GUZZARDI contra ITALIEI - Decizie judiciară de fixare a domiciliului pe o insulă
| Comentarii |
|
CAZUL GUZZARDI contra ITALIEI1 - Decizie judiciară de fixare a domiciliului pe o insulă
108. — Cetăţean italian născut în 1942, dl Michele Guzzardi părăseşte Sicilia în 1966 pentru a se instala în Lombardia. în februarie 1973, el este plasat în detenţie provizorie, apoi inculpat pentru asociere cu alţi infractori şi complicitate într-o răpire a unui industriaş eliberat în schimbul unei sume de răscumpărare considerabile. Tribunalul din Milano îl achită în 1976 din lipsă de probe suficiente, dar Curtea de apel a aceluiaşi oraş îl declară vinovat în decembrie 1979 şi îl condamnă la optsprezece ani de închisoare şi la o amendă.
Detenţia provizorie a lui Michele Guzzardi — în timpul căreia se căsătoreşte cu logodnica sa de la care are, la puţin timp, un fiu — nu poate în mod legal să depăşească doi ani. în ianuarie 1975, cel în cauză face obiectul unei decizii de stabilire a domiciliului forţat, pentru o durată de trei ani, la Cala Reale, în insula Asinara, situată în largul Sardiniei. Din punct de vedere juridic, măsura nu avea nici o legătură cu urmărirea penală în instanţă, sprijinindu-se pe o lege din 1956 referitoare la persoanele periculoase pentru securitatea şi moralitatea publică şi o lege din 1965 contra mafiei. Adoptată de către tribunalul din Milano, această măsură este confirnuttă în apel şi apoi la Curtea de casaţie. Totuşi, în iulie 1976, tribunalul decide transferul lui Michele Guzzardi într-o comună a Italiei continentale, unde acesta locuieşte supus unei măsuri asemănătoare, până în februarie 1978.
109. — în plângerea sa adresată Comisiei la 17 noiembrie 1975, Michele Guzzardi formulează diferite revendicări privind soarta sa la Asinara: el denunţă condiţiile de existenţă degradante (art. 3) şi se plânge că nu poate să trăiască în permanenţă cu familia sa (art. 8) şi nici să practice cultul religiei sale (art. 9). După decizia Comisiei de a lua, din oficiu, în considerare art. 5 şi 6, cel în cauză le invocă şi el.
• Hotărârea din 6 noiembrie 1980 (plenul Curţii) (seria A nr. 39)
110. — Curtea începe prin a examina trei excepţii preliminare ridicate de guvernul italian.
în primul rând, acesta reproşa Comisiei de a fi luat, din oficiu, în considerare art. 5 şi 6. Curtea respinge excepţia: nimic nu-1 obligă pe un petiţionar să precizeze de ce articol sau drept se prevalează, iar piesele de la dosar arată clar că în speţă se pune o problemă pe terenul art. 5 (16 voturi pentru, 2 împotrivă).
în al doilea rând, guvernul susţine că Michele Guzzardi nu epuizase căile de atac intern înainte de a se adresa Comisiei (art. 26). Curtea respinge şi această teză: ea constată, îndeosebi, că dacă cel în cauză nu a invocat Convenţia, în substanţă el a ridicat în faţa jurisdicţiilor italiene chestiunea unei atingeri la libertatea sa fizică (10 voturi pentru, 8 împotrivă).
în al treilea rând, guvernul pretindea că acest caz ar fi lipsit de obiect pentru că petiţionarul fusese transferat din 1976 pe continent şi că Asinara nu mai servea ca loc de reşedinţă obligatorie. Curtea respinge argumentul: încetarea încălcării pretinse nu împiedica să se statueze printr-o hotărâre declarativă, decizia de transferare nu se baza pe raţiuni deduse din Convenţie şi importante chestiuni de interpretare cereau un răspuns (15 voturi pentru, 3 împotrivă).
111. — Abordând fondul cauzei, Curtea subliniază de la început că ea nu controlează sistemul legilor italiene din 1956 şi 1965, ci numai modul în care acestea au fost aplicate lui Guzzardi, condiţiile în care acesta a trebuit să locuiască la Asinara.
Potrivit guvernului, Guzzardi a suportat simple restricţii la libertatea sa de mişcare, şi nu o privare de libertate în sensul art. 5. Curtea relevă mai multe elemente. Dacă spaţiul de care dispunea petiţionarul, pentru a se deplasa, nu era circumscris printr-o împrejmuire materială, acesta nu acoperea decât o modestă fracţiune dintr-o insulă cu acces dificil, din teritoriul căreia nouă zecimi erau ocupate de un penitenciar. Guzzardi locuia într-un sector din cătunul Cala Reale care în esenţă era reprezentat de clădirile vetuste şi ruinate ale unei foste instituţii sanitare, un post de carabinieri, o şcoală şi o capelă. Acesta trăia înconjurat, îndeosebi, de indivizi supuşi aceloraşi măsuri ca şi el şi de agenţi de poliţie. Populaţia permanentă din Asinara locuia aproape în întregime la Cala d’Oliva, unde el nu putea să se ducă, iar această populaţie nu părea să folosească deloc dreptul de a merge la Cala Reale, în aşa fel încât celui în cauză i se ofereau puţine ocazii de contacte sociale. O supraveghere strictă şi cvasiconstantă se exercita asupra sa. în sfârşit, sejurul său aici a durat mai mult de şaisprezece luni. Cumulate şi combinate, aceste elemente conduc Curtea la concluzia existenţei unei privări de libertate (11 voturi pentru, 7 împotrivă).
112. — Guvernul pleda, în subsidiar, că privarea de libertate se justifica în virtutea alin. e) al art. 5 § 1, dar Curtea respinge această teză (unanimitate). Guzzardi, a subliniat Curtea, nu era un „vagabond" în sensul obişnuit al acestui termen şi nu a fost tratat ca atare; în afară de aceasta, dacă alin. e) autorizează detenţia vagabonzilor, nu rezultă că textul menţionat permite implicit detenţia persoanelor mai periculoase. Curtea apreciază, de asemenea, cu majorităţi diferite, că privarea de libertate în chestiune nu-şi găsea justificarea nici în celelalte alineate ale art. 5 § 1, neinvocate de guvernul italian. Ea ajunge astfel la concluzia că Michele Guzzardi a fost victima încălcării art. 5 § 1 în timpul sejurului său la Asinara (10 voturi pentru, 8 împotrivă.)
113. — Curtea respinge apoi alegaţiile petiţionarului, potrivit cărora ar fi existat, în plus, încălcarea art. 3, 6 şi 9 (unanimitate), ca şi a art. 8 (17 voturi pentru, 1 împotrivă). Deşi situaţia lui Guzzardi la Asinara prezenta, fără îndoială, aspecte neplăcute, chiar penibile, aceasta nu a atins nivelul de gravitate dincolo de care un tratament devine degradant şi cade sub incidenţa art. 3. Apoi, presupunând art. 6 aplicabil, nimic nu arată că procedura urmată în 1975 până în faţa Curţii de casaţie ar fi încălcat prevederile acestui text. în al treilea rând, cererea referitoare la nerespectarea dreptului de a exercita cultul religiei sale nu rezistă la un examen aprofundat: Guzzardi nu pretinde că ar fi cerut nici celebrarea oficiilor specifice cultului în capela de la Cala Reale, nici posibilitatea de a merge la biserica din Cala d’Oliva. Cât despre dreptul petiţionarului la respectul vieţii sale familiale s-a observat că: soţia şi fiul său — fără să mai vorbim de părinţi şi celelalte rude — au coabitat cu el pe insulă; dacă aceştia au trebuit să-l părăsească pentru câtva timp, aceasta s-a datorat faptului că petiţionarul nu a mai solicitat reînnoirea autorizaţiei de sejur a rudelor sale.
114. — Michele Guzzardi a reclamat şi reparaţia prejudiciului suferit, în măsura în care acesta ar fi stabilit cu titlu de satisfacţie echitabilă. Curtea i-a acordat, în baza art. 50, o sumă de 1.000.000 lire (12 voturi pentru, 6 împotrivă).
| ← KARLHEINZ SCHMIDT contra GERMANIEI - Obligaţia pentru... | BOZANO contra FRANŢEI — Detenţie în vederea expulzării... → |
|---|
