Groza si Marin contra Romaniei - Restituirea terenurilor Legea 18 Neexecutarea hotararii judecatoresti
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA GROZA ŞI MARIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 21246/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
2 iunie 2009
Hotărârea rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Groza şi Marin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători,şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 mai 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 21246/03 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, domnul Romulus Groza şi doamna Eugenia Marin („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 5 iunie 2003 în temeiul art.34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). În urma decesului domnului Romulus Groza, survenit la 24 iulie 2006, văduva acestuia, doamna Maria Groza, în calitate de moştenitoare, şi-a exprimat, la 28 noiembrie 2007, dorinţa de a continua procedura. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să îl desemneze pe domnul Romulus Groza ca „reclamant”, cu toate că, în prezent, această calitate ar trebui atribuită moştenitoarei acestuia [a se vedea Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 1, CEDO 1999-VI].
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Raluca Bercea, avocată în Timişoara. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii pretind o încălcare a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi o încălcare a dreptului de a apela la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive.
4. La 17 octombrie 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul Romulus Groza s-a născut în 1935 şi locuia în Deva până când a decedat în 2006. Reclamanta Eugenia Marin, sora reclamantului, s-a născut în 1937 şi locuieşte în Timişoara.
6. În 1991, în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991 („Legea nr. 18/1991”), reclamanţii au solicitat restituirea terenurilor care aparţinuseră părinţilor lor, situate în satul Mintia, care făcea parte din comuna Veţel.
7. Prin două certificate din 14 octombrie 1991, comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din comuna Veţel („comisia locală”) a recunoscut dreptul de proprietate pentru 3,75 ha fiecărui reclamant, şi anume pentru 7,50 ha în total. Prin urmare, comisia judeţeană din Hunedoara pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia judeţeană”) le-a acordat acţiuni la o întreprindere agricolă de stat („I.A.S.”), reprezentând echivalentul acestor suprafeţe. În 1991 şi 1992, persoanele în cauză au primit dividende pentru suprafaţa totală de 7,50 ha. În 1993, le-a fost refuzată plata dividendelor.
A. Procedura soluţionată prin hotărârea rămasă definitivă din 28 aprilie 1995
8. În 1994, reclamanţii au sesizat Judecătoria Deva („judecătoria”) cu o acţiune împotriva celor două comisii, solicitând acordarea unor acţiuni la I.A.S., echivalente, pentru fiecare dintre aceştia, cu un teren agricol de 3,75 ha situat în Veţel. Aceştia au solicitat, de asemenea, plata dividendelor pentru anii 1993 şi 1994, dar au renunţat ulterior la acest capăt de cerere.
9. Prin hotărârea din 28 aprilie 1995, judecătoria a admis parţial acţiunea şi a acordat reclamanţilor acţiuni la I.A.S., echivalând, pentru fiecare dintre aceştia, cu un teren agricol de 3,45 ha situat în Veţel. Judecătoria a luat act, de asemenea, de renunţarea persoanelor în cauză la plata dividendelor. În urma recursului celor două comisii, această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea rămasă definitivă din 9 noiembrie 1995 a Tribunalului Hunedoara („tribunalul”).
B. Demersurile în vederea executării hotărârii din 28 aprilie 1995
10. Prin decizia din 13 februarie 1996, comisia judeţeană a recunoscut fiecărui reclamant calitatea de acţionar la societatea cu capital public Agromicia S.A. Veţel, înfiinţată în 1991 în urma reorganizării I.A.S. şi privatizată în 2002 („societatea Agromicia”), pentru o suprafaţă de 3,45 ha. La 21 şi 22 februarie 1996, decizia respectivă a fost comunicată societăţii respective şi primăriei, dar nu a fost urmată de nicio altă măsură privind aplicarea acesteia. Prin urmare, reclamanţii s-au adresat de multe ori autorităţilor pentru a obţine executarea hotărârii din 28 aprilie 1995.
11. În urma unei şedinţe care a avut loc la sediul Prefecturii Judeţului Hunedoara („prefectura”), aceasta a solicitat informaţii din partea Primăriei Veţel („primăria”), care a precizat, la 19 august 1997, că persoanele în cauză erau recunoscute în calitate de acţionari la societatea Agromicia pentru 6,90 ha. Cu toate acestea, prefectura a constatat că, prin scrisoarea din 12 septembrie 1996, societatea respectivă menţiona că aceştia erau acţionari pentru 3,95 ha în 1992-1993 şi pentru 1,09 ha în 1994-1995, în timp ce în cursul anilor 1996-1997, aceştia nu au fost confirmaţi în calitate de acţionari şi, prin urmare, nu au beneficiat de dividende.
12. Având în vedere aceste informaţii contradictorii, prin scrisoarea din 1 aprilie 1998, prefectura a solicitat informaţii suplimentare din partea primăriei.
13. Prin scrisoarea din 7 aprilie 1998, primăria a informat reclamanţii şi prefectura de faptul că terenurile care aparţinuseră părinţilor acestora se aflau în incinta societăţii Avicola S.A. Mintia („societatea Avicola”). Potrivit Guvernului, era vorba de o societate cu capital privat (infra pct. 33). Conform anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 212 din 7 aprilie 1995 şi anexei nr. 1 la Legea nr. 268 din 28 mai 2001 (infra, pct. 27-28), societatea avea un capital majoritar de stat şi fusese înfiinţată prin reorganizarea unei întreprinderi de stat, precum societatea Agromicia.
14. La 28 mai 1998, în urma unei noi audieri a reclamanţilor, prefectura a solicitat primăriei să adopte măsurile necesare în vederea executării hotărârii din 28 aprilie 1995 şi a deciziei din 13 februarie 1996.
15. La 12 august 1998, reclamanţii au depus la parchetul de pe lângă tribunal o plângere penală împotriva primarului satului Veţel, pe care îl acuzau de nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti.
16. În cursul anului 1998, aceştia au adresat un memoriu Ministerului Justiţiei, care l-a transmis prefecturii.
17. La o dată neprecizată, fiecare reclamant a solicitat punerea în posesie pentru o suprafaţă de 3,45 ha.
18. Prin scrisoarea din 2 martie 1999, primăria a informat persoanele în cauză că terenurile pe care le reclamau se aflau în patrimoniul societăţii Avicola şi că, prin urmare, punerea lor în posesie nu era posibilă.
19. La 31 martie 1999, reprezentanţii primăriei şi reclamanţii au semnat un proces-verbal conform căruia persoanele în cauză au fost excluse de la beneficiul dividendelor la I.A.S. începând cu 1993, în măsura în care terenurile respective erau ocupate de anumite clădiri ale societăţii Avicola. Reclamanţii îşi reiterează cererea de executare a hotărârii din 28 aprilie 1995. Reprezentanţii primăriei au susţinut că, în cursul anilor 1995-1996, comisia locală a propus domnului Romulus Groza un hectar de teren pe care îl avea disponibil, iar acesta l-a refuzat, reclamând întregul teren. Aceasta a precizat, de asemenea, că nu mai exista teren disponibil în comună la momentul respectiv, deoarece fusese acordat altor persoane. Prin urmare, primăria s-a declarat în imposibilitatea de a executa hotărârea în cauză.
20. Prin decizia din 14 septembrie 2000, comisia judeţeană a înscris reclamanţii într-un tabel cu persoane având dreptul de a obţine despăgubiri, fiecare pentru o suprafaţă de 3,28 ha, care nu putea fi restituită în natură, în temeiul Legii nr. 1/2000, în măsura în care, potrivit Guvernului, exista un deficit de teren de aproximativ 300 ha la nivelul comunei (infra, pct. 33). Din scrisoarea din 28 noiembrie 2007 reiese că primăria comunicase Guvernului, ca răspuns la cererea de informare, că terenurile care nu puteau fi restituite reclamanţilor erau situate în intravilan şi aveau destinaţie agricolă.
21. La 1 aprilie şi 10 mai 2002, comisia judeţeană a eliberat reclamanţilor două titluri de proprietate pentru terenuri situate în extravilan; primul titlu a fost eliberat reclamantului pentru un teren de 1,0918 ha; al doilea, pentru un teren de 1,1003 ha, a fost eliberat reclamantei.
22. La 27 martie 2008, Guvernul a prezentat în anexă la propriile observaţii o scrisoare trimisă de către primărie domnului Romulus Groza, la 15 decembrie 2005. Prin această scrisoare, primăria îl informa pe reclamant că nu existau rezerve de teren în satul Mintia, dar că un alt sat, Muncelu Mare, dispunea de teren cu destinaţie de păşunat. Prin urmare, i se solicita acestuia să precizeze dacă opta pentru un astfel de teren sau pentru despăgubiri.
23. Guvernul a precizat în propriile observaţii că, până în prezent, Comisia Judeţeană Hunedoara nu a trimis dosarul reclamanţilor la A.N.R.P., în vederea acordării despăgubirilor recunoscute prin decizia din 14 septembrie 2000.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
24. Dreptul şi practica internă relevante (inclusiv Legile nr. 18/1991, 169/1997 şi 1/2000) sunt descrise în hotărârea Viaşu împotriva României, nr. 75951/01, pct. 30-49, 9 decembrie 2008.
25. Este, de asemenea, relevant art. 36 din Legea nr. 18/1991, redactat după cum urmează:
„Persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, şi care se află în administrarea unităţilor agricole de stat, devin la cerere acţionari la societăţile comerciale înfiinţate […] din actualele unităţi agricole de stat […]
Numărul de acţiuni primite va fi proporţional cu suprafaţa de teren în echivalent arabil trecută în patrimoniul statului […]”
26. Dispoziţiile relevante din Legea nr. 1/2000 se citesc după cum urmează:
ART. 8
„Persoanelor fizice cărora li s-a stabilit calitatea de acţionar la societăţile comerciale pe acţiuni cu profil agricol sau piscicol, în temeiul art. 36 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, nemodificată, li se restituie în natură suprafeţe cu destinaţie agricolă sau piscicolă de aceeaşi calitate […]”
ART. 17
„În toate cazurile în care în patrimoniul unităţilor prevăzute la art. 15 şi 16 din prezenta lege nu există suprafeţe de teren agricol pentru restituirea integrală a proprietăţii, se vor acorda despăgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedată.”
27. Este, de asemenea, relevantă anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 212 din 7 aprilie 1995 privind instituirea regimului special de supraveghere economico-financiară la unele regii autonome şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat. Această anexă include lista societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat care sunt supuse regimului de supraveghere, printre care se află societatea Avicola (pct. 70 din anexa respectivă).
28. Legea nr. 268 din 28 mai 2001 reglementează privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă. Societăţile comerciale menţionate în această lege sunt cele create prin reorganizarea întreprinderilor de stat. În anexa nr. 1 la această lege sunt înscrise societăţile Agromicia şi Avicola (pct. 367 şi 370 din anexa respectivă).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE ŞI ALE ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
29. Reclamanţii consideră că refuzul autorităţilor naţionale de a executa hotărârea definitivă din 28 aprilie 1995 a adus atingere dreptului lor de a accede la o instanţă şi dreptului la respectarea bunurilor. Aceştia subliniază că, în pofida acestei hotărâri, nu deţin în prezent decât un hectar de teren, fiecare, din partea părinţilor, fără să primească nici acţiuni, nici despăgubiri pentru diferenţa de teren. Reclamanţii invocă, în această privinţă, art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, redactate după cum urmează în părţile lor relevante:
Art. 6 § 1 din Convenţie
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la admisibilitate
30. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
31. Guvernul admite că reclamanţii aveau dreptul de a obţine, ca echivalent pentru cele două terenuri de 3,45 ha fiecare, acţiuni la societatea cu capital public Agromicia şi că un astfel de drept se întemeia pe hotărârea rămasă definitivă din 28 aprilie 1995 a Judecătoriei Deva.
32. Cu toate acestea, Guvernul consideră că neexecutarea acestei hotărâri este justificată prin condiţii obiective şi nu prin atitudinea eronată a autorităţilor. Astfel, în urma hotărârii respective, comisia judeţeană a adoptat decizia din 13 februarie 1996, stabilind pentru fiecare reclamant calitatea de acţionar la societatea în cauză.
33. După modificările Legii nr. 18/1991 prin Legile nr. 169/1997, 1/2000 şi 247/2005, reclamanţii au solicitat punerea efectivă în posesia terenurilor care aparţinuseră părinţilor lor. Or, în măsura în care terenurile astfel reclamate erau ocupate de clădirile societăţii cu capital privat Avicola, comisia locală a realizat punerea fiecărui reclamant în posesia unor terenuri de 1,0918 ha şi respectiv 1,1003 ha, prin eliberarea de titluri de proprietate în favoarea acestora (supra, pct. 21). În continuare, Guvernul susţine că exista o diferenţă de 3,28 ha pentru fiecare reclamant care nu a putut fi restituită, ţinând seama de faptul că exista un deficit de teren de aproximativ 300 ha la nivelul comunei. Prin urmare, în ceea ce priveşte această diferenţă de teren, comisia judeţeană, prin decizia sa din 14 septembrie 2000, a recunoscut persoanelor în cauză dreptul de a primi despăgubiri (supra, pct. 20).
34. Guvernul consideră că mecanismul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, privind crearea unui fond de despăgubiri (Fondul Proprietatea), poate să ofere o despăgubire corespunzătoare persoanelor în cauză. Guvernul admite că, până în prezent, Comisia Judeţeană Hunedoara nu a trimis dosarul reclamanţilor la A.N.R.P., dar susţine că transmiterea unor astfel de dosare trebuie efectuată în mod eşalonat în temeiul unui proces-verbal redactat de secretariatul comisiei centrale.
35. Reclamanţii, care se consideră titulari ai unui „bun” în sensul art. 1 din Convenţie, în conformitate cu hotărârea din 28 aprilie 1995, subliniază că această hotărâre nu a fost executată timp de peste doisprezece ani, fără ca, în această privinţă, Guvernul să ofere motive convingătoare pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către autorităţi.
36. Reclamanţii constată că, în măsura în care autorităţile nu au putut să le restituie terenurile în natură, acesta ar fi trebuit să le plătească o despăgubire. Or, participarea lor eventuală, în viitor, la Fondul Proprietatea nu poate fi considerată drept o măsură reparatorie prin echivalent. O asemenea participare nu garantează reclamanţilor dreptul de a beneficia de dreptul lor recunoscut printr-o hotărâre definitivă. În plus, potrivit persoanelor în cauză, aceasta nu poate să compenseze privarea de proprietate pe care au suportat-o deja. Reclamanţii subliniază că ar fi absurd să se considere că un organism înfiinţat la zece ani de la pronunţarea în favoarea acestora a hotărârii judecătoreşti ar putea să fie considerat drept o reparaţie corespunzătoare în speţă. În orice caz, remediul propus de către Guvern este ineficient, întrucât data la care vor putea obţine despăgubiri este nesigură, ţinând seama de faptul că Guvernul declară că dosarul nu a fost încă trimis de către comisia judeţeană la A.N.R.P.
37. Curtea reaminteşte că executarea unei hotărâri, indiferent de instanţă, trebuie considerată ca parte integrantă a „procesului” în sensul art. 6 din Convenţie [Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II; Immobiliare Saffi împotriva Italiei (GC), nr. 22774/93, pct. 63, CEDO 1999-V].
38. Aceasta constată, de asemenea, că hotărârea din 28 aprilie 1995 a creat în beneficiul reclamanţilor „speranţa legitimă” de a primi efectiv acţiuni la societatea agricolă de stat (I.A.S.), devenită ulterior societatea Agromicia, echivalente pentru fiecare dintre aceştia cu un teren agricol de 3,45 ha situat în Veţel. În aceste condiţii, creanţa lor are un temei suficient pentru a constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [Kopecký împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35, CEDO 2004 IX].
39. Curtea observă mai întâi că, deşi la 13 februarie 1996, comisia judeţeană a adoptat o decizie având un conţinut similar hotărârii în cauză, iar decizia respectivă a fost transmisă societăţii Agromicia şi primăriei, aceasta nu a fost urmată de nicio măsură pentru punerea sa efectivă în aplicare. De asemenea, Curtea consideră că hotărârea din 28 aprilie 1995 a fost executată tardiv şi parţial. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului, potrivit căruia terenurile se aflau în incinta unei societăţi comerciale cu capital privat (supra, pct. 33), Curtea nu poate să se pronunţe cu privire la exactitatea sa, ţinând seama de faptul că ea consideră că, în orice caz, un asemenea argument nu poate să justifice refuzul autorităţilor de a executa o hotărâre judecătorească definitivă, prin acordarea de acţiuni la o societate de stat reclamanţilor.
40. În continuare, Curtea subliniază că autorităţile au propus un teren de un hectar reclamanţilor în 1995-1996, astfel cum reiese din procesul-verbal din 31 martie 1999 (supra, pct. 19). Cu toate acestea, Curtea apreciază că acestea trebuiau să elibereze persoanelor în cauză un titlu de proprietate, astfel cum au făcut la 1 aprilie şi 10 mai 2002, eliberându-le titluri pentru terenuri de aproximativ 1 ha fiecare (supra, pct. 21).
41. Cu toate acestea, ţinând seama de faptul că prin hotărârea din 28 aprilie 1995 se acordau fiecărui reclamant acţiuni echivalente cu un teren de 3,45 ha, Curtea consideră că, eliberând titlurile respective, autorităţile au respectat parţial obligaţia care le-a fost impusă prin hotărârea menţionată (a se vedea, mutatis mutandis, Brătulescu împotriva României, nr. 6206/03, pct. 39, 7 februarie 2008).
42. În orice caz, titlurile în cauză nu au fost emise decât la aproximativ şase ani şi cinci luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în cauză, şi anume la 9 noiembrie 1995 (supra, pct. 9). În această privinţă, Curtea reaminteşte că a considerat deja că o omisiune din partea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri rămase definitive putea genera o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în special atunci când obligaţia de executare a deciziei în cauză îi aparţine unei autorităţi administrative (a se vedea, mutatis mutandis, printre multe altele, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 26 şi 31, 27 mai 2004; Tacea împotriva României, nr. 746/02, pct. 27, 39 şi 40, 29 septembrie 2005).
43. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că hotărârea în cauză a fost executată parţial şi tardiv.
44. În ceea ce priveşte despăgubirile recunoscute reclamanţilor prin decizia din 14 septembrie 2000 a comisiei judeţene, Curtea subliniază că, din observaţiile Guvernului, reiese că, la 27 martie 2008, dosarul reclamanţilor nu fusese încă trimis la A.N.R.P. în vederea acordării efective a despăgubirilor menţionate. De asemenea, Curtea reaminteşte că a constatat deja în sistemul juridic românesc o deficienţă, datorită căreia o întreagă categorie de persoane particulare au fost sau sunt în continuare afectate în ceea ce priveşte beneficierea de bunurile lor (Viaşu citată anterior, pct. 76).
45. În ceea ce priveşte scrisoarea din 15 decembrie 2005 din partea primăriei (supra, pct. 22), Curtea subliniază că aceasta a omis să precizeze care era suprafaţa terenului pe care îl propunea reclamanţilor. În orice caz, Curtea face trimitere, în această privinţă, la concluziile sale prezentate la pct. 40 şi 44 de mai sus.
46. După examinarea tuturor elementelor prezentate, Curtea consideră că, în speţă, prin intermediul organelor sale specializate, statul nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea integrală şi cu celeritate a hotărârii favorabile reclamanţilor.
47. Prin urmare, Curtea constată că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
48. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
49. În ceea ce priveşte prejudiciul material, reclamanta şi văduva reclamantului solicită, cu titlu principal, restituirea în natură a terenurilor şi, cu titlu subsidiar, valoarea comercială a acestora, pe care o estimează la 455 400 euro (EUR). Acestea prezintă o expertiză din 20 noiembrie 2007 privind evaluarea terenului de 69 000 mp care se află în incinta societăţii Avicola. Potrivit acestei expertize, terenul respectiv are o valoare de 6,6 EUR pe metru pătrat, şi anume 455 400 EUR în total, fiind vorba de un teren agricol situat în intravilan.
50. Acestea reclamă, de asemenea, 17 694 EUR pentru imposibilitatea de a beneficia de teren începând cu 9 noiembrie 1995 şi prezintă, în această privinţă, un calcul al valorii medii a producţiei medii de grâu pe hectar în judeţul Hunedoara între 1996 şi 2007, pe baza datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică.
51. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, persoanele în cauză solicită fiecare 10 000 EUR pentru umilinţa şi incertitudinea suferite în vederea executării hotărârii definitive în cauză.
52. Guvernul insistă că reclamanţilor nu le-a fost niciodată recunoscut dreptul la restituirea în natură a terenurilor, pe vechile amplasamente, în măsura în care instanţele naţionale au acordat fiecărui reclamant acţiuni la societatea de stat Agromicia, echivalente cu două terenuri agricole de 3,45 ha situate în comuna Veţel, fără să precizeze amplasamentul acestora. În continuare, Guvernul observă că reclamanţii au fost puşi în posesia unor terenuri de aproximativ 1 ha şi că, în ceea ce priveşte diferenţa de 3,28 ha, li s-a recunoscut acestora dreptul de a primi despăgubiri.
53. Guvernul susţine, de asemenea, că i-a fost comunicată cauza pentru neexecutarea hotărârii din 28 aprilie 1995. Prin urmare, expertiza prezentată de către reclamanţi se referă la un teren în privinţa cărora instanţele nu le-au recunoscut niciun drept.
54. Guvernul prezintă o scrisoare din 7 iulie 2008 din partea Camerei Notarilor Publici Alba Iulia, potrivit căreia valoarea estimativă a unui metru pătrat de teren situat în interiorul satului Mintia, astfel cum reiese din evaluarea făcută pentru anul 2008, este de 3 lei româneşti (RON). Întemeindu-se pe această scrisoare, Guvernul observă că valoarea unui teren de 3,28 ha situat în Mintia este de 98 400 RON.
55. În ceea ce priveşte suma solicitată pentru lipsa de utilizare a terenurilor, Guvernul reaminteşte că, prin hotărârea din 28 aprilie 1995, Judecătoria Deva nu a recunoscut persoanelor în cauză dreptul de a obţine restituirea în natură a terenurilor, ci numai dreptul de primi acţiuni. Prin urmare, reclamanţii nu pot solicita nicio sumă pentru lipsa de utilizare a terenurilor. În orice caz, Guvernul apreciază că nu se pot face speculaţii de către Curte cu privire la randamentul financiar al acţiunilor societăţii Agromicia.
56. În ceea ce priveşte suma solicitată pentru prejudiciul moral, Guvernul apreciază că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamanţi. În orice caz, acesta consideră că suma solicitată cu acest titlu este exagerată.
57. Prin scrisoarea din 7 august 2008, survenită după schimbul de observaţii dintre părţi, dar depusă la dosar în temeiul art. 38 § 1 din regulamentul Curţii, reclamanta şi văduva reclamantului insistă asupra faptului că hotărârea din 28 aprilie 1995 a recunoscut reclamanţilor un drept de proprietate asupra unor terenuri individualizate, şi anume cele care aparţinuseră părinţilor lor, şi nu asupra oricăror terenuri din aceeaşi comună, în privinţa cărora aceştia nu aveau dreptul de a obţine restituirea. Potrivit acestora, este de neconceput ca o instanţă să recunoască un drept de proprietate pentru un teren nedeterminat. În plus, acestea consideră că respectiva Cameră a Notarilor Publici nu este competentă să efectueze evaluări imobiliare. În ceea ce priveşte acţiunile la societatea de stat Agromicia, persoanele în cauză consideră că era vorba de o modalitate de compensare pentru imposibilitatea de restituire în natură a terenurilor în cauză.
58. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în executarea tardivă şi parţială a hotărârii din 28 aprilie 1995.
59. În ceea ce priveşte prejudiciul material, aceasta nu poate să restituie în natură persoanelor în cauză nici terenurile respective, nici valoarea comercială a acestora, nici o sumă pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, având în vedere că, prin hotărârea menţionată anterior, reclamanţilor le-au fost acordate acţiuni echivalente cu aceste terenuri. De asemenea, Curtea nu poate să facă speculaţii cu privire la randamentul financiar al acţiunilor la societatea Agromicia S.A. Veţel, dar consideră rezonabil să se ţină seama de faptul că reclamanţii au suportat o pierdere reală ca urmare a refuzului autorităţilor de a executa cu promptitudine şi integral hotărârea menţionată anterior.
60. În plus, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral în urma încălcărilor constatate şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatările de încălcare.
61. În consecinţă, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă 5 500 EUR doamnei Eugenia Marin şi 5 500 EUR doamnei Maria Groza, pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de procedură
62. Reclamanţii solicită 736 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în procedura din faţa Curţii. Aceştia menţionează că suma respectivă este compusă din cheltuielile de expertiză şi din onorariul avocatului. Persoanele în cauză prezintă anumite documente justificative în această privinţă.
63. Guvernul nu se opune acordării sumei solicitate de către reclamanţi cu titlu de cheltuieli, în măsura în care Curtea apreciază că este vorba de cheltuieli reale, necesare şi rezonabile.
64. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, având în vedere elementele pe care le deţine şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabil să acorde împreună doamnelor Eugenia Marin şi Maria Groza 700 EUR pentru cheltuielile de procedură.
C. Dobânzi moratorii
65. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 5 500 EUR (cinci mii cinci sute euro) doamnei Eugenia Marin şi 5 500 EUR (cinci mii cinci sute euro) doamnei Maria Groza, pentru toate prejudiciile, la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii. 700 EUR (şapte sute euro), sumă plătită împreună doamnelor Eugenia Marin şi Maria Groza, pentru cheltuielile de procedură, la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către persoanele în cauză;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Costin Tundrea contra Romaniei - Despagubiri legea 10 Restituire... | Strachinaru contra Romaniei - Legea 44 veterani de razboi... → |
|---|
