 40) reiese că procurorul trebuie să informeze persoanele interesate cu privire la decizia de încetare a urmăririi penale. Or, în speţă, din ordonanţa în cauză reiese că numai G.F. a fost informat cu privire la soluţionarea pronunţată de parchet.
55. Cu toate acestea, Curtea subliniază că reclamantul nu pretinde că ar fi făcut vreun demers pentru a se informa cu privire la rezultatul procedurii desfăşurate împotriva sa, iar acest lucru a durat timp de aproximativ şase ani de la data pronunţării ordonanţei respective. Ţinând seama de faptul că prima parte a procedurii urmate în speţă nu a durat decât un an, trei luni şi treisprezece zile (supra, pct. 53), Curtea nu poate să admită că reclamantul a crezut, în mod rezonabil, că durata procedurii ulterioare hotărârii din 14 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie urma să fie considerabilă (a se vedea, a contrario şi mutatis mutandis, Georgescu împotriva României, nr. 25230/03, pct. 81, 13 mai 2008).
56. Având în vedere atitudinea reclamantului, care a făcut dovada unei lipse de promptitudine, deşi procedura fusese redeschisă la cererea sa şi în interesul său, şi deşi regretă că autorităţile nu au informat ele însele reclamantul cu privire la hotărârea pronunţată, în circumstanţele specifice ale cauzei, Curtea consideră că procedura s-a încheiat la 11 noiembrie 2002 (a se vedea, a contrario şi mutatis mutandis, Yemanakova împotriva Rusiei, nr. 60408/00, pct. 40-41, 23 septembrie 2004).
57. Prin urmare, procedura care trebuie luată în considerare a durat trei ani, trei luni şi zece zile.
2. Aprecierea caracterului rezonabil al procedurii
58. Guvernul consideră că procedura prezenta o complexitate deosebită, legată de faptul că citarea reclamantului, resortisant maghiar cu domiciliul în Ungaria, a fost efectuată de Ministerul Justiţiei. În plus, anumite probe au fost administrate prin intermediul unei comisii rogatorii. Toate aceste elemente obiective au determinat anumite întârzieri în procedură, dar, în orice caz, potrivit Guvernului, autorităţile au dovedit promptitudine. Guvernul citează a contrario Čistiakov împotriva Letoniei (nr. 67275/01, pct. 80-81, 8 februarie 2007), în care prima şedinţă pe fondul cauzei nu s-a ţinut decât la trei ani de la data la care persoana în cauză a fost adusă în faţa instanţei. Guvernul pretinde, de asemenea, că reclamantul a refuzat să vină în România după redeschiderea procedurii penale declanşate împotriva sa, ceea ce a cauzat întârzieri în administrarea probelor.
59. Guvernul admite că această cauză prezenta importanţă pentru reclamant atunci când acesta era privat de libertate – şi anume, înainte de hotărârea din 19 noiembrie 1998 -, perioadă pe parcursul căreia autorităţile au dovedit o celeritate excepţională, având în vedere că apelul introdus de persoana în cauză a fost soluţionat într-o lună şi douăsprezece zile. În schimb, potrivit Guvernului, restul procedurii s-a desfăşurat când reclamantul se afla în stare de libertate şi fără să prezinte o importanţă majoră pentru acesta, având în vedere că ispăşise deja pedeapsa care îi fusese aplicată şi că nu mai putea fi condamnat la o pedeapsă mai grea, în temeiul principiului non reformatio in pejus.
60. Citând cauza Reiner şi alţii împotriva României (nr. 1505/02, pct. 60, 27 septembrie 2007), Guvernul reaminteşte că s-a hotărât deja de către Curte ca fiind rezonabilă o durată a procedurii de trei ani şi patru luni pentru trei grade de jurisdicţie fără să existe vreo perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor judiciare. În schimb, acesta consideră că prezenta speţă este diferită de cauza Temeşan împotriva României (nr. 36293/02, pct. 57, 10 iunie 2008), în care instanţele naţionale nu examinaseră temeinicia acuzaţiei.
61. Reclamantul consideră că durata procedurii a fost excesivă ca urmare a necomunicării de către autorităţi a ordonanţei din 11 noiembrie 2002.
62. Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente. Aceasta reaminteşte, de asemenea, că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are, în special, drept obiectiv, evitarea „ca o persoană inculpată să rămână prea mult timp într-o stare de incertitudine cu privire la soarta sa” (a se vedea, printre altele, Stoianova şi Nedelcu împotriva României, nr. 77517/01 şi 77722/01, pct. 24, CEDO 2005 VIII).
63. În speţă, Curtea nu observă vreo perioadă de inactivitate care să fie imputată autorităţilor naţionale. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că durata procedurii nu a fost nerezonabilă (a se vedea, de asemenea, Reiner şi alţii, citată anterior şi, a contrario, Stoianova şi Nedelcu, citată anterior, pct. 22; Aliuţă, citată anterior, pct. 17; Georgescu, citată anterior, pct. 93).
64. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 ŞI A ART. 6 § 3 LIT. E) DIN CONVENŢIE CA URMARE A ABSENŢEI UNUI INTERPRET
65. Invocând art. 6 § 3 e) din Convenţie, reclamantul se plânge că a fost condamnat de către instanţele române în urma unei proceduri în cadrul căreia nu a avut dreptul la interpret.
66. Întrucât cerinţele de la art. 6 § 3 din Convenţie reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1, Curtea va examina doleanţele reclamantului din punct de vedere al acestor două texte coroborate [a se vedea, printre multe altele, Van Geyseghem împotriva Belgiei (GC), nr. 26103/95, pct. 27, CEDO 1999-I]. Părţile relevante în speţă ale acestor texte sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.”
67. Guvernul ridică două excepţii. În primul rând, invocă neepuizarea căilor de atac interne, subliniind că reclamantul nu a formulat recurs împotriva hotărârii din 19 noiembrie 1998. În continuare, consideră că capătul de cerere al reclamantului este inadmisibil ca urmare a nerespectării termenului de şase luni. Potrivit Guvernului, acest termen ar începe cel târziu la 27 ianuarie 1999, în timp ce reclamantul nu a introdus cererea decât la 26 iunie 2001.
68. Cu privire la fondul cauzei, Guvernul observă că, la 8 octombrie 1998, reclamantul a fost de acord pentru ca interpretarea să fie efectuată de către grefieră, care vorbea limba maghiară; la 22 octombrie 1998, curtea de apel a acordat o amânare pentru a asigura reclamantului asistenţa unui interpret; la 12 noiembrie 1998, în prezenţa interpretului menţionat, reclamantul nu a contestat exactitatea interpretării efectuate la 8 octombrie 1998 şi nu a solicitat, cu această ocazie, să fie din nou audiat; în plus, persoana în cauză a fost audiată la 17 decembrie 2001 de către autorităţile maghiare, fără să conteste, totuşi, în faţa acestora interpretarea efectuată în faţa Curţii de Apel Oradea.
69. Citând cauza Pala împotriva Franţei (dec.) (nr. 33387/04, 30 ianuarie 2007), în care Curtea reţinuse că nu se garantează prin Convenţie dreptul la traducerea întregului dosar, Guvernul constată că a fost respectat dreptul reclamantului de a fi asistat de către un interpret autorizat.
70. Reclamantul solicită respingerea excepţiilor ridicate de Guvern. Mai întâi, acesta arată că hotărârea din 19 noiembrie 1998 i-a fost comunicată în limba română, limbă pe care nu o înţelegea. În continuare, reclamantul pretinde că, la momentul respectiv, se temea, după discuţiile cu avocatul său, să nu fie închis pentru aproximativ cinci ani sau să nu fie transferat într-o închisoare din Bucureşti în timpul examinării recursului său, dacă ar fi utilizat această cale de atac, situaţie care ar fi împiedicat vizitele familiei sale. Acesta susţine, de asemenea, că s-a adresat Procurorului general al României de îndată ce a fost pus în libertate şi a tradus hotărârea.
71. Reclamantul pretinde că nu a beneficiat de o interpretare corespunzătoare în procedura penală declanşată împotriva sa. El arată că, la 22 octombrie 1998, nu a beneficiat de interpret, iar grefiera nu a interpretat decât întrebările pe care i le-a adresat tribunalul, şi nu declaraţiile făcute de participanţii la şedinţă. În afară de aceasta, la 12 noiembrie 1998, nici expertul autorizat nu a interpretat declaraţiile. În plus, hotărârea din 19 noiembrie 1998 nu a fost nici tradusă, nici interpretată de către autorităţile române la momentul comunicării acesteia reclamantului. Persoana în cauză concluzionează că înţelegerea declaraţiilor sale din partea autorităţilor a fost „mediocră şi falsă”.
72. Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la excepţiile ridicate de Guvern, întrucât apreciază că, în orice caz, acest capăt de cerere trebuie să fie declarat inadmisibil din următoarele motive.
73. Dreptul prevăzut la art. 6 § 3 e) de a fi asistat în mod gratuit de un interpret înseamnă că acuzatul care nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în sala de audiere are dreptul la serviciile gratuite ale unui interpret astfel încât să-i fie tradus sau interpretat orice act al procedurii declanşate împotriva sa, al cărui sens trebuie să îl înţeleagă pentru a beneficia de un proces echitabil. Cu toate acestea, alin. 3 lit. e) nu impune o traducere scrisă a tuturor probelor documentare sau a tuturor probelor oficiale aflate la dosar (Kamasinski împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 74, seria A nr. 168). În această privinţă, este necesar să se observe că textul dispoziţiei în cauză face referire la un „interpret”, şi nu la un „traducător”. Acest lucru lasă să se întrevadă că o asistenţă lingvistică orală poate fi suficientă pentru cerinţele Convenţiei. Nu este mai puţin adevărat că asistenţa acordată în materie de interpretare trebuie să permită acuzatului să cunoască faptele de care este învinuit şi să se apere, în special oferind instanţei versiunea proprie asupra evenimentelor. [Husain împotriva Italiei (dec.), nr. 18913/03, CEDO 2005 III].
74. Aplicând aceste principii faptelor cauzei, Curtea observă că reclamantul a fost prezent pentru prima dată în faţa instanţelor la 8 octombrie 1998, după ce a fost arestat de către poliţia de frontieră (supra, pct. 13-15). Cu această ocazie, în prezenţa avocatului care declarase apel împotriva hotărârii din 26 ianuarie 1998, reclamantul, care fusese întrebat dacă dorea să fie asistat de un interpret, a fost de acord ca grefiera de şedinţă, care cunoştea limba maghiară, să asigure interpretarea. În cadrul acestei şedinţe, reclamantul a fost audiat şi a semnat declaraţia aferentă, care i-a fost tradusă.
75. La 22 octombrie 1998, curtea de apel a acordat o amânare, pentru asigurarea asistenţei reclamantului de către un interpret şi pentru audierea a doi martori, la solicitarea avocatului reclamantului. Curtea observă că, în cadrul acestei şedinţe, G.F. l-a recunoscut pe reclamant drept autorul infracţiunilor şi că probele aflate la dosar nu permit să se reţină că au fost făcute alte declaraţii cu această ocazie. Cu toate acestea, în cadrul următoarei şedinţe, aceea din 12 noiembrie 1998, pe parcursul căreia reclamantul a beneficiat de asistenţa unui interpret, G.F. a fost audiat din nou de curtea de apel. Reclamantul a luat cunoştinţă de concluziile avocatului său, ale parchetului şi ale lui G.F., care i-au fost traduse de către interpret, şi a putut să îşi exprime punctul de vedere.
76. Deşi reclamantul consideră că interpretarea de care a beneficiat ar fi fost mediocră şi falsă, Curtea subliniază că nimic din dosar nu demonstrează că interpretarea respectivă ar fi fost deficientă sau ineficientă în orice alt fel. În măsura în care reclamantul susţine că autorităţile române nu i-au furnizat nicio traducere, nici scrisă, nici orală, a hotărârii din 19 noiembrie 1998, Curtea observă că acesta nu a formulat nicio cerere în acest sens la momentul comunicării hotărârii respective, la 27 ianuarie 1999. În afară de aceasta, Curtea nu poate să reţină că reclamantul, după discuţiile cu avocatul său, nu a înţeles care era conţinutul acestei hotărâri, având în vedere că din observaţiile reclamantului reiese că posibilitatea de a formula recurs pare să fi fost luată în considerare de acesta la momentul respectiv (supra, pct. 70).
77. Ţinând seama de consideraţiile precedente, Curtea consideră că asistenţa reclamantului de către un interpret a fost adecvată în sensul art. 6 § 1 şi al art. 6 § 3 e) din Convenţie, întrucât persoana în cauză a avut posibilitatea de a participa efectiv la propriul proces, şi că, prin urmare, procedura penală, considerată în ansamblu, nu poate fi considerată inechitabilă.
78. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
79. Invocând art. 5 § 2 din Convenţie, reclamantul se plânge că, atunci când a fost arestat, nu a fost informat, într-o limbă pe care să o înţeleagă, cu privire la acuzaţiile care i-au fost aduse.
80. Curtea observă că reclamantul a fost arestat la 7 octombrie 1998, în timp ce solicitarea acestuia în faţa Curţii nu a fost introdusă decât la 26 iunie 2001. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins, în temeiul art. 35 § 1 şi 4, pentru nerespectarea termenului de şase luni.
81. Citând art. 6 § 3 c) din Convenţie, reclamantul afirmă că, atunci când autorităţile române l-au arestat la frontieră, acestea nu i-au permis să telefoneze şi să îşi desemneze un avocat la alegere. În afară de aceasta, reclamantul consideră că avocatul din oficiu nu a depus niciun efort pentru apărarea sa.
82. Curtea observă, pe de o parte, că nu există niciun indiciu în dosar care să reţină că reclamantul a solicitat în vreun moment al procedurii să fie asistat de un avocat la alegere şi că o asemenea cerere i-a fost refuzată. În plus, în cadrul şedinţei din 8 octombrie 1998, persoana în cauză a declarat că intenţiona să îşi menţină apelul, care fusese introdus de un avocat din oficiu. În afară de aceasta, ambii avocaţi din oficiu care au reprezentat sau au asistat reclamantul în primă instanţă şi în apel au formulat cereri de prezentare de probe şi au prezentat concluzii care nu sunt lipsite de relevanţă (supra, pct. 11, 17 şi 18).
83. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi 4, ca vădit nefondat.
84. Din punctul de vedere al art. 6 § 3 d) din Convenţie, reclamantul pretinde că nu a putut să adreseze întrebări lui G.F.
85. Curtea observă că reclamantul, asistat de un avocat şi de un interpret, a avut posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere la şedinţa din 12 noiembrie 1998, dată la care G.F. a fost, de asemenea, audiat. Or, nicio probă aflată la dosar nu reflectă faptul că persoana în cauză ar fi dorit să adreseze întrebări acestei persoane sau martorilor audiaţi la solicitarea sa.
86. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi 4.
87. În cele din urmă, în ceea ce priveşte art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul susţine, în observaţiile sale din 7 ianuarie 2009 în răspuns la cele ale Guvernului, că nu a fost adus la pronunţarea hotărârii din 19 noiembrie 1998.
88. Curtea consideră că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie, prin urmare, respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
89. În concluzie, ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, Curtea constată că nu s-a adus nici o atingere drepturilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
90. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
Curtea,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii (art. 6 § 1 din Convenţie) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 iulie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Marian Stoicescu contra Romaniei - Conditii de igiena... | Buzatu contra Romaniei - Actiune in revendicare imobiliara... → |
|---|
