BOZANO contra FRANŢEI — Detenţie în vederea expulzării după respingerea unei cereri de extrădare
| Comentarii |
|
CAZUL BOZANO contra FRANŢEI — Detenţie în vederea expulzării după respingerea unei cereri de extrădare
116. — La 22 mai 1975, dl Lorenzo Bozano este condamnat, în apel şi în contumacie, la Geneva, la închisoare pe viaţă, pentru răpirea şi asasinarea unei adolescente elveţiene, faptele petrecându-se în luna mai 1971; Curtea cu juri îl achitase la 15 mai 1973 în primă instanţă, din lipsă de probe suficiente. După respingerea recursului în casaţie formulat de petiţionar, parchetul general din Geneva eliberează un ordin de încarcerare şi poliţia italiană difuzează un mandat de arestare internaţional.
La 26 ianuarie 1979, în cursul unui control de rutină, jandarmeria franceză îl arestează pe Bozano care se refugiase în Franţa. în aceeaşi zi, el este trimis la închisoarea din Limoges sub incidenţa unei ordonanţe de reţinere în vederea extrădării, şi la 31 ianuarie Italia cere oficial extrădarea acestuia. La 15 mai 1979, Camera de acuzare a Curţii de apel din Limoges pronunţă o opinie defavorabilă extrădării celui în cauză, apreciind că procedura de judecare în lipsă a petiţionarului, desfăşurată la Geneva, ar fi incompatibilă cu ordinea publică franceză; în consecinţă, guvernul francez refuză să-l extrădeze pe petiţionar, aşa cum îl obliga la aceasta art. 17 din legea din 10 martie 1927. Petiţionarul rămâne totuşi reţinut la închisoarea din Limoges, deoarece era inculpat în unele delicte săvârşite în Franţa, dar îşi recapătă libertatea la 19 septembrie 1979, în baza unei decizii de punere în libertate sub control judiciar. La 26 octombrie 1979, judecătorul de instrucţie ridică această din urmă măsură, pronunţă neînceperea urmăririi penale într-un dosar de escrocherie şi îl trimite pe petiţionar în faţa tribunalului corecţional din Limoges, pentru a se fi folosit de acte de identitate false. în seara aceleiaşi zile, poliţia îl interpelează pe Bozano pe o stradă din oraş, îi notifică o decizie de expulzare luată cu mai multe săptămâni înainte şi îl conduce în maşină până la frontiera franco-elveţiană. Autorităţile elveţiene îl plasează în închisoare imediat, în vederea extrădării, şi apoi, după o hotărâre a Tribunalului federal, îl extrădează către Italia, în luna iunie 1980. în prezent, petiţionarul îşi ispăşeşte pedeapsa în insula Elba.
în decembrie 1979, avocaţii petiţionarului exercită două recursuri în Franţa. Mai întâi, ei îl citează pe ministrul de interne să se prezinte, de urgenţă, în faţa preşedintelui Tribunalului de mare instanţă din Paris: la 14 ianuarie 1989, acest magistrat se declară necompetent să judece dosarul, pe motiv că cererea pune în cauză relaţiile de la stat la stat. Aceiaşi avocaţi atacă şi hotărârea de expulzare în faţa Tribunalului administrativ din Limoges: acesta o anulează la 22 decembrie 1981 pentru eroare manifestă de apreciere şi deturnare de putere.
117. — în plângerea sa din 30 martie 1982 adresată Comisiei, Bozano susţine că „răpirea“ sa şi „transportul forţat" în Elveţia l-au privat de libertatea sa fizică şi de libertatea de circulaţie, cu nesocotirea art. 5 § 1 din Convenţie şi art. 2 § 1 din Protocolul adiţional nr. 4. El afirmă, de asemenea, că nu ar fi dispus nici de un recurs efectiv în sensul art. 5 § 4 al Convenţiei, nici de anumite garanţii ale art. 6, nici de un recurs efectiv în sensul art. 13 şi că ar fi fost victima unei deturnări de putere, contrar prevederilor art. 18; în plus, el invocă art. 5 § 5.1
• Hotărârea din 18 decembrie 1986 (Cameră) (seria A nr. 111)
118. — Guvernul francez pleda pentru inadmisibilitatea plângerii invocând incompatibilitatea ratione materiae cu Convenţia şi neepuizarea căilor interne de recurs. Curtea respinge prima motivaţie, căci cererile petiţionarului nu sunt „în mod evident străine de dispoziţiile Convenţiei" (unanimitate). Cât despre a doua motivaţie, guvernul o divizase în şase elemente. Curtea apreciază că pentru două din acestea survine decăderea din drept (unanimitate) deoarece nu au fost invocate la Comisie atunci când s-a examinat admisibilitatea plângerii. Curtea respinge şi celelalte patru motivaţii ale apărării ca neîntemeiate (unanimitate).
119. — Trecând la fond, Curtea examinează cazul, mai întâi în baza art. 5 § 1 din Convenţie. Ea apreciază că se aplică numai alin. f) şi că trebuie să se examineze respectarea „regularităţii, inclusiv respectarea „căilor legale ale privării de libertate căreia i-a căzut victimă Bozano în noaptea de 26/27 octombrie 1979, aceasta din urmă constituind o „detenţie în sensul prevederilor Convenţiei. Prin „regularitate trebuie să se înţeleagă nu numai respectarea legislaţiei naţionale, dar şi conformitatea măsurii privative de libertate cu scopul art. 5: protejarea individului împotriva arbitrarului, în această privinţă, Curtea notează că acolo unde Convenţia face trimiteri direct la dreptul intern, respectarea acestuia constituie partea integrantă a angajamentelor statelor contractante; or, mai multe elemente din dreptul francez au favorizat controverse în cauză. Fără a aduce o certitudine absolută, datele cauzei inspiră îndoieli foarte serioase Curţii asupra compatibilităţii detenţiei litigioase cu normele juridice franceze. în ceea ce priveşte absenţa arbitrarului, Curtea relevă circumstanţele transportului forţat al petiţionarului până la frontiera franco-elveţiană: aşteptarea de mai bine de o lună pentru a notifica decizia de expulzare, impresia că se voia ca petiţionarul să fie lăsat în necunoştinţă de cauză în legătură cu ceea ce se pregătea împotriva sa, promptitudinea interpelării acestuia şi mai ales modalităţile de executare a expulzării. Astfel, adoptând un demers global şi întemeindu-se pe un ansamblu de elemente concordante, Curtea trage concluzia că privarea de libertate nu a fost făcută potrivit normelor legale, şi nu era nici compatibilă cu dreptul persoanelor la siguranţă. Nu a fost vorba despre o detenţie necesară în cadrul normal al unei proceduri de expulzare, ci de o măsură deghizată de extrădare. A fost deci încălcat art. 5 § 1 (unanimitate).
120. — Luând notă că procedura de expulzare a fost deviată de la obiectul şi finalitatea sa naturale, Curtea apreciază că nu este necesar să examineze aceeaşi chestiune în baza art. 18 din Convenţie (unanimitate). Ea se declară necompetentă pentru a examina cererea rezultată din art. 5 § 4 din Convenţie, considerată ca inadmisibilă de către Comisie, deoarece acest aspect iese din cadrul litigiului deferit Curţii (unanimitate). în sfârşit, constatând o încălcare a ait. 5 § 1, Curtea consideră că aceasta o dispensează de a cerceta dacă art. 2 al Protocolului nr. 4 era aplicabil în speţă şi, în caz afirmativ, dacă acest din urmă articol a fost respectat (unanimitate).
121. — Curtea respinge unele cereri de „satisfacţie echitabilă" formulate de către petiţionar: recomandarea către guvernul francez de a efectua un demers diplomatic pe lângă autorităţile italiene — demers străin obiectului litigiului — vizând fie o măsură de graţiere prezidenţială, fie o revizuire a procesului; reclamarea unei reparaţii pecuniare a prejudiciului suferit de către soţia lui Bozano, care nu avea calitatea de petiţionară (unanimitate). în ceea ce priveşte restul cererilor, nu s-a considerat a fi cazul aplicării art. 50, acest aspect fiind rezervat unei decizii ulterioare (unanimitate).
• Hotărârea din 2 decembrie 1987 (Cameră) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 124-F)
122. — în ceea ce priveşte reparaţia pecuniară a unui prejudiciu, Curtea subliniază mai întâi gravitatea încălcării normelor pe teritoriul francez; prin circumstanţele care au conturat-o, aceasta din urmă nu a putut să nu cauzeze petiţionarului o daună morală considerabilă. După expulzarea sa din Franţa, Bozano a fost închis în Elveţia, în baza unei ordonanţe de reţinere pentru extrădare, apoi în Italia, unde acesta execută o pedeapsă de închisoare pe viaţă. Curtea nu a judecat şi nu va judeca aceste două detenţii, deoarece Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat inadmisibile sau a clasat, după caz, cererile formulate în faţa acesteia cu privire la aspectele respective. Totuşi, trebuie să se facă referire la situaţia în care se găsea petiţionarul înainte de executarea forţată a hotărârii de expulzare. Or, jurisdicţia franceză competentă exprimase un aviz defavorabil extrădării celui în cauză. Acest aviz angaja guvernul dar nu-1 împiedica să ia o măsură de expulzare. Totuşi,
în mod normal, petiţionarul ar fi trebuit să poată ataca o asemenea măsură în faţa tribunalului administrativ şi să ceară Consiliului de Stat o amânare a executării pedepsei. Aşteptând mai bine de o lună pentru a notifica decizia de expulzare, poliţia franceză l-a împiedicat pe petiţionar să exercite în mod util căile de recurs care, teoretic, erau deschise acestuia. Petiţionarul putea spera să rămână în libertate pe teritoriul francez cel puţin câtva timp. Dacă aceste recursuri ar fi eşuat, ceea ce nu este deloc evident, el ar fi trebuit să poată intra într-o altă ţară decât Elveţia. Presupunând că această altă ţară l-ar fi predat şi ea Italiei, cel puţin remiterea către autorităţile acestui stat ar fi cunoscut o anumită întârziere. Transportul forţat de la Limoges la frontiera franco-elveţiană antrena, deci, o pagubă reală pentru Bozano, deşi aceasta nu este susceptibilă de o apreciere exactă. Curtea îi atribuie deci o indemnizaţie de 100.000 FF pentru ansamblul prejudiciului suferit (unanimitate).
Cât despre onorariile avocaţilor, Curtea a decis că este cazul să fie rambursate cu deducerea unor sume percepute de petiţionar cu titlu de asistenţă judiciară în faţa Comisiei şi Curţii. Astfel, Franţa trebuie să-i remită petiţionarului 138.350 FF (unanimitate).
| ← GUZZARDI contra ITALIEI - Decizie judiciară de fixare a... | BOUAMAR contra BELGIEI — Plasarea unui minor într-o casă de... → |
|---|
