Strachinaru contra Romaniei - Legea 44 veterani de razboi Solicitare de dare in proprietate a unui teren
| Comentarii |
|
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A III-A
HOTĂRÂREA
CAUZA STRĂCHINARU împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 40263/05)
STRASBOURG
21 februarie 2008
DEFINITIVĂ
21/05/2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
In cauzaStrăchinaru împotriva ROMÂNIEI,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 40263/05) introdusă împotriva României, prin care sesizat Curtea la 2 noiembrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. R.H. Radin, din cadrul Ministerului afacerilor externe.
3. La 21 iunie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului plângerile făcute în baza articolului 6 § 1, în ceea ce priveşte dreptul de acces la un tribunal, şi 1 din Protocolul nr. 1. Prevalându-se de dispoziţiile din articolul 29 § 3, a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1920 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Darea în proprietate a unui teren reclamantului
5. La 3 mai 1999, reclamantul, veteran de război, a introdus o acţiune în contencios administrativ împotriva Consiliului General din Bucureşti (« Consiliul General »), solicitând darea în proprietate a unui teren, conform articolului 13 b) din legea nr. 44/1994 privind veteranii de război şi drepturile invalizilor şi văduvelor de război (« legea nr. 44/1994 »).
6. Printr-o decizie din 27 aprilie 2000, Curtea de apel din Bucureşti a admis acţiunea reclamantului. Curtea de apel a declarat că reclamantul îndeplineşte cerinţele din articolul 13 din legea nr. 44/1994 şi că trebuia să beneficieze de drepturile astfel prevăzute. Aceasta a considerat că Consiliul General nu a prezentat documente justificative prin care să demonstreze lipsa de teren disponibil pe teritoriul administrativ din oraşul Bucureşti, fie că este vorba de teren intravilan, sau în zona agricolă. Astfel, condamnă Consiliul General la punerea în aplicare a drepturilor reclamantului prevăzute în articolul 13 b) şi 21 din legea nr. 44/1994.
7. Printr-o decizie din 16 februarie 2001, Curtea supremă de justiţie a respins ca nefondat recursul Consiliului General contra deciziei din 27 aprilie 2000, devenită definitivă.
B. Demersurile în vederea executării deciziei din 27 aprilie 2000
a) Cererile adresate Consiliului General
8. În 2001 şi 2002, reclamantul a cerut de mai multe ori Consiliului General şi primăriei Bucureşti (« primăria ») executarea deciziei din 27 aprilie 2000.
9. Printr-o scrisoare din 8 aprilie 2002, cu referire la o cerere anterioară, a reclamantului, primăria îl invita pe acesta să furnizeze o copie legalizată a deciziei amintite mai sus.
10. La 14 mai 2002, reclamantul a trimis copia deciziei primăriei. Totuşi, cererea sa a rămas fără urmări.
b) Cerere de stabilire a obligaţiei
11. Printr-o decizie din 13 mai 2003, Curtea de apel din Bucureşti a admis cererea reclamantului introdusă la 7 aprilie 2003, şi a cerut Consiliului General să îi achite suma de 1 000 000 lei vechi (« ROL ») pe zi de întârziere până la executarea deciziei din 27 aprilie 2000.
12. Printr-o decizie din 29 aprilie 2004, Curtea supremă de justiţie a respins ca nefondat recursul Consiliului General contra deciziei din 13 mai 2003.
13. În cadrul acestei proceduri, Consiliul General a arătat că refuzul de a executa decizia se datora unei imposibilităţi obiective, întrucât nu deţinea terenuri disponibile pentru ale pune în posesia reclamantului. Curtea supremă de justiţie a judecat că acest aspect a fost tranşat cu titlu definitiv de tribunalele care s-au pronunţat asupra cererii reclamantului pe baza legii nr. 44/1994, care au decis că Consiliul General nu şi-a demonstrat declaraţiile.
c) Cerere de sesizare – atribuire
14. Printr-o decizie din 5 mai 2005, statuând în ultimă instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea reclamantului, privind poprirea asupra contului primăriei deschis la trezorerie pentru suma de 1 264 000 000 ROL, reprezentând obligaţia fixată de decizia din 13 mai 2003 a Curţii de apel din Bucureşti. Aceasta a considerat că reclamantul nu putea solicita executarea forţată, fără să fi introdus o acţiune cu evaluarea prejudiciului suferit prin ne-executare şi convertirea obligaţiei în daune-interese compensatorii.
d) Alte demersuri ale reclamantului
15. La 12 iulie 2005, reclamantul a solicitat din nou primăriei punerea în posesie cu un teren, în conformitate cu decizia din 27 aprilie 2000.
16. La 6 septembrie 2005, făcând referire la informaţiile furnizate de direcţia de recensământ imobiliar şi de cadastru, primăria a informat reclamantul că pe teritoriul administrativ al oraşului Bucureşti nu exista nici un teren disponibil care să permită executarea deciziei. Aceasta a indicat reclamantului că, conform articolului 13 § 2 din legea nr. 44/1994 republicată, putea solicita achitarea unei sume reprezentând contravaloarea terenului reclamat, şi îi recomanda să facă o cerere în acest sens pe lângă primăria sectorului doi din Bucureşti.
17. În observaţiile sale ca răspuns la cele prezentate de Guvern asupra acceptabilităţii şi fundamentării cererii, reclamantul a trimis Curţii copii după cele două decizii ale Consiliului General din Bucureşti. Prima, datată din 4 mai 2006, vizează concesiunea unui teren de 518 m2 aparţinând domeniului privat al oraşului Bucureşti. Cea de-a doua decizie datează din 1 iunie 2006, şi priveşte transferul unui teren de 2 682 m2 din domeniul public al oraşului Bucureşti şi schimbul acestui teren cu un altul, aparţinând unei societăţi comerciale.
18. reiese din elementele din dosar că decizia din 27 aprilie 2000 rămâne, până în prezent, ne-executată.
II. DREPT INTERN PERTINENT
19. La data la care Curtea de apel din Bucureşti a dat decizia din 27 aprilie 2000, articolul 13 din legea nr. 44/1994, privind prezenta cauză, era următorul:
« 1. »Veteranii de război,_ , beneficiază de următoarele drepturi_:
a)_ ;
b) cei decoraţi cu Ordinul "Steaua României"_ vor primi în proprietate 500 mp pentru loc de casa in municipiul, oraşul sau comuna in care domiciliază sau, dacă acest lucru nu este posibil, cu 1 ha teren arabil;
20. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 215/2000 din 24 noiembrie 2000, a fost adăugat un al doilea paragraf, prevăzând că veteranii de război au dreptul să primească terenuri situate pe teritoriile altor localităţi, dacă nu există teren disponibil în localitatea de domiciliu. Acest paragraf a fost modificat prin legea nr. 167/2002 din 10 aprilie 2002. În forma actuală, articolul 13 arată astfel:
« 1._
2. Dacă punerea în proprietate conform acestei legi nu este posibilă din lipsă de terenuri în localităţile de domiciliu sau în alte localităţi, veteranii de război vor primi o sumă echivalentă pentru terenul pe care îl pot pretinde în baza acestei legi. ».
21. Prin decizia nr. 1301 din 19 august 2004, Guvernul a fixat valoarea despăgubirilor pecuniare care trebuie acordate în caz de lipsă a terenului la 15 640 000 ROL pe hectar de teren.
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
22. Reclamantul susţine că ne-executarea deciziei din 27 aprilie 2000 a Curţii de apel din Bucureşti, confirmată în ultimă instanţă la 16 februarie 2001 prin decizia Curţii supreme de justiţie, a oprit dreptul de acces la un tribunal, conform prevederilor articolului 6 § 1 din Convenţie:
« Orice persoană are dreptul să îi fie ascultată cauza_ de către un tribunal_ , care va decide_ contestaţiile asupra drepturilor şi obligaţiilor civile_ »
A. Asupra acceptabilităţii
23. Curtea constată că plângerea nu este nefondată în baza articolului 35 § 3 din Convenţie. Curtea relevă că aceasta nu se loveşte de nici un motiv de neacceptabilitate. În consecinţă, aceasta trebuie declarată acceptabilă.
B. Pe fond
a) Tezele părţilor
24. Guvernul arată că decizia din 27 aprilie 2000 punea în sarcina autorităţilor două obligaţii alternative: fie atribuie reclamantului un teren intravilan sau un teren în zona agricolă, în funcţie de deosebirile făcute în articolul 13 b) din legea nr. 44/1994 fie, dacă atribuirea terenului se dovedeşte imposibilă, acordarea reclamantului de despăgubiri băneşti, în baza articolului 13 § 2 din această lege.
Guvernul susţine că autorităţile competente se află în imposibilitatea obiectivă de a executa prima obligaţie impusă, din lipsă de terenuri disponibile pe teritoriul administrativ a oraşului Bucureşti. Astfel, făcând referire la scrisoarea primăriei Bucureşti din 8 august 2005, arată că autorităţile s-au conformat obligaţiei de a informa reclamantul asupra motivelor care au făcut imposibilă executarea acestei obligaţii.
25. Guvernul subliniază că limitarea dreptului reclamantului la accesul la un tribunal ce reiese din imposibilitatea de a executa prima obligaţie nu rupe echilibrul între interesele aflate în joc. În acest sens, susţine că în baza articolului 13 din legea nr. 44/1994, modificată prin legea nr. 167/2002, reclamantului putea obţine despăgubiri băneşti, depunând o cerere în acest sens pe lângă primăria sectorului doi din Bucureşti şi, în funcţie de caz, putea să facă apel la forţa publică pentru a asista la executarea forţată a acestei decizii. Ne-acţionând astfel, reclamantul a pus autorităţile în imposibilitate de a executa decizia din 27 aprilie 2000.
26. Reclamantul respinge această teorie. Acesta arată că decizia din 27 aprilie 2000 impunea autorităţilor locale obligaţia de a-l pune în posesia unui teren de 500 m2 intravilan sau a unui teren de un hectar în zona agricolă, conform articolului 13 b) din legea nr. 44/1994, în vigoare la data deciziei. În acest sens, el estimează cp modificările aduse legii nr. 44/1994 prin legea nr. 167/2002 din 10 aprilie 2002 nu puteau fi luate în considerare în cazul său, întrucât acestea sunt posterioare dăţii deciziei. În fine, reclamantul subliniază faptul că reiese din deciziile Consiliului General din Bucureşti din 4 mai şi 1 iunie 2006, că municipalitatea oraşului Bucureşti deţine terenuri şi că, în consecinţă, autorităţile locale nu se află în imposibilitate de a executa această decizie.
b) Aprecierea Curţii
27. Curtea aminteşte că dreptul la tribunal garantat de articolul 6 protejează atât punerea în aplicare a deciziilor judecătoreşti definitive şi obligatorii care, în cadrul unui Stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne inoperante în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei decizii nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod excesiv (a se vedea, între altele, deciziile Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere 1997 II, pp. 510-511, § 40, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, § 34, 7 mai 2002, şi Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, 17 iunie 2003).
28. Curtea admite că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un Stat să execute orice decizie civilă indiferent de circumstanţe (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Totuşi, aminteşte că administraţia constituie un element al Statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al bunei administraţii a justiţiei. Or, dacă administraţia refuză sau omite să pune în aplicare sau întârzie aplicarea garanţiilor din articolul 6, procedura pierde atunci orice raţiune de a mai exista (Hornsby, citat anterior, § 41).
29. În această cauză, Curtea observă că prin decizia sa din 27 aprilie 2000, Curtea de apel din Bucureşti a ordonat Consiliului General să atribuie reclamantului drepturile prevăzute prin articolul 13 b) din legea nr. 44/1994. Reclamantul a trebuit să recunoască dreptul de a primi fie un teren de 500 m2 intravilan sau un teren agricol de un hectar. Este drept că părţile sunt în dezacord asupra faptului şi dispoziţiilor acestei decizii, iar modificările ulterioare aduse articolului 13 în special prin legea nr. 167/2002, se aplică pentru executarea obligaţiilor impuse autorităţilor locale prin decizie.
30. Guvernul susţine că decizia din 27 aprilie 2000 dădea autorităţilor locale două alternative. Curtea relevă că în momentul în care a fost dată decizia, legea nr. 44/1994 nu prevedea nici o alternativă pentru autorităţile locale în baza condiţiilor articolului 13 b) din această lege. Mai mult, nu se face nici o menţiune în acest sens în decizie.
31. În ceea ce priveşte legea aplicabilă la momentul deciziei, Curtea consideră că în baza deciziei din 27 aprilie 2000, Consiliul General din Bucureşti trebuia să atribuie reclamantului un teren intravilan de 500 m2 sau, un teren agricol. Pe teritoriul administrativ al oraşului Bucureşti.
Astfel, Curtea nu poate aproba argumentul Guvernului.
32. Curtea arată apoi că la momentul deciziei din 27 aprilie 2000 aceasta nu a fost executată, anulată sau modificată ca urmare a unei exercitări de recurs prevăzută prin lege. Această situaţie continuă din ne-respectarea unei decizii şi care trebuie analizată ca o restricţie la accesul la un tribunal (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, § 66, 2 martie 2004 ; Matheus împotriva Franţei, nr. 62740/00, § 57, 31 martie 2005). Pentru a afla dacă această restricţie este compatibilă cu articolul 6 din Convenţie, trebuie examinate motivele care au făcut autorităţile să nu respecte decizia în cauză.
33. În ceea ce priveşte invocarea de către Guvern a deficitului de terenuri pentru a justifica imposibilitatea de a executa decizia din 27 aprilie 2000, aspect pe care reclamantul în contestă, Curtea relevă că în nici un moment această justificare nu a fost reţinută de jurisdicţiile naţionale în cazuri similare.
Astfel, în decizia din 27 aprilie 2000, Curtea de apel din Bucureşti a judecat ca nefondate presupunerile Consiliului General în ceea ce priveşte deficitul de teren. Între altele, reiese din decizia din 5 mai 2005 a Înaltei Curţi de casaţie şi justiţie privind plângerile reclamantului, că la acea dată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie considera încă posibilă executarea deciziei din 27 aprilie 2000.
34. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia, după intrarea în vigoare a legii nr. 167/2002, reclamantul trebuia să depună o cerere la primăria sectorului doi din Bucureşti, pentru a obţine despăgubiri băneşti, Curtea aminteşte că a judecat deja că o prestaţie echivalentă nu poate ţine loc de obligaţia autorităţilor de a furniza o justificare a refuzului lor de a asigura o executare completă şi perfectă a unei decizii definitive (Sabin Popescu, citat anterior, § 76).
35. Curtea reiterează că nu se poate cere unui individ care a obţinut o creanţă de la Stat în baza unei proceduri judiciare, să se angajeze apoi într-o nouă procedură pentru a obţine reparaţiile intenţionate (vezi, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004 şi Orha împotriva României, nr. 1486/02, § 26, 12 octombrie 2006). La lumina jurisprudenţei, Curtea estimează că, în speţă, autorităţile locale trebuiau să invoce imposibilitatea obiectivă de executare ad litteram a deciziei din 27 aprilie 2000 şi să anunţe reclamantul asupra motivelor printr-o decizie formală şi să facă demersurile necesare pentru executarea în echivalent a deciziei în discuţie.
36. Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că în cauza de faţă, omiţând luarea măsurilor necesare pentru a pune în executare decizia din 27 aprilie 2000 a Curţii de apel din Bucureşti, autorităţile naţionale au privat reclamantul de acces efectiv la un tribunal.
37. În consecinţă, decide că a fost încălcat de articolul 6 § 1 din Convenţie.
II. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
38. Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul susţine că nu i-a fost recunoscut dreptul său la respectarea bunurilor proprii prin ne-executarea deciziei din 27 aprilie 2000. Articolul 1 din Protocolul nr. 1:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute prin lege şi în principiile generale de drept internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Asupra acceptabilităţii
39. Curtea constată că cererea nu este nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Curtea relevă că aceasta nu se loveşte de nici un motiv de neacceptabilitate. În consecinţă, aceasta trebuie declarată acceptabilă.
B. Pe fond
40. Guvernul admite că ne-executarea deciziei din 27 aprilie 2000 constituie o ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor proprii. Acesta face referire la concluziile privind respectarea articolului 6 § 1 din Convenţie pentru a susţine că ingerinţa are o justificare obiectivă, şi anume deficitul de terenuri de pe teritoriul administrativ al oraşului Bucureşti. În fine, Guvernul arată că în ipoteza unei insuficienţe a terenurilor, legea nr. 167/2002 a prevăzut posibilitatea ca reclamantul să solicite acordarea de despăgubiri băneşti.
41. Reclamantul contestă poziţia Guvernului. Acesta arată că reiese din documentele depuse la dosar, în special deciziile din 4 mai şi 1 iunie 2006 ale Consiliului General din Bucureşti conform cărora autorităţile locale deţin încă terenuri disponibile comparabile cu cele ce ar trebui să i se atribuie în temeiul deciziei din 27 aprilie 2000.
42. Curtea a concluzionat deja că decizia din 27 aprilie 2000 obliga autorităţile locale să atribuie reclamantului un teren, cu suprafaţa şi plasamentul prevăzute în articolul 13 b) din legea nr. 44/1994. Curtea estimează că această decizie, care nu a fost anulată, a dus la naşterea unui « bun » al reclamantului în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
43. Curtea observă apoi că decizia nu a fost executată conform dispoziţiilor sale, ceea ce se traduce printr-o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, ce relevă din primul alineat din articolul 1 din Protocolul nr. 1 (Sabin Popescu, citat anterior, § 80).
44. În speţă, Curtea nu va putea reţine imposibilitatea de executare presupusă de Guvern, din moment ce jurisdicţiile naţionale nu au judecat vreodată că executarea deciziei din 27 aprilie 2000 fusese un eşec din lipsă de terenuri pe teritoriul administrativ al oraşului Bucureşti.
45. Dacă, aşa cum susţine Guvernul, reclamantul ar fi putut solicita acordarea de despăgubiri după intrarea în vigoare a legii legea nr. 167/2002 care modifică legea nr. 44/1994, Curtea aminteşte că absenţa unei justificări de executare a unei decizii definitive nu poate fi suplinită printr-o prestaţie echivalentă din partea autorităţilor naţionale, chiar dacă autorităţile iau iniţiativa de a-şi justifica refuzul cu o astfel de ofertă (Sabin Popescu, citat anterior, § 84 şi Abăluţă împotriva României, nr. 77195/01, § 59, 15 iunie 2006).
Or, în speţă, pe de o parte, autorităţile cu au furnizat reclamantului o justificare obiectivă, şi pe de altă parte, nu şi-au justificat refuzul de a executa această decizie cu o ofertă echivalentă. Asupra acestui ultim punct, Curtea reiterează că ar fi prea mult să solicite reclamantului să se angajeze într-o nouă procedură administrativă pentru a obţine despăgubirile (vezi paragraful 35 de mai sus).
46. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea decide că a fost încălcat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
III. ASUPRA CELORLALTE PRESUPUSE ÎNCĂLCĂRI
47. Invocând articolele 6 şi 14 din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea de către autorităţi a cererii sale de poprire-atribuire din contul primăriei Bucureşti, estimând că a suferit o discriminare pe baza opiniilor sale politice anti-comuniste.
48. Curtea aminteşte că aceasta nu se poate substitui jurisdicţiilor interne, întrucât rezidă în sarcina autorităţilor naţionale de prim rang, şi în special Curţilor şi tribunalelor, să interpreteze legislaţia internă (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, revista 1997-VIII, p. 2955, § 31). Rolul Curţii se limitează la verificarea compatibilităţii cu Convenţia pentru o interpretare similară.
49. În speţă, Curtea notează cp acţiunea reclamantului a fost examinată de mai multe jurisdicţii interne competente. Aceasta observă că deciziile criticate au intervenit în urma unei proceduri contradictorii. Astfel, ţinând cont de absenţa arbitrajului deciziilor în cauză, Curtea estimează că procedura în discuţie are un caracter echitabil.
50. Astfel, nimic din dosar nu arată vreo aparenţă de discriminare care ar putea aduce atingere articolelor 6 § 1 şi 14 combinate.
51. Aceste plângeri sunt considerate nefondate şi trebuie respinse, prin aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
V. 52. În baza termenilor articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a fost încălcată Convenţia sau protocolul şi dacă dreptul intern al Părţii contractante nu permite ştergerea, decât în mod parţial, această încălcare, Curtea acordă părţii lezate o despăgubire echitabilă, dacă este cazul. »
A. Despăgubire
a) Prejudiciu material
53. În ceea ce priveşte prejudiciul material, reclamantul solicită în principal atribuirea unui teren de 500 m2 intravilan sau un hectar de teren agricol, conform deciziei din 27 aprilie 2000 a Curţii de apel din Bucureşti. În lipsă, interesatul reclamă o sumă echivalentă la valoarea terenurilor comparabile, pe care o estimează la 1 500 000 euro (EUR), susţinându-şi evaluările pe anunţurile de pe piaţa imobiliară.
Reclamantul solicită de asemenea o reparaţie cu titlu de imposibilitate de câştig. În acest sens, acesta arată că imposibilitatea de a exploata terenul care i-a adus un prejudiciu material provenit din faptul că inflaţia a devalorizat sumele pe care dorea să le investească pentru a-şi construi o casă, prejudiciu pe care îl estimează la 350 000 EUR. Între altele, reclamantul solicită suma de 207 600 lei noi (RON) corespunzătoare uzufructului pentru perioada cuprinsă de la 16 februarie 2001, data la care decizia din 27 aprilie 2000 a devenit definitivă şi până la 5 ianuarie 2007, data depunerii cererii de satisfacere echitabilă, calculată în funcţie de valoarea obligaţiei fixate prin decizia din 13 mai 2003 a Curţii de apel din Bucureşti.
54. Guvernul contestă evaluarea terenurilor avansată de reclamant. Bazându-se pe estimările experţilor tehnici, acesta susţine că preţurile de pe piaţa imobiliară din Bucureşti variază între 25 EUR şi 2500 EUR pe metru pătrat pentru un teren intravilan şi 7 RON şi 15 RON pe metru pătrat de teren agricol.
Guvernul consideră că suma acordată reclamantului cu titlu de reparaţie corespunzătoare pierderii dovedite (damnum emergens), ar trebui să ia în considerare modificările aduse articolului 13 din legea nr. 44/1994 prin legea nr. 167/2002, în ceea ce priveşte natura şi tipul drepturilor recunoscute reclamantului prin această lege. Acesta estimează că Curtea nu trebuie să acorde reclamantului o sumă mai mare decât cea fixată prin decizia Guvernului nr. 1301/2004.
55. În ceea ce priveşte presupusul prejudiciu suferit de reclamant din imposibilitatea de a-şi construi o casă pe terenul în discuţie, Guvernul contestă existenţa unei legături de cauzalitate între presupusa încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 şi acest prejudiciu. Guvernul susţine că presupusul prejudiciu are caracter speculativ întrucât acesta nu a dovedit că deţine un capital cu o astfel de destinaţie şi că suma p care o reclamă este excesivă. În fine, Guvernul susţine că suma solicitată pentru uzufruct nu ar trebui să ia în considerare perioada de după 5 septembrie 2005, dată la care autorităţile locale au informat reclamantul că putea primi despăgubiri băneşti.
56. Curtea aminteşte că o decizie care constată o încălcare antrenează Statul pârât la obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi la ştergerea consecinţelor, şi pe cât posibil revenirea la situaţia anterioară acesteia (Metaxas, citat anterior, § 35 şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacere echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
57. În cauza de faţă, Curtea aminteşte că a încheiat încălcarea articolelor 6 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 în baza ne-executării ne-justificate a deciziei din 27 aprilie 2000 a Curţii de apel din Bucureşti. Curtea a considerat de asemenea că în baza aceste decizii, Consiliul General din Bucureşti trebuia să atribuie reclamantului drepturile ce reies din articolul 13 b) din legea nr. 44/1994 care prevedeau la momentul respectiv acordarea unui teren intravilan de 500 m2 sau a unui hectar de teren agricol pe teritoriul administrativ al oraşului Bucureşti (vezi paragraful 27 de mai sus).
58. Curtea estimează, în circumstanţele de faţă, că executarea deciziei din 27 aprilie 2000 ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar găsi dacă cerinţele articolelor 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ne-recunoscute.
59. În ceea ce priveşte Statul pârât, Curtea decide că va trebui să achite reclamantului ca prejudiciu material o sumă corespunzătoare prejudiciului suferit de pe urma refuzului autorităţilor locale de a-i atribui un teren, conform deciziei din 27 aprilie 2000.
60. Ţinând cont de informaţiile de care dispune privind preţurile de pe piaţa imobiliară locală, şi statuând în echitate, conform articolului 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului 25 000 euro despăgubire.
61. fiind vorba de imposibilitatea de a se bucura de bunul său, Curtea observă că, deşi a fost informat asupra cerinţelor impuse de articolul 60 din regulamentul Curţii în cea ce priveşte cererile de satisfacere echitabilă, reclamantul nu şi-a însoţit pretenţiile de documente justificative pertinente. Astfel, nu a trimis nici o expertiză sau decizie judiciară care să ateste valoarea prejudiciului suferit. Curtea estimează că nu poate ţine cont de valoarea obligaţiei fixată de tribunalele interne din moment ce aceasta nu a fost stabilită în raport cu valoarea prejudiciului (Gavrileanu împotriva României, nr. 18037/02, § 66, 22 februarie 2007).
62. Astfel, Curtea nu poate specula asupra valorii pierderii. În consecinţă, nu se va acorda reclamantului o despăgubire în acest sens (Dragne şi alţii împotriva României (satisfacere echitabilă), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006).
b) Prejudiciu moral
63. Reclamantul pretinde de asemenea 20 000 RON cu titlu de prejudiciu moral.
64. Guvernul estimează că această sumă este excesivă şi consideră că constarea încălcării articolelor 6 § 1 şi 1 din Protocolul nr. 1 constituie în sine o reparaţie satisfăcătoare pentru presupusul prejudiciu moral.
65. Curtea estimează că reclamantul a suferit un prejudiciu moral de pe urma frustrării de a imposibilităţii de a pune în aplicare deciziile date în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient numai prin constatarea încălcării .
66. Ţinând cont de toate aceste element, şi statuând în echitate, conform articolului 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului 2 000 EUR ca prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
67. Reclamantul nu formulează nici o cerere în acest sens.
68. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care le solicită. În consecinţă, Curtea nu acordă reclamantului nici o sumă în acest sens.
C. Majorări de întârziere
69. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte plângerile în baza articolelor 6 § 1 din Convenţie în cea ce priveşte dreptul de acces la un tribunal, şi 1 din Protocolul nr. 1 şi neadmisibilă pentru restul ;
2. declară că a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenţie ;
3 declară că a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie ;
4 hotărăşte
a) că Statul pârât trebuie să execute decizia din 27 aprilie 2000 a Curţii de apel din Bucureşti, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de faţă conform articolului 44 § 2 din Convenţie ;
b) că în cazul ne-executării, Statul pârât va trebui să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 25 000 EUR (douăzeci şi cinci de mii de euro) ca prejudiciu material ;
c) că în orice caz, Statul pârât va trebui să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 2 000 EUR (două mii euro) ca prejudiciu moral ;
d) că se adaugă la sumele menţionate mai sus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit şi că sumele respective vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
e) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de satisfacere echitabilă pentru restul.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 21 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič
Grefier preşedinte
| ← Groza si Marin contra Romaniei - Restituirea terenurilor Legea... | Sabin Popescu contra Romaniei - Atribuire teren in baza Legii 18... → |
|---|
